Jocul cu tehnologia
Intr-o discutie pe care am avut-o, zilele trecute, cu citiva interactive designeri, despre rolul tehnologiei informatiei in jocul activ, in aer liber, al copiilor de virsta prescolara, mi-a fost recomandat un articol, “It Felt Like Clown Sparks” (aparut in 2004, in revista Interactions), despre modul in care copiii par sa recepteze si sa controleze tehnologia.
Autoarea, Kristina Andersen, povesteste un episod al studiului ei, numit “Ensemble”, episod care s-a desfasurat cam asa: un grup de copii prescolari se joaca intr-o sala de spectacol. Un baietel de 4 ani descopera pe scaun un joben, il ia miini si incepe sa-l studieze. Ori de cite ori jobenul este rasucit, scoate un sunet a carui frecventa creste ori scade in functie de inclinatia jobenului. Baietelul se joaca o buna bucata de timp cu obiectul, invirtindu-l delicat ori zguduindu-l energic, ascultind in felul acesta deosebirile de frecventa a sunetului. La un moment dat, ii chema pe ceilalti copii, le arata jobenul, dupa care se indreapta spre vestiar, luindu-si pantofii si punindu-i la ureche...incepe sa-i scuture, insa pantofii nu scot niciun sunet.
Ei bine, episodul asta mie, personal, mi-a provocat o dilema ingrozitoare! Agreez tehnologia si o accept in masura in care faciliteaza explorarea realitatii...insa atunci cind vine vorba de coruperea realitatii, deformarea ei, ori pur si simplu de inlocuirea ei, mi se pare ca lucrurile stau putin altfel, mai cu seama atunci cind e vorba de copii. Mi-a fost foarte clar ca acel baiat stia limpede la cel foloseste o palarie/un joben, intelegea rostul si functionalitatea obiectului si era capabil sa considere jobenul, ca si pantofii, in categoria “ceea ce purtam”. Deodata, descopera ca jobenul poate scoate sunete...de ce nu si pantofii?
De aici incolo mi-am pus intrebarea etica, daca noi, adultii, avem dreptul de a furniza informatii false despre realitate unui copil care nu are inca masura realitatii si care se afla in plin proces de cunoastere?? Parintii ar putea spune ca povestile sint un gen de “informatii false”, pe care totusi copilul este capabil sa le discearna, ca nefacind parte din realitate. Insa astea sint povesti, vorbe ...ce te faci insa atunci cind jobenul cinta??? Cum ii poti explica apoi unui copil ca matura nu zboara, ori cum ii poti arata diferenta dintre ceea ce este un obiect si ceea ce poate fi?
Pe de alta parte, traim intr-o era in care tehnologia informatiei este ubicuua. Realitatea reala se transforma si ea, se imperecheaza cu realitatea virtuala rezultind o noua realitate pe care unii dintre noi nici nu o mai pot intelege. Insa in cazul asta, cine are controlul??? Noi sau tehnologia? Si daca tehnologia se gripeaza, da rateuri, se afla in pana de curent....noi ce facem?? Cum mai supravietuim daca ne tot lasam la mina ei, daca uitam cum e sa traiesti fara ea?? Si-atunci, avem dreptul ori nu sa punem senzori de miscare in joben??
PS...umbla zvonul cum ca multinationale, bine cotate, sint aprig interesate de Second Life!!
Intr-o discutie pe care am avut-o, zilele trecute, cu citiva interactive designeri, despre rolul tehnologiei informatiei in jocul activ, in aer liber, al copiilor de virsta prescolara, mi-a fost recomandat un articol, “It Felt Like Clown Sparks” (aparut in 2004, in revista Interactions), despre modul in care copiii par sa recepteze si sa controleze tehnologia.
Autoarea, Kristina Andersen, povesteste un episod al studiului ei, numit “Ensemble”, episod care s-a desfasurat cam asa: un grup de copii prescolari se joaca intr-o sala de spectacol. Un baietel de 4 ani descopera pe scaun un joben, il ia miini si incepe sa-l studieze. Ori de cite ori jobenul este rasucit, scoate un sunet a carui frecventa creste ori scade in functie de inclinatia jobenului. Baietelul se joaca o buna bucata de timp cu obiectul, invirtindu-l delicat ori zguduindu-l energic, ascultind in felul acesta deosebirile de frecventa a sunetului. La un moment dat, ii chema pe ceilalti copii, le arata jobenul, dupa care se indreapta spre vestiar, luindu-si pantofii si punindu-i la ureche...incepe sa-i scuture, insa pantofii nu scot niciun sunet.
Ei bine, episodul asta mie, personal, mi-a provocat o dilema ingrozitoare! Agreez tehnologia si o accept in masura in care faciliteaza explorarea realitatii...insa atunci cind vine vorba de coruperea realitatii, deformarea ei, ori pur si simplu de inlocuirea ei, mi se pare ca lucrurile stau putin altfel, mai cu seama atunci cind e vorba de copii. Mi-a fost foarte clar ca acel baiat stia limpede la cel foloseste o palarie/un joben, intelegea rostul si functionalitatea obiectului si era capabil sa considere jobenul, ca si pantofii, in categoria “ceea ce purtam”. Deodata, descopera ca jobenul poate scoate sunete...de ce nu si pantofii?
De aici incolo mi-am pus intrebarea etica, daca noi, adultii, avem dreptul de a furniza informatii false despre realitate unui copil care nu are inca masura realitatii si care se afla in plin proces de cunoastere?? Parintii ar putea spune ca povestile sint un gen de “informatii false”, pe care totusi copilul este capabil sa le discearna, ca nefacind parte din realitate. Insa astea sint povesti, vorbe ...ce te faci insa atunci cind jobenul cinta??? Cum ii poti explica apoi unui copil ca matura nu zboara, ori cum ii poti arata diferenta dintre ceea ce este un obiect si ceea ce poate fi?
Pe de alta parte, traim intr-o era in care tehnologia informatiei este ubicuua. Realitatea reala se transforma si ea, se imperecheaza cu realitatea virtuala rezultind o noua realitate pe care unii dintre noi nici nu o mai pot intelege. Insa in cazul asta, cine are controlul??? Noi sau tehnologia? Si daca tehnologia se gripeaza, da rateuri, se afla in pana de curent....noi ce facem?? Cum mai supravietuim daca ne tot lasam la mina ei, daca uitam cum e sa traiesti fara ea?? Si-atunci, avem dreptul ori nu sa punem senzori de miscare in joben??
PS...umbla zvonul cum ca multinationale, bine cotate, sint aprig interesate de Second Life!!
No comments:
Post a Comment