La datorie
Nu stiu daca exista in romaneste o expresie potrivita pentru ceea ce nemtii numesc “Die Freuden der Pflicht” (in engleza, “the joys of duty”), insa ideea asta, de indeplinire a datoriei cu placere, a folosit-o Siegfried Lenz in Lectia de germana (The German Lesson, A New Direction Book, 1986), pentru a analiza raportul dintre obedienta si rezistenta in Germania celui de-al treilea Reich.

“The joys of duty” este tema eseului pe care tinarul Siggy Jepsen, aflat intr-o scoala de reeducare din apropierea Hamburgului, trebuie sa-l scrie, in 1954, intr-o ora de germana. Familiar cu subiectul, Siggi are mult prea multe de spus si de aceea nici macar nu-si incepe lucrarea. Preda foaia goala, drept pentru care este izolat intr-o celula si pus sa-si faca temele. Incepe sa-si adune, una cite una, amintirile de pe cind avea 10 ani, din 1943, de cind locuia la Rugbüll, in punctul cel mai nordic al Germaniei, la nici doi pasi de granita daneza. Aici si atunci avea sa fie prins Siggi intre datoria obedienta, de politist local a tatalui, Jens Ole Jepsen, si cea creatoare, de rezistenta, a pictorului Max Ludwig Nansen. Acesta din urma, prin peisajele lui pline de culoare si portretele expresioniste, lezase -pesemne- simtaminte naziste din moment ce Berlinul decreteaza absurd ca lui Max Ludwig Hansen i se interzice sa picteze. Ordinul este transmis politiei locale, iar Jens Ole Jepsen, prieten din copilarie al lui Hansen si chiar salvat de acesta de la moarte, trebuie sa-l duca la indeplinire. Iar Jens il indeplineste; mai intii orbeste, apoi cu o placere maladiva care face ca joys of duty sa devina a disease duty. La rindul sau, Max Ludwig Hansen continua sa picteze din acelasi sentiment al datoriei... de-a picta (pentru el o profesie), ignorind atit ordinul nazist, cit si eforturile constante si sirguincioase ale politistului local de a-l supraveghea. Intre cei doi se afla Siggi, baiatul inteligent, independent, maniac de curat, investit cu increderea celor doi adulti. Tatal ii solicita cooperarea in tinerea sub observatie a pictorului, iar Nansen ii cere sa-l ajute atunci cind picturile ii sint confiscate. Asa se face ca Siggi incepe sa ascunda mai intii tablourile lui Nansen pentru a le pune la adapost, in siguranta, apoi din placerea de a le colectiona si, in cele din urma, ajunge sa le fure pur si simplu. Tocmai acesta din urma e motivul pentru care Siggi se afla, acum, in scoala de reeducare, alaturi de alti tineri delicventi ale caror fapte sint puse, de o delegatie internationala de psihologi, pe seama traumelor provocate de razboi.

Potrivit unuia dintre ei, Siggi este o victima nu doar a razboiului, dar si a familiei. S-ar parea ca sufera de “jepsenofobie”, o anxietate asociata cu persoana tatalui, iar eseul nu face decit sa confirme diagnosticul. Fiindca pentru Siggi si fratii lui, nu au existat o mama si un tata, ci “the Rugbüll policeman and his wife”, un cuplu care, prin raceala, infelxibilitate si un simt al datoriei patriotic, a reusit sa-si expuna copiii unor situatii primejdioase si sa-i indeparteze care incotro. Iata cum il descrie Siggi pe tatal sau: “that was my father, all over, eternally bent on doing his duty, the impeccable officer of the law” (pag. 56) si “without no orders, he was only half man” (pag. 57). Doar un astfel de om lipsit de imaginatie, ca politistul din Rugbüll, nu putea pricepe cum pictorul Nansen nesocotea voluntar ordine si refuza supunerea in fata oricarei autoritati. Asa cum nici nu putea pricepe de ce membrii Volkssturmn-ului (un fel de garda patriotica) au hotarit sa plece la culcare atunci cind razboiul se sfirsise, desi politistul mai avea inca ordin “sa tina drumul”. Astfel de situatii/reactii absurde fac deliciul cartii. Fiindca nu doar situatiile in sine sint hilare, dar si descrierea lor amanuntita, cu un umor discret, inteligent. De pilda, scenele de doliu de la moartea Dittei (sotia pictorului), cu Frau Holmsen ajunsa in genunchi la catafalc, dintr-un calcul gresit al distantei, ori cu veteranul capitan Andersen suspinind la capatiiul moartei : “hei tinerico, n-ai putut sa astepti primavara ca sa mori?”. Sau de profesorul Pruegel care, chiar si cu englezii debarcati in curtea scolii, continua incapatinat lectia despre reproducerea pestilor. Ori scena in care “the Rugbüll policeman and his wife” ii cer jigniti socoteala lui Hilke (sora mai mare a lui Siggi) pentru ca a pozat seminud lui Nansen: "My father went out into the passage, shouted for Hilke, listened and shouted again. When the door of Hilke’s room opened he came swiftly back into the kitchen, looked round for the best place to take up an impressive stand, preferably on some sort of pedestal, and, since there was no such thing available, placed himself at the long side of the kitchen table. Drawn up to his full height, legs apart, his dry face strenuously raised, he stood there waiting for her” (pag 402).

Cum spuneam si in Diavolul cititor, stilul lui Lenz este unul cuceritor. Constructia romanului, pe doua planuri, pare, la inceput, monotona si asta din cauza descrierilor repetate si minutioase ale peisajului din Rugbüll. Insa ce urmeaza acestor descrieri e un tumult. Gradatia e exponentiala si, nu de putine ori, se opreste brusc, in momentul culminant. Totul e sa ai rabdare si dispozitie, fiindca Lectia de germana trebuie savurata. E un roman al sensibilitatii germane, cu putina politica, dar cu multa introspectie; un roman remarcabil.