Metoda Platon
Ma aflu, de vreo doua saptamini, in situatia paradoxala a cutiei lui Abe; am o idée, sau mai degraba simt o idee, insa nu o pot articula. Am citeva frinturi de adevar si nu-mi dau seama cum sa le pun cap la cap si cum sa construiesc intregul pe care sa-l numesc, sa-l arat si sa ma folosesc de el. Am senzatia ca intre a invata design si a practica design este o relatie cu totul si cu totul speciala, un raport care nu a fost pus inca in evidenta si pe care nu toti (designerii) il constientizeaza.

A invata design, stiu de la clasici (Donald Schön, Herbet Simon, Israel Scheffler), este un proces aproape kafkanian, in care nu stii unde te afli si nu ai nici un punct de referinta pentru a evalua o situatie...situatie care e plina de mister, confuzie, de lucruri ascunse, de lucruri nespuse. Atunci cind inveti design depinzi, de cele mai multe ori, doar de “inflexiunea vocii profesorului, pentru a descoperi ca ceva din ceea ce ai gindit/creat este gresit” (Schön, 1987, p.82). Si cum sa nu fie asa cind design inseamna, de cele mai multe ori, sa gasesti o solutie, pe care nu o stii, la ceva care/despre care nu stii??? Exact ca in dialogul despre virtute al lui Socrate cu Menon, descris de Platon. Menon intreaba: “în ce chip vei cerceta, Socrate, un lucru pe care nu-l ştii deloc cum este? De la ce punct de reazem, între atâtea necunoscute, vei porni când vei face cercetarea? Sau, chiar presupunând că te-ai întâlni cu soluţia cea mai bună, cum vei şti că-i ea, dacă n-o cunoşti deloc?” (Plato, 1956, p.128). La aceasta intrebare, despre a invata design, au raspuns deja multi. Schön, de pilda, spune ca procesul de invatare este un echilibru intre teoria rationala si practica situationala. Lave si Wenger introduc chiar termenul de “participare periferica legitima” (1991), concept dezvoltat din studierea relatiei “mester-ucenic” in 5 cazuri diferite, pe trei continente. Pina aici, sint absolut de acord ca a invata sa fii designer este un proces dificil, mai degraba individual, desi cumva ghidat, si care, mai ales, are de-a face cu experienta!!! Insa ce se intimpla dupa ce devii designer?

In toate profesiile se vorbeste despre practica, aceea pe care Schön o ridica la grad de arta. A practica o meserie, inseamna a aplica eficient invataturie dobindite. Aici e cazul sa ma desprind de clasici si sa spun, cu mina pe inima, ca practica unui designer consta, pe linga aplicarea invataturilor dobindite, intr-un nou si special proces de invatare, plus interventie. De pilda, un designer (mai cu seama unul User Centred) este chemat sa gaseasca o solutie la ceva despre care nu are habar mare lucru. Exemplu: crearea a ceva (produs/masinarie, serviciu) care sa sustina practica brutarilor. Si tu, ca designer, te duci intr-o bruarie, insa habar n-ai despre ce inseamna a fi brutar. Dar trebuie sa inveti: te prezinti la lucru, la ora 2-n noapte, asemeni unui ucenic, spionezi si inregistrezi munca brutarului, procesul de fabricatie a piinii, operatiile si miscarile pe care brutarul le face. Reflectezi asupra lor si gasesti o logica...iar mai apoi, intervii. Da, munca desginerului e una interventionista!!! Invatatura ta ca ucenic se termina atunci cind intelegi; spre deosebire de uncenicul adevarat care ajunge sa profeseze, atunci cind intelege ceea ce a invatat!. Tu doar intervii, fara a face piine, si intr-o masura mai mare sau mica, mai acuta ori mai lenta, ajungi sa schimbi practica brutarului. De aici incolo, tu esti masterul: tu il inveti pe brutar cum sa faca piine.

Cam asta am in cap...un concept despre relatia speciala dintre designer si practica, invatare, masterare (“practice/learning/teaching”)...insa nu stiu de unde s-o iau si cum s-o apuc?!!
Singurul gind care-mi trece prin minte este Platon!! Ma gindesc sa aplic, intr-un seminar cu designeri metoda de chestionare pe care Platon i-a atribuit-o lui Socrate, in dialogul acestuia cu Menon (intrebari: ce inseamna a invata design si ce inseamna a practica design??)...si as vrea sa am norocul ca acestia sa-mi raspunda ca Sclavul si nu ca Menon :-)

P.S. Si mai am o gluma sufista despre invatare/masterare, redata de Doris Lessing, in "Time Bites" (2004). Cica:

"Un proaspat discipol, dupa multe si grele incercari, ajunge la coliba din munte a lui Mulla (Nasrudin). Stiind ca fiecare miscare a iluminatului Sufist are semnificatie, nou-venitul il intreaba pe Nasrudin de ce si-a sulfat in miini. 'Ca se le incalzesc, desigur', raspunse acesta. Dupa un timp, Nasrudin sufla in farfuria cu supa. "Ce faci, Maestre?', intreaba discipolul. 'Racesc supa, desigur'. Atunci, discipolul l-a parasit pe Nasrudin fiindca nu putea avea incredere in cel care face un singur lucru pentru a obtine doua rezultate total diferite"