Tuesday, February 10, 2009

Sapte nopti si-un bonus
Mi se facuse dor de Borges; de povestile lui dense si fantastice. La ele ma astepam atunci cind am cules saptamina trecuta, din biblioteca, “Seven nights” (New Directions Publishing Corporation, 1984), o carte pe care o cumparasem mai demult, dintr-un anticariat din Amsterdam. Asta fara sa dau prea mare atentie cuprinsului, caci Borges e Borges, iar suprizele din partea lui nu pot fi decit placute, nu?. Ei bine, da, caci doar ce incepusem “The Divine Comedy”, ca m-a si lovit deodata amintirea. Amintirea ca mai citisem cartea asta demult, demult de tot, intr-o editie prerevolutionara de la Junimea, un volumas cu coperte grosiere bleu si gri. “Cartile si noaptea”...asta era!

Imi amintesc intii si-ntii despre placerea cu care Borges marturisea ca citise “Comedia Divina”: in tramvai, o editie bilingva, italiano-engleza, de buzunar. Din cauza lui, ma apucasem si eu de opera lui Dante, pe care, insa, am abandonat-o rusinos in Purgatoriu. E un must read, repeta si astazi Borges, de preferat cu voce tare, caci, “in Dante, however, as in Shakespeare, the music corresponds to the emotion”.

Mi-am amintit, apoi, de “O mie si una de nopti” si de frumusetea si nemarginirea gasite de Borges in numarul de basme orientale 1001. 999 –spune el- ar fi fost ceva neterminat. 1001 este insa infinitul ... si inca ceva. Acel plus/minus unu algebric cu putere exponentiala. Azi, peste ani, cele doua discursuri borgheziene (caci “Seven Nights” e o culegere de conferinte ale scriitorului tinute, in 1977, la Buenos Aires) imi amintesc, nici mai mult, nici mai putin de Pale Fire, poemul (ne)terminat al lui Nabokov, cu cele 999 de versuri ale sale. Nu degeaba s-a tot vorbit despre afinitatea incredibila dintre Nabokov si Borges care, desi nu se citisera unul pe altul, gindeau la fel, scriau la fel.

Mi-am amintit mai cu seama de “Orbirea” care, in editia engleza, e plasata, metaforic, la sfirsitul cartii, si nu la inceputul ei, ca in “Cartile si noaptea”. Orbirea, crede Borges, e un mod de viata; un mod de realizare in cazul unui artist care are, astfel, posibilitatea de a-si transforma suferinta si nefericirea in eternitate. Pentru Borges, orbirea nu e una absoluta, ci lenta, crepusculara, lipsita de rosu si negru, care coincide cu momentul in care sciitorul devine directorul bibliotecii municipale din Buenos Aires. Doua daruri, spune Borges, care se contrazic: pe de o partea biblioteca si atitea carti care ar putea fi citite, iar pe de alta parte, orbirea, crepusculul, neputinta de a citi. Insa de ce considera Borges orbirea un dar? Pentru ca prin intermediul ei a descoperit anglosaxona, scandinava si literatura medievala!!! Asta chiar daca intrarea in Paradis (fiindca asa isi inchipuia ca trebuie s-arate Paradisul, ca o imensa biblioteca) i-a fost ratata.

Seven nights” - 7 discursuri neconventionale, informale, un chitchat al lui Borges cu cititorii lui argentinieni. Sapte conferinte – destul de diferite de proza lui densa, metaforica, fantastica, incarcata de simboluri - insa la fel plina de-ntelesuri. Si de asocieri inspirate care-i demonstreaza eruditia, usurinta de a lega subiecte, de a le continua dincolo de sensul aparent. O eruditie in legatura cu care, iar mi-aduc aminte, Augustin Doinas avertiza in “Cartile si noaptea” ca ar fi una inselatoare, partial voluntara, partial pusa pe seama crepusculului vizual.

PS. Si cum pofta vine mincind, am recitit ieri, in pauza de masa, “Ruinele circulare”, una, cred, dintre cele mai bune si empatice povestiri borgheziene. Este realitatea o perceptie?? O iluzie supusa esecului? O iluzie adevarata atita timp cit crezi/esti lasat sa crezi asta?

7 comments:

dragoş c said...

Foarte misto postul!

Anonymous said...

literatura fantastica e demult in topul preferintelor mele. Iar Borges e un maestru! Alaturi de Poe, ETA Hoffmann si Henry James:-))

anda grarup said...

@dragos, multumesc :) N-am uitat de leapsa...

@raluca, n-am citit nimic de Hoffman. Cum e?

Anonymous said...

Hoffmann e un romantic german, cam trecut de prima tinerete:-)) Fantasticul lui e impregnat de ironie si unele dintre povestirile lui sunt aproape de "basmul cult"
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ernst_Theodor_Amadeus_Hoffmann
Ceea ce-mi place cel mai mult la el, e felul cum isi alege personajul principal, mai intotdeauna un anti-erou, in decalaj total fata de societate. Cu pisicile lui vorbitoare, cred ca Haruki Murakami e destul de aproape de spiritul lui Hoffmann.

pantacruel said...

si mie mi s-a facut dor de borges, anda. si chiar asa, cand vedem si noi chestionarul completat? ;)

anda grarup said...

@raluca, ai vreo recomandare speciala pentru batrinul Hoffmann? Fiindca mie mi-au placut pisicile vorbitoare ale lui Murakami...desi n-am aflat niciodata ce-i venii cu ele?? (mai apar si altundeva in afara de cronica pasarii arc si kafka on the shore?)

Anonymous said...

cartea mea preferata e "Parerile despre viata ale motanului Murr", dar cred ca e ex aequo cu "Elixirele diavolului" si "Povestiri fantastice in maniera lui Callot"
Pisicile la Murakami apar in astea doua romane (cel putin din cit am citit de el pina acum) si eu le vad ca un semn al echilibrului pierdut sau regasit, al catastrofei care urmeaza sa se produca:cind universul se deregleaza, pisicul dispare, cind reapare, exista sansa ca totul sa revina in ordine. Bunastarea pisicului si calitatea relatiei cu sotia sunt strins legate:-)