Drella, artistul si punctul de apreciere
Cine-i Drella? Este Andy Warhol, artisul pop cel mai faimos si controversat, iar Drella este nickname-ul pe care si l-a ales in 1965, o combinatie extrem de sugestiva si contradictorie intre Cinderella si Dracula.
De ce vorbesc de Warhol?? Fiindca o discutie recenta, in care popartistul a fost comparat cu Paris Hilton, m-a facut sa ma gindesc la ce spunea Bruce Archer despre arta si apreciere: “arta este o activitate prin esenta subiectiva.... si tocmai de aceea, persoana care o apreciaza trebuie sa cunoasca mai intii punctul de vedere, perspectiva din care artistul si-a abordat opera” [1]. Asta cred ca e valabil, mai cu seama, atunci cind vorbim de exponentul cel mai valoros al POPismului, curent la fel de controversat ca si Warhol insusi!! Pop art-ul a fost, in esenta, o miscare de protest ironic impotriva elitismului artistic postbelic (mai cu seama impotriva expresionismului abstract), a inaccesibilitatii artei (ori doar a accesibilitatii ei de catre cei cu bani), printr-o estetica a gunoiului, in perioada in care America, de exemplu, cheltuia uriase resurse materiale si de creativitate pentru a produce acest gunoi la scara mare, industriala. Pentru POPisti, guma de mestecat, benzile desenate, filmele de categorie B cu superstaruri stralucitoare, stirile de la ora 5, toate reprezentau un tarim excitant pe care l-au folosit conceptual, intr-o incercare de redefinire a artei, de impingere a limitelor ei estetice si morale. S-au folosit pentru asta de eroi de benzi desenate, de obiecte banale, pe care le-au marit si distorsionat grotesc, reproducindu-le in serie, transformindu-le in obsedante obiecte artistice.

Ei bine Warhol era facut pentru asa ceva! Personalitatea lui duala, inger si demon deopotriva (Drella!!), se manifestase inca de pe cind studia la Carnegie: desenele in “blotted” lines - aca inversarea copiei cu orginalul (blotted line este procedeul prin care peste un desen in tus se asaza o hirtie absorbanta pe care se imprima desenul original dar in linii discontinue, intrerupte), scandaloasa lucrare in lemn (in maniera abstract expresionista :-) “The Board Gave Me My Face, But I Can Still Pick My Own Nose” ori coperta revistei Cano, o anticipatie a lucrarilor sale de serii. Asa ca nu-i de mirare, de ce seria lui de conserve de supa a captat moodul momentului si a inregistrat un succes rasunator. Interesant e ca Warhol a abordat POPismul cu benzile desenate, insa a renuntat la ele, dupa ce proprietarul unei galerii de arta i-a sugerat sa se concentreze auspra unui singur lucru care ii place (banii, de exemplu). Warhol a preluat sfatul add-literam si a inceput sa picteze semnul dolarului, Coca-Cola si cutiile de supa.
De ce serii? Poate pentru ca paradoxal, reluarea obsedanta a unui motiv, ridica motivul la statul de icon, dar ii scade, in acelasi timp, valoarea si potentialul, il depreciaza. Aceasta explicatie poate fi aplicata si seriilor cu VIP-uri ale momentului, ale caror picturi sint multiplicate neglijent prin serigrafie (in studioul sau numit ironic “Factory”), accentuind senzatia de flash si artificial. Iata ce spunea despre seria lui “Death And Disatsers”: “Daca vezi o imagine socanta de mai multe ori, aceasta isi perde capacitatea de a soca”. [2]
...si despre “Factory”, studioul lui de lucru si de intilniri ale gilteratilor: “Iubesc Hollywoodul (fabrica de filme). E plastic, dar imi place plasticul. Vreau sa fiu plastic. Sintem un vaccum, aci la Factory”...si incheie testamentar: “La sfirsitul zilelor mele, cind am sa mor, vreau sa nu ramina nici o urma din mine ...vreau ca masinaria sa dispara”.[2]
Seriile se regasesc si in filmele lui, iar pe actori (prieteni pe care-i filmeaza in “Factory”, uneori fara ca ei sa stie) ii numeste “superstars”. Seriile se gaseau chiar si in viata lui personala; avea peste 20 de pisici si toate se numeau Sam!!
Partea obraznica a personalitatii sale se manifesta plenar in seria “The Most Wanted Men”, printurile cu Mao, cele cu secera si ciocanul, cele de campanie electorala cu portretul verde-albastru al lui Nixon, dar cu inscriptia “Votati-l pe McGovern” si, mai cu seama, seria “Oxidarilor” (Piss Paintings).
Revin la dualitatea personalitatii lui Warhold. Desi mai degraba introvertit, tacut, pastrind discretie asupra relatiilor sale homosexuale, Warhol se transforma pe sine insusi intr-un icon. Autoportrele sint insa sugestive doar pentru imaginea lui Warhol, in diferitele etape ale vietii lui: de la ingenuitatea primului desen din adolescenta si pina la artificialitatea ultimului autoportret, realizat doar cu un an inaintea mortii sale [3]. Spre deosebire de autoportrete, cartile lui Warhol, si mai cu seama “Filosofia lui Andy Warhol”, o colectie de conversatii telefonice pe care artistul le-a avut cu citiva apropiati – il explica, il fac mai putin enigmatic si ii ofera poate, celui care-i apreciaza opera, o perspectiva mai apropiata de cea pe care a avut-o artistul, atunci cind a creat.

[1] “Nature of reasearch” de Bruce Archer, in co-Design Journal, 2003
[2] “Filosofia lui Andy Warhol” (o carte surprinzatoare, plina de umor si spirit. Aici se afla si celebrul quote "I am a deeply superficial person" :-)
[3] “Warhol” de Caludia Bauer, 2004

PS. As fi vrut sa pun link la toate lucrarile pe care le-am amintit, dar din pacate, nu toate sint publicate pe Internet!