Nici socialist, nici democratic ... nici islamic
“Blocul Iakubian” (Polirom, 2007) al lui Alaa al-Aswani este, probabil, alegoria perfecta a societatii egiptene contemporane relativista si contradictorie. Fiindca in Blocul Iakubian, construit dupa planuri frantuzesti in anii de glorie cosmopolita a Egiptului, convietuiesc personaje de ieri, de azi si de miine, exponenti ai unor epoci istorice si culturale diferite.

In Blocul Iakubian isi are biroul Zaki Bey el Dessouki, un inginer ratat, care, la cei peste 60 de ani ai lui, traieste cu nostalgia trecutului si cu faima de crai batrin a prezentului. Zaki Bey este cel mai vechi locuitor al blocului si exemplu viu a ceea ce a fost odata, cindva, Egiptul regelui Faruk. La un apartament de la etajul 7, in acelasi bloc, isi ascunde cea de-a doua nevasta milionarul Hagg Azzam care, impreuna cu partenerul sau politic Al-Fuli, sint masuri ale prezentului corupt, ale puterii rapace, discretionare si lipsita de scrupule. La parterul blocului, acolo jos, in camarute strimte, destinate initial depozitarii, traiesc cei mici si multi; ca Busayna, Abduh si Taha. Iar daca primii doi isi folosesc trupul pentru a-si intretine familiile, Taha, tinarul care ar fi dorit sa devina politist, isi cauta, acum, implinirea in religie si martiriu.

"Blocul Iakubian" este o carte despre o societate viciata din punct de vedere politic, social, sexual si religios. Alaa al-Aswani descrie o tara fara busola (nici socialista, nici democratica, nici islamica) si cu oameni ale caror alegeri morale nu se pot raporta decit la doar doua valori disponibile; banul ori jihadul. De aceea printre ei nu exista eroi, ci doar victime. Chiar si cu un stil simplu, narativ, al-Aswani a reusit sa construiasca, spun eu, un roman cuprinzator, dificil, dinamic si, fara indoiala, curajos. Ce m-a dezamagit la el a fost felul cliseistic in care a ales sa solutioneze drama homosexualului. In rest, numai de bine. Si pe linga tragedii, in "Blocul Iakubian" exista ... happy end.

Calvino, sens si non-sens
M-am chinuit o saptamina cu Italo Calvino si cu-a lui “Daca intr-o noapte de iarna un calator” (Polirom, 2006), iar azi m-am hotarit sa-o pun frumusel deoparte... poate pentru mai tirziu. E o carte inteligent scrisa, dar care, hotarit lucru, it’s not my cup of tea. Calvino spune despre ea: “Acesta este un roman despre placerea de a citi romane; protagonist este Cititorul care incepe de zece ori sa citeasca mereu alta carte, pe care, in urma a diferite vicisitudini, nu reuseste sa o termine”.

Am citit doar 6 din cele 10 romane si am constat ca nu-i chiar un roman despre placerea de a citi romane, ci mai mult despre frustrarea de a nu le termina. La mine nu-i vorba doar de frustrare, ci si de iritarea de citi un roman ...egoist. Da, il consider, pe Calvino egoist fiindca scrie despre placerea lui de citi romane. El este, de fapt, Cititorul si Cititoarea la un loc, ele este cel care se bucura atit de forma, cit si de continutul romanului, el este cel care tie, cititor real, iti ofera generos si pisalog indicatii despre cum sa citesti, ce sa citesti, unde sa citesti si...mai ales, ce ar trebui sa intelegi din ce citesti. Am avut senzatia ca sint prinsa, in “Daca intr-o noapte de iarna un calator”, intr-o cursa rotunda, ironica, intelectuala, fara a avea niciun grad de libertate a lecturii. Este exact aceeasi senzatie pe care am avut-o jucind, acum doi ani, un joc de corporatie (“Drawing sense or non-sense”) creat de niste colegi de-ai mei, pentru a reflecta asupra modului in care se poate stabili ordine in dezordine .

In “Drawing sense or non-sense” exista trei jucatori si un coach cu viziune. Fiecare jucator poate desena folosindu-se doar de o singura forma geometrica; unul poate trage doar linii drepte, altul doar cercuri, iar cel de-al treilea, doar poligoane. Coachul are in minte un obiect si ii ghideaza pe jucatori sa il deseneze, asa cum se pricepe el mai bine. Am jucat jocul asta cu doi coachi diferiti; prima oara am urit jocul. Coachul era genul Calvino, ale carui indicatii sunau asa: “tu tragi o linie dreapta, pe mijlocul foii de hirtie; tu pui un cerc cam de-un 1 cm la capatul foii; tu desenezi un triunghi la mijlocul liniei care sa o intersecteze perpendicular” . Nu va puteti imagina, frustrarea de a face ceva ce nu-ntelegi de la-nceput, pe de o parte, si lipsa oricarei sanse de a te exprima personal, pe de alta. Tactica celui de-al doilea coach am gasit-o cit se poate de inspirata, fiindca se baza pe asocieri si munca in echipa. Cerea sa fie desenata intr-un loc, o figura care se semene cu ceva, iar fiecare jucator isi exprima propria viziune despre acel ceva, cu ce avea la indemina.

Cam asa si cu Calvino: ne ofera, zice el, romanul adevarat, perfect “Daca intr-o noapte de iarna un calator” (filologii sigur il vor iubi macar pentru constructia lui), insa mie mi se pare ca e doar romanul lui adevarat si perfect, la care eu, ca cititor, n-am nici macar contributia de-a gindi. Am ramas doar cu ideea unei tehnici inteligente, dar nu si a unui rezultat neaparat inteligent. Dar s-ar putea sa ma-nsel, fiindca asa cum am zis, n-am reusit sa citesc decit 6 din cele 10 incipituri de tipuri de roman, propuse de Calvino. Am citit insa postfata lui Bogdan Alexandru Stanescu, in care se spune ca ce a realizat, semiotic, pe verticala, Umberto Eco, in "Numele Trandafirului", a reusit sa realizeze Calvino, pe orizontala, in “Daca intr-o noapte de iarna un calator”. Comparatia mi se pare a fi adevarata doar la nivel de tehnica; fiindca daca, la Eco, cititorul putea alege un nivel, doua, trei sau patru de lectura, la Calvino, cititorul citeste doar ce citeste. Atit.

Iar Chinaski
Are dreptate odin cind spune ca Posta (Polirom, 2004) e savuroasa. La fel de savuroasa ca si Factotum. De fapt, mi-e cam greu sa fac diferenta intre cele doua carti ale lui Bukowski: acelasi personaj betiv, afemeiat, misogin, obraznic, sincer si uman, Henry Chinaski, lupta pentru libertatea lui individuala intr-o lume nebuna, in care doar banii vorbesc. E drept ca-n Posta, faptele sint putin diferite, iar cartea chiar se bazeaza pe experienta lung’-a lui Bukowski de lucrator postal.

Iar ca sa fiu sincera, Henry asta Chinasky din Posta imi pare mai simpatic decit ala din Factotum. Mi se pare mai putin socant, mai putin cinic si mult mai uman. Parca nu-si mai baga picoarele in tot si-n toate si chiar ii pasa de ce se-ntimpla-n jurul lui. Ii pasa de bunul GG, lucrator model al Postei, care se stinge la datorie sub ochii nepasatori ai celorlalti, ii pasa de Betty , iubita alcoolica alaturi de fundul cald al careia dormise-atita ani, ii pasa de Joyce si de tristetea milioanelor ei, ii pasa de Picasso, ciinele prost si-i pasa, mai ales, de Marina, fetita lui cu care, uneori, se joaca :-))

“M-a luat valul. M-am imbatat tot mai rau si am umblat beat cui, beat ca un porc. Am ajuns chiar cu un cutit de macelarie la gitlej int-o noapte-n bucatarie si apoi m-am gindit, usurel batrine, poate ca fetita ta o sa vrea s-o duci la Zoo. Inghetate, cimpanzei, tigri, pasari verzi si rosii, si razele soarelui coborindu-i pe crestet, soarele coborind si tirindu-ti-se printre firele de par de pe brat, usurel, batrine...”

Nu stiu ce-as mai putea scrie in plus?? Decit ca, la fel ca si Factotum, Posta e o carte care te cucereste prin simplitate, umor si ...tragism; dar care te si enerveaza prin misoginism :-))

Notite
Nu stiu exact sa spun de ce, insa dintotdeauna mi-a placut sa trag cu ochiul la insemnarile altora. Ma uit avida nu neaparat la continut, ci la felul personal in care se iau notite; cuvintele, desenele, liniutele si purceii, icsii si cruciulitele, paginarea...toate mi se par fascinante. De aia am mormait de placere cind i-am vazut foaia din studii despre iubire a lui katikaland. Asa ca ma simt datoare sa-i redau parte din placere, punind la vedere foi din carnetul meu de insemnari.

Noh, cine mai pune note de lectura??? Pliiizzzz

La datorie
Nu stiu daca exista in romaneste o expresie potrivita pentru ceea ce nemtii numesc “Die Freuden der Pflicht” (in engleza, “the joys of duty”), insa ideea asta, de indeplinire a datoriei cu placere, a folosit-o Siegfried Lenz in Lectia de germana (The German Lesson, A New Direction Book, 1986), pentru a analiza raportul dintre obedienta si rezistenta in Germania celui de-al treilea Reich.

“The joys of duty” este tema eseului pe care tinarul Siggy Jepsen, aflat intr-o scoala de reeducare din apropierea Hamburgului, trebuie sa-l scrie, in 1954, intr-o ora de germana. Familiar cu subiectul, Siggi are mult prea multe de spus si de aceea nici macar nu-si incepe lucrarea. Preda foaia goala, drept pentru care este izolat intr-o celula si pus sa-si faca temele. Incepe sa-si adune, una cite una, amintirile de pe cind avea 10 ani, din 1943, de cind locuia la Rugbüll, in punctul cel mai nordic al Germaniei, la nici doi pasi de granita daneza. Aici si atunci avea sa fie prins Siggi intre datoria obedienta, de politist local a tatalui, Jens Ole Jepsen, si cea creatoare, de rezistenta, a pictorului Max Ludwig Nansen. Acesta din urma, prin peisajele lui pline de culoare si portretele expresioniste, lezase -pesemne- simtaminte naziste din moment ce Berlinul decreteaza absurd ca lui Max Ludwig Hansen i se interzice sa picteze. Ordinul este transmis politiei locale, iar Jens Ole Jepsen, prieten din copilarie al lui Hansen si chiar salvat de acesta de la moarte, trebuie sa-l duca la indeplinire. Iar Jens il indeplineste; mai intii orbeste, apoi cu o placere maladiva care face ca joys of duty sa devina a disease duty. La rindul sau, Max Ludwig Hansen continua sa picteze din acelasi sentiment al datoriei... de-a picta (pentru el o profesie), ignorind atit ordinul nazist, cit si eforturile constante si sirguincioase ale politistului local de a-l supraveghea. Intre cei doi se afla Siggi, baiatul inteligent, independent, maniac de curat, investit cu increderea celor doi adulti. Tatal ii solicita cooperarea in tinerea sub observatie a pictorului, iar Nansen ii cere sa-l ajute atunci cind picturile ii sint confiscate. Asa se face ca Siggi incepe sa ascunda mai intii tablourile lui Nansen pentru a le pune la adapost, in siguranta, apoi din placerea de a le colectiona si, in cele din urma, ajunge sa le fure pur si simplu. Tocmai acesta din urma e motivul pentru care Siggi se afla, acum, in scoala de reeducare, alaturi de alti tineri delicventi ale caror fapte sint puse, de o delegatie internationala de psihologi, pe seama traumelor provocate de razboi.

Potrivit unuia dintre ei, Siggi este o victima nu doar a razboiului, dar si a familiei. S-ar parea ca sufera de “jepsenofobie”, o anxietate asociata cu persoana tatalui, iar eseul nu face decit sa confirme diagnosticul. Fiindca pentru Siggi si fratii lui, nu au existat o mama si un tata, ci “the Rugbüll policeman and his wife”, un cuplu care, prin raceala, infelxibilitate si un simt al datoriei patriotic, a reusit sa-si expuna copiii unor situatii primejdioase si sa-i indeparteze care incotro. Iata cum il descrie Siggi pe tatal sau: “that was my father, all over, eternally bent on doing his duty, the impeccable officer of the law” (pag. 56) si “without no orders, he was only half man” (pag. 57). Doar un astfel de om lipsit de imaginatie, ca politistul din Rugbüll, nu putea pricepe cum pictorul Nansen nesocotea voluntar ordine si refuza supunerea in fata oricarei autoritati. Asa cum nici nu putea pricepe de ce membrii Volkssturmn-ului (un fel de garda patriotica) au hotarit sa plece la culcare atunci cind razboiul se sfirsise, desi politistul mai avea inca ordin “sa tina drumul”. Astfel de situatii/reactii absurde fac deliciul cartii. Fiindca nu doar situatiile in sine sint hilare, dar si descrierea lor amanuntita, cu un umor discret, inteligent. De pilda, scenele de doliu de la moartea Dittei (sotia pictorului), cu Frau Holmsen ajunsa in genunchi la catafalc, dintr-un calcul gresit al distantei, ori cu veteranul capitan Andersen suspinind la capatiiul moartei : “hei tinerico, n-ai putut sa astepti primavara ca sa mori?”. Sau de profesorul Pruegel care, chiar si cu englezii debarcati in curtea scolii, continua incapatinat lectia despre reproducerea pestilor. Ori scena in care “the Rugbüll policeman and his wife” ii cer jigniti socoteala lui Hilke (sora mai mare a lui Siggi) pentru ca a pozat seminud lui Nansen: "My father went out into the passage, shouted for Hilke, listened and shouted again. When the door of Hilke’s room opened he came swiftly back into the kitchen, looked round for the best place to take up an impressive stand, preferably on some sort of pedestal, and, since there was no such thing available, placed himself at the long side of the kitchen table. Drawn up to his full height, legs apart, his dry face strenuously raised, he stood there waiting for her” (pag 402).

Cum spuneam si in Diavolul cititor, stilul lui Lenz este unul cuceritor. Constructia romanului, pe doua planuri, pare, la inceput, monotona si asta din cauza descrierilor repetate si minutioase ale peisajului din Rugbüll. Insa ce urmeaza acestor descrieri e un tumult. Gradatia e exponentiala si, nu de putine ori, se opreste brusc, in momentul culminant. Totul e sa ai rabdare si dispozitie, fiindca Lectia de germana trebuie savurata. E un roman al sensibilitatii germane, cu putina politica, dar cu multa introspectie; un roman remarcabil.

Boje moi
Am zis sa nu-l incep pe T.O.Bobe cu mult prea minunata si prea laudata lui vacanta de vara, asa ca m-am decis pentru Centrifuga (Polirom, 2005) – o cartulie care m-a ... bulversat. De ieri si pina azi, am citit-o de doua ori. E dinamica, provocatoare, ironica, subtila. Si chiar daca vorbesc de ea la singular, Centrifuga e, de fapt, un duet dintre o spirala si o bucla ce se dezvolta intr-un plan format de o axa a dragostei si una a despartirii.

Prima poveste, “Spirala”, e un sir discotinuu, suprarealist de cadre cinematografice din viata de zi cu zi a eu-lui personaj. Realitatea continua e descompusa in mici secvente de sine statatoare, deformata stilistic si lexical iar, apoi, etalata intr-un sir aleatoriu, deformat. Tehnica e chiar centrifugala, ca sa zic asa, fiindca intregul se roteste din ce in ce mai rapid, dizolvindu-se, separindu-se. Ideea asta de separare este explicita, dar nu si evidenta, in poemul de la pag. 32, al lui Friederich von Hausen, “Mîn herze und mîn lîp diu wellent scheiden”. Pacat ca redactorul de carte nu a incercat si o traducere a poemului (e drept ca-i scris in germana medievala, insa o googalire ferma, cu von Hausen ca subiect, iti ofera citeva pagini cu poemul transcris in germana contemporana): caci el, poemul, si insemnarea “dupa o idee de J.L. Borges” mi se par esentiale in intelegerea Spiralei. E vorba despre dualitatea contradictorie a fiintei umane; trupul vrea una, sufletul alta si, desi trupul se cere despartit de suflet, e condamnat pe viata sa il poarte. Si reciproc.

Trupul este meticulos redat prin descrierea rutinei zilnice: “De dimineata, cind m-am trezit, am cascat, mi-am scarpinat barbateste pieptul si am coborit in papuci, mi-am pus halatul pe mine si m-am dus la baie, unde am facut pipi, si pe urma am potrivit apa calda pentru dus.” si tot asa pina la lasarea serii cind “am imbracat pijamaua si mi-am pus halatul pe marginea patului sa-l am de dimineata la indemina. Am stins lumina, am intrat sub patura si dupa putina vreme am adormit”.

Dar sufletul…eheeei; pentru el exista viziuni, amintiri despre iubite, doruri neimpartasite, fraze cu rima, basme si povesti, sentimente exprimate-n cod binar, scrisori pentru fiul si fiica nenascuti si, in sfirsit, exista desprinderea: “pe cind stateam in felul meu contemplu, cu ochii-n bagdadia cu paiang, veni la mine, coborind din templu, chiar Beatrice, la principiul yang, si-mi spuse s-o urmez prin limbe ‘nalte, sa imi arate-n ceruri un triang. Santa Maria! ce picioare, ‘ncalte, avea, de n-atingea nici aburind cararea care ne ducea in alte prea diafane cercuri ce ne prind in jocul lor de forte centrifuge si ne-nvirtesc intr-un vertij. Pierind, abia apuc sa vad cum dinsa fuge in mult prea sfinta exaltare a desprinderii. In lumea ce ne suge, ne-om intilni spre-a ne centrifuga".

In cea de-a doua poveste, “Bucla”, sint abordate absurd subiecte precum dragostea, despartirea, erotismul, moartea, toate acestea centrifugindu-se in jurul lui nea Gica, cel mai mare si cel mai rapid frizer din lume care tunde simultan la sase scaune si rade-o barba dintr-o singura miscare. Nea Gica, frizerul, n-are niciun rival; nici printre fotbalistii de la Rapid, nici printre tenori. Nea Gica e stapinul parului, e dusmanul eternitatii, stapinul efemerului:

“Eu nu doresc sa am urmasi.
Urmasii iti sufla in ceafa, ceea ce e,
daca nu pidosnic,
Cel putin scirbos.
Urmasii te calca pe calciie.
Calfele sint contigue cu ucenicii.
Ucenicii seamana cu femeile.
Ei vor mereu sa faca sa dureze.
Eu, nea Gica, am inaltat un monument mai efemer ca aerul”.

Realitatea sociala si politica sint si ele, ca nea Gica, tinte ale ironiei: “Politia secreta cauta secretul succesului”, iar “Zirkus macht frei”.

Centrifuga nu e doar o carte-cartulie; e un joc. Un joc de limbaj (cu clisee cu tot), un joc de stiluri, un joc de text, un joc de perspicacitate. Pacat ca nu exista un cuvint inainte sau macar niste note explicative, fiindca astea chiar ar potenta valoarea cartii...zic io!

P.S. “boje moi” –asa se termina mai toate filmele rusesti in care iubitii se despart. “Boje moi”.

Infundibul cronosinclastic
“Crono (kro-no) inseamna timp. Sinclastic (sin-clastic) inseamna curbat in acelasi sens in toate directiile, precum coaja unei portocale. Infundibulum (in-fun-di-bu-lum) este un cuvint in limba latina, prin care romanii de pe vremea lui Iuliu Cezar desemnau o plinie. Daca nu stii ce-i aia o pilnie, roag-o pe mamica ta sa-ti arate”.

Asa explica, in Sirenele de pe Titan (Humanitas, 2007), Kurt Vonnegut ce e ala un infundibul cronosinclastic. Mii de astfel de infundibule s-ar gasi prin ditamai Sistemul Solar, iar magnatul Rumfoord si ciinele lui, Kazak, au avut ghinionul sa treaca printr-unul necartografiat, aflat la vreo doua zile departare de Marte. Rezultatul unui astfel de pasaj nefericit e ca cei doi s-au transformat in cimpuri de particule energetice si doar o data la 59 de zile, cind planetele intersecteaza fluxul lor de particule, se mai pot rematerializa. Atunci Kazak musca, iar Rumfoord prevesteste viitorul. SF, nu??? Ei bine da...si nu :-)

Nu, fiindca prin infundibulul cronosinclastic, Vonnegut isi lanseaza reflectia satirica despre sensul vietii, despre incapatinarea cu care pamintenii refuza sa vada ceea ce e evident si sub nasul lor si sa caute, in schimb, sensuri undeva “acolo sus”. “Omenirea, nestiutoare in privinta adevarurilor care se afla in strafundurile fiecarei fiinte umane, privea in afara, inainta mereu spre exterior. Ce spera omenirea sa afle in inaintarea ei exterioara era cine anume era responsabil de intreaga creatie si care era sensul intregii creatii”. (pag. 11). Care? Pai noroc de Rumfoord si infundibulul lui, ca doar asa s-a putut descoperi ca omenirea a fost de fapt creata pentru a-i transmite lui Salo, faptura-mecanism de pe Tralfamadore, o piesa de schimb pentru nava lui zburatoare. Asa ca exista “cineva acolo sus” care determina totul acolo, jos, iar “pamintenii se comportau intruna ca si cum in cer s-ar fi aflat un ochi mare, lacom de spectacole”(pag. 263). Rumfoord e doar un intermediar intre sus si jos. El pune la cale o Biserica, a Dumnezeului indiferent, cu care manipuleaza multimea, care se lasa manipulata, hehe, in scopuri nobile. Fiindca a ajuns Rumfoord la concluzia ca omenirea va fi unita doar in fata unui atac extraterestru. Da’ mai intii tre’ sa-si trimita nevasta c-un nataru bogat pe Marte, sa-i intoarca pe Pamint si de acolo sa-i trimita pe Titan (satelitul lui Saturn), loc in care nataraul realizeaza sensul vietii...Nu spun care e de fapt, ca e evident :-)

Si-uite-asa a reusit Vonnegut, cu SF si cu umor (mult umor), sa expuna o filosofie mare intr-o satira sociala care atinge si Biserica si puterea militara, dar si Bursa de Valori. Jur ca e primul antropolog, din aia pe care i-am citit eu, capabil sa se exprime (ceea ce e cel mai greu lucru pentru un atropolog:-)) pe intelesul tuturor. Si asta chiar daca SF-ul e ...hmmm, nu chiar pe intelesul meu. Probabil ca tocmai de aceea m-a cam luat cu somn la unele descrieri, ca cea a aterizarii martienilor la Boca Raton, sau a pasarilor titanice, pure si albastre. Si m-a mai enervat ca a lasat in ceata vreo citeva idei, ca cea a “anarhiei hipnotice” si a modelului facultatii ca un nor, unde nimeni nu se duce. Adica “ori pricepi pe loc ce-nseamna, [...] ori n-are niciun rost sa incerc sa iti explic” (pag. 254) :-) Alminteri, nu pot sa zic decit ca Vonnegut rulz si sa ma rusinez inca o data ca l-am tot ocolit pe motiv ca e sefist!! De fapt rusinea, a-nceput de-aici.

P.S. Il invidiez (si cred ca orice alt interactive designer l-ar invidia) pentru viziunea asta despre Mercur: “Mercur nu are atmosfera, asadar, cintecul pe care-l cinta este simtit doar prin atingere”...pe mine asta chiar m-a atins la corazon!!

Tonka
… era o fata modesta, nu proasta, “dar ceva o impiedica parca sa fie isteata”. Tonka e prescurtarea ceha, de alintare, a numelui Antonia. Tonka este, zic eu, cea mai buna povestire, si cea mai consistenta, din cele trei din “Trei femei” (Paralela 45) de Robert Musil. E povestea unei relatii, nu chiar de dragoste, dintre un tinar austriac de familie buna, si Tonka, fata modesta, ce-i ingrijise bunica. Ceva din felul aspru, insa proaspat, al Tonkai, graiul ei sintetic, neobisnuit, sfiala cu care spunea lucruri despre care nimeni nu-si inchipuia ca Tonka le-ar putea sti, l-au facut pe tinar nu s-o iubeasca, ci doar s-o vrea aproape. “Ii era draga Tonka, fiindca n-o iubea, fiindca ea nu-i misca sufletul, ci i-l spala lunecind peste el ca o apa proaspata” (pag. 89). Au plecat impreuna la Berlin si vreme de citiva ani au trait intr-o intimitate calda, fireasca, paminteana. Pina cind Tonka ramine insarcinata. Mai rau, e bolnava de sifilis. Calendarul arata ca tinarul nu poate fi tatal viitorului copil, iar medicii il asigura ca nu el este cel care si-a imbolnavit iubita. Tonka sustine, la rindul ei, trist si incapatinat, ca n-a mai cunoscut niciun alt barbat. Si de aici apare dilema dintre rational si irational pe care Musil o exploreaza pe-ndelete, c-un realism demn de epoca povestii (1924). Tinarul se ofera cu inima ratiunii si cu mintea, simtirii. In urma experientei se simte, in orice caz, un om mai bun. Insa “asta nu i-a mai fost de niciun ajutor Tonkai” (pag.125).

In “Grigia”, de fapt prima poveste a cartii, se vorbeste despre relatia adultera si mistica a unui geolog cu o taranca din Tyrol: o femeie telurica, simpla, cu nume de vaca insa cu care geologul simte ca ar putea transcende. Are dreptate.

Cealalta poveste, a doua, “Portugheza”, este ambigua si absurda. Este povestea refacerii unei iubiri-dintre o tinara portugheza si sotul ei austriac, batrin si nobil-, prin moartea exemplara a unui pui de pisica, bolnav de riie si pripasit la curtea castelului. O pisica, in care cei doi soti credeau ca se intrupase insusi Dumnezeu. Pe mine povestea asta nu m-a convins!

Ce mi-a placut insa la Musil, e stilul: limpede, curgator, poetic, pe de o parte, si foarte analitic pe de alta. Extrem de eficient pentru a reda aceste trei povesti despre oameni aflati la marginea eu-lui mundan, gata sa-si descopere si o alta dimensiune, spirituala.

Urbancolizata
La ora 1, postasul a sunat o data. Primisem pachetul cu carti de la Polirom, cel in care se afla Urbancolia (Polirom, 2008) lui Dan Sociu. Am vrut initial doar s-o rasfoiesc dar, dupa prima pagina citita, n-am reusit sa ma mai desprind din delirul controlat pe care Sociu l-a(r fi) creat, intr-o zi de vara, la Bucuresti, intre orele 12 si 18,30. La mine a fost intre orele 13 si 15.30. La sfirsit, am sfirsit urbancolizata!

Inca nu sint sigura dac-am inteles conceptul asta de Urbancolie, insa io-l percep ca pe un soi de melancolie, nu chiar nostalgica, dar care are de-a face cu pierderea sentimentului de “acasa”. “Acasa a disparut incetul cu incetul, dar brutal. Primii pereti – cind a murit tata. Apoi cind am lasat-o pe mama si am plecat. Si ultimii acum, dupa ce a plecat ea”. (pag. 190). Ea, iubita, pe care o asteapta acum “dezbracat, ca poetul ucrainean, cu laptopul fierbinte pe coaie”, boxind in tastatura Urbancolia. Caci pina la urma, Urbancolia e un produs imaginar, un amestec de sinceritate, inocenta (la un nivel initial de 3.000, dar care scade odata cu pierderea virginitatii) si perversitate care evloueaza halucinant, de la un comic irezistibil la o tristete (auto)consolanta. Iar gap-ul asta dintre comic si tristete chiar se simte bine pe la pagina 129.

Nu vreau sa ofer prea multe detalii, insa mi-a placut de savuroasa ce este “punerea la cale” a planului Noma (nu si planul, evident) pe axa Botosani-Hollywood–CIA si asta pentru ca Botosaniul are traditie: Eminescu, de pilda –Mihai, nu Victor-, ala “asa belgut cum pare, de statea de vorba cu copacii” a fost agent secret, iar “Enescu, sa zicem, desi bietul de el nu stia nimic, in vioara lui se mai carau uneori documente”. Nu pot sa nu amintesc si de episodul de “pe cind facuse optaspe” si laba ascetica, fara full-contact, cu chiriasa care, mai tirziu, a fugit in Dubai “ c-un individ, nimeni altul decit...Ali Imran, ala de se asorteaza numai bine cu 007, Derrin :-) Si capitolul obligatoriu cu amintiri din comunism e fain: pozitionarea in nara tovarasului, depunerea salariului la maculatura, pofta niciodata astimparata dupa Costita cu Fasole la Borcan. Ori profilul mamei, surprins la proiectia filmelor rusesti: “ ...ii urmaream, cu coada ochiului, profilul biciuit de lumina si intuneric, alb ca o padure mesteceni, rosu ca un parc leningradean toamna, dezolat ca o halta siberiana”.

Noh, ce sa mai spun decit ca-i multumesc lui Dan Sociu pentru cele doua ore si jumate de urbancolie, pentru trecerea lui Nastase de la prieteni la indezirabili si pentru intrarea Romaniei in UE in 2007!!! :-)

PS Super citatul lui Bruckner de pe coperta!!! Si asta, de la pagina 195 :”Ca in urma cu citeva ore in troleibuz – mai putin asemanarea cu mama...” :-))

Magister Ludi la Go
Habar n-aveam de Go ori de goke, goban, hane si alti termeni ai jocului de go, insa prin “Maestrul de go” (Humanitas, 2007), Yasunari Kawabata nu doar ca m-a familiarizat cu ei, dar mi-a oferit si o noua/veche demonstratie despre cit de adinci si fundamentale pot fi diferentele culturale dintre vest si est. Caci daca, pina la urma, am priceput cum se succed pe goban negrele cu albele, cum se face o fuseki urmata de diferite si abile miscari strategice, tot nu-nteleg si pace "utilizarea inutilului", respectul infinit, neconditionat, sclavagist pentr-un meijin (acesta fiind un maestru al jocului, aproap-un geniu) si cu atit mai putin politetea excesiva, impersonala, aproape falsa a japonezilor.

Despre “Maestrul de go”, insusi Kawabta spunea ca ar fi cea mai buna scriere a sa. Bazata pe o serie de relatari jurnalistice de la o reala si istorica partida de go din 1938, romanul lui Kawabata reprezinta, de fapt, o cronica a tranzitiei de la traditionalismul nipon, la eficienta contemporana. Doua repere personificate de Honinbo Shusai meijn, pe de o parte, si outsiderul Otake-7 dan, pe de alta parte. Honinbo, maestrul batrin, pipernicit si suferind reprezinta traditia, serenitatea, armonia, Calea. El are Albele. Otake-7 dan are pe jumatate virsta maestrului, de doua ori greutatea lui si muta negrele. El reprezinta progresul, forta, viclenia, cruzimea (nu lipsita insa de respect) si evident, cistiga. Intre ei se afla ziaristul Uragami, un alter ego al scriitorului, plin de respect si el fata de ambii jucatori, aparent obiectiv si impartial, dar din ale carui relatari razbate o vaga simpatie pentru meijin.

Cum Uragami este doar un amator de go, el recunoaste: “Ca sa pot scrie mai departe cu respectul cuvenit despre o partida pe care eu insumi nu o intelegeam prea bine, imi raminea doar sa-mi manifest in cel mai inalt grad pretuirea fata de cei doi adversari” (pag. 137). Asa ca pretuirea se manifesta prin a le descrie trasaturile, miscarile, vorbele, hainele, pauzele, obiceiurile. Meijinul, de exemplu, desi slab ca un copil subdezvoltat, capata o aura in fata gobanului (tabla de go): devine inalt, impunator c-o privire totusi absenta. Prin comparatie, Otake e masiv (haha, are doar 60 de kilograme), supus, nervos, si ataca in forta, aparent miseleste. El e insa cel care poarta responsabilitatea jocului, caci partida e finala pentru meijingul care se retrage Si chiar daca exista reguli (nou impuse), maestrul are ultimul cuvint. Nimeni nu indrazneste sa-l deranjeze; toata lumea cauta sa-l protejeze, inclusiv Otake. De aici apar faze cel putin ciudate pentru intelegerea europenilor (sau a mea). Meijinul se imbolnaveste, partida se amina cu 3 luni. La reluare, se discuta reducerea pauzelor dintre partide de la 5 zile la 2 zile pentru a-l proteja pe maestru. Desi ar fi putut refuza, Otake se invoieste si meijinul vrea sa joace chiar de-a doua zi. Insa Otake e obosit, copilul ii e bolnav, solicita o aminare ... de o zi. Nimeni, insa, nu-ndrazneste sa-i propuna asa ceva maestrului bolnav. De aceea Otake vrea s-abandoneze; Uragami il convinge ca e o datorie sa continue; Otake se-nvoieste se reia jocul, dar aminat c-o zi; Uragami merge la meijin sa-i propuna aminarea; meijinul accepta rapid, iar Urakami se-ntoarce la Otake si-i spune cele ce urmeaza : “Meijinul e de acord cu aminarea de o zi si cu reluarea jocului poimiine. [...] Deoarece va face o astfel de concesie, poate ca in alta ocazie ii veti face si dumneavoastra una!” ???

Ma rog, chiar si-asa de ne-nteles, cartea e interesanta, macar pentru partida de go!! Despre stilul lui Kawabata nu prea am ce sa spun decit ca e cam plat, cam simplu si cam descriptiv. Mi-a placut la el lansarea asta a subiectului de tranzitie in alb si negru peste care a tesut mult gri...asa, cu grija. Nu mi-a placut in text (si asta ar fi vina editurii) succesiunea obositoare de cuvinte romanesti-japoneze, in care japonezariile sint explicate-ntr-un glosar la sfirsitul cartii. De exemplu, la pag. 190, avem textul: “Albul 130 era un gyakuyose”, urmind ca la pag. 207, sa aflam din glosar ca gyakuyose este un yose in gote, dar care, jucat de adeversar, ar fi sente...s-a-nteles??? :-)

PS. Abia acum realizez de ce se spune despre Haruki Murakami ca parc-ar fi occidental!

Calcanul e ca sushi
Mai acum vreo 6 ani, ma aflam intr-un restaurant japonez din Malmö si asteptam rabdatoare sa fiu initiata in arta de a minca sushi. Inainte de orice alte explicatii despre peste, ghimbir, wasabi si cele doua betisoare, chelnerul-instructor ma avertizeaza: “sushi e ceva care ori iti place, ori nu-ti place”. Ei bine, exact asta spun si eu despre “Calcanul” (Leda, 2007) lui Günter Grass: e o carte pe care ori o iubesti, ori o lasi naibii pe la pagina 20. Mie mi-a placut sushi.

“Calcanul” este o lucratura politica ampla si-ncurcata, cu peste 3000 de ani de istorie si revolutii. De revolutii sociale, politice, gastronomice, sexuale si de gender. Scrisa in anii ’70, in plina miscare de emancipare a femeii, “Calcanul” este povestea prabusirii ginecocratiei, a instaurarii dominatiei masculine si a diferitelor proteste feministe, mai mici sau mari, din istoria omenirii. La baza romanului se afla o poveste populara germana-in doua variante-despre calcan (un fel de pestisor de aur), un pescar si nevasta acestuia, Ilsebill. In prima varianta, pescarul este omul bun care prinde pestisorul, dar care, impins de rapacitatea nevestei, ajunge sa-i cerea tot mai multe bogatii. Atunci cind Ilesbill pofteste a lua locul lui Dumnezeu, calcanul isi anuleaza toate darurile facute si-i trimite pe cei doi inapoi, in saracie. Potrivit celei de-a doua variante, femeia ar fi cea care i-ar cere calcanului, la solicitarile repetate ale barbatului ei, lucruri tehnice nemaipomenite care aveau sa fie-nfaptuite. Toate, pina cind pescarul vru sa zboare in jurul Pamintului. La cea de-a doua varianta ar fi renuntat cu buna stiinta fratii Grimm atunci cind au transformat basmul in poveste, caci ar fi fost pacat sa le taie de sub nas barbatilor aspiratiile marete. Asa se face ca, macar de la Fratii Grimm incoace, calcanul reprezinta principiul dominatiei masculine si este acum judecat, la Berlin, de un tribunal al femeilor emancipate, Feminalul. Calcanul este pus sa povesteasca ce s-a-ntimplat cu femeia si barbatul inca de la inceputurile matriarhatului si pina in zilele noastre si sa explice de ce barbatul a ajuns inteligent si femeia la cratita.

Iar calcanul se supune si povesteste, cind inainte, cind inapoi, despre pescar (in 3000 de ani, el avea sa fie si armurier, si navigator, si baiat de casa, si pictor, si scriitor, si conte, si muncitor) si despre nevasta lui, Ilsebill, lasata grea dupa un fel de spata de berbec cu fasole si pere. Iar fiecare luna de sarcina a prezentei Ilsebill se raporteaza la o alta Ilsebill, mai veche, dintr-o alta epoca.

Prima luna este a Avei si a matriarhatului ei. Ava - femeia lider, trimamelara, care a furat focul din cer, a organizat paleoliticul si care s-a lasat ucisa, pirpolita la protap si mincata de ai ei, pentru a-i salva de la moartea prin infometare. Abia dupa aceea a-nceput calcanul sa susure idei la urechile barbatilor, facindu-i pe acestia sa preia puterea. A doua luna apartine arhigoticei Dorothei si a iubirii ei fata de Iisus, acesta fiind mijlocul prin care a ales sa se-mpotriveasca barbatului si casniciei. Abatesa Grasa Grete n-a avut nevoie, in cea de-a treia luna, de niciun mijloc. Felurile ei de mincare piperate si generozitatea carnii i-au asigurat un trai independent si iluminat. “...a fost o femeie iluminata si pe linga asta atit de grasa incit graviditatile ei nici nu mai trageau la cintar” (pag. 255). Luna a patra este a slujnicei Agnes Kurbiella si a golului ei alegoric, cea care si-a-mpartit sincer si corect dragostea si felurile de mincare cind cu pictorul Möller, cind cu poetul Opitz, devenind demonstratie pentru teoria calcanului “despre iubire ca mijloc de a inlatura ginecocratia” (pag. 319). In lun-a cincea, vizionara si statica Amanda Woyke, bucatareasa slugilor, n-a adus doar cartoful in Bavaria, dar supa ei groasa de fecula a deschis o noua perspectiva: cea a alimentarii rationale, egalitare, protomaoiste. Luna a sasea este luna sperantei sau a lui Sophie Rotzoll care, cu bureti si scrisori, l-a asteptat o viata pe iubitul Fritz sa iasa de la inchisoare. In lun-a saptea, Lenna Stubbe a incasat stoic batai de la doi barbati dar a si trecut la actiune, scriind o carte de bucate proletara, lucrare nepublicata dar care avea sa-l determine pe calcan sa reconsidere cauza feminina. Luna a opta este luna imaturitatii, a grabei cu care Sybille Miehlau s-a facut barbata. Abia in luna a noua, Maria Kuczora fu aleasa calcanului. De-acum el femeii, lui Ilsebill, avea sa-i vorbeasca la ureche!

Si abia pe la pagina 623, printre tristeti si ironii nediscriminatorii, aflam ingrijoarea lui Grass, putin emfatica, insa reala: “Epoca noastra este marcata de tendintele de emancipare feminina. Femeile, asa se spune, s-au politizat. Ele se organizeaza. Isi dau aere combative si nu permit sa fie intrerupte atunci cind iau cuvintul. Inregistreaza deja succese partiale. Dar – ma intreb ingrijorat – revendicarea egalitatii sociale va duce oare si la infringerea canonului etic masculin? Nu cumva egalitatea in drepturi a sexelor va avea ca urmare doar potentarea poftei masculine de putere?”

Si cum Günter Grass este Günter Grass, din Calcan nu puteau lipsi feluri neoase de mincare: ficat de cod inabusit, tocanita de iepure piperata, sturzi inveliti in felii de slanina si umpluti cu boabe de ienupar, purcei de lapte umpluti cu conopida, mere si stafide (fara economie de piper), inima de vita umpluta cu prune uscate in sos de bere, cartofi fierti in coaja cu chimen si brinza de vaci. (Ne)asteptat e insa, ca dupa astfel de mincaruri urmeaza si digestia: sint de neocolit, asadar, pasaje despre coproscopie si copromancie asupra carora nu vreau sa insist, desi unele sint chiar frumoase (ca de pilda cel despre scaunul Dorotheei, “scaun arhigotic de penitenta, intotdeauna uscat si de o paloare metafizica”) . In plus, printre multe alte poeme despre dragoste, suferinta si mincare, in Calcanul exista si unul despre cacat: “Golit si insigurat”.

Deci asta-i Günter Grass! Inteligent, acid, creativ, ironic, franc, bolovanos. Si-asa cum spuneam, Calcanul e o carte grea, pour les connaisseurs. O recomand cu caldura, insa in nici un caz ca hors d’oeuvre :-)

Diavolul cititor

Evident ca n-am rezistat ispitei de-a afla si a citi povestea lui Hamilkar Schaß, scrisa de Siegfried Lenz, poveste al carei inceput e unul dintre cele mai frumoase ale literaturii germane. (“Der Leseteufel” inseamna de fapt cititor impatimit, insa cum din text se spune ca patima e diavoleasca iar puterea acestuia magica, am ales traducerea de mai sus )

Mai intii, despre Siegfried Lenz: nu stiam despre el decit ca a facut parte, alaturi de Heinrich Böll, Günter Grass si altii mai putin celebri, din Grupul 47 al scriitorilor germani decisi sa repuna in drepturi, dupa cel de-al doilea razboi mondial, literatura germana deformata de nazism. Am aflat ca cea mai buna carte a lui este “Lectia Germana” – una dintre cele o mie una carti you must read before you die, iar ca “Diavolul cititor” a fost publicata in colectia de “Povestiri mazurice. Atit de tandru, Suleyken”. Suleyken este orasul natal al lui Lenz, din Prusia Orientala, oras aflat in provincia Mazuria-aceasta fiind echivalentul Kasubiei lui Grass. Am mai aflat ca povestirile/povestile mazurice au fost scrise de Lenz pentru sotia sa in ideea de o familiariza poetic-fabulos cu tarimul lui natal.

“Diavolul cititor” (cei care stiu ceva germana, pot gasi povestea aici) e o fabula fermecatoare despre puterea magica, diavoleasca a cititului. Hamilkar Schaß, bunicul, ramine in amintirea povestitorului drept eroul care, prin pasiunea lui de a citi, l-a alungat neasteptat pe groaznicul Wawrila si armata lui de neoprit. Hamilkar Schaß invatase fara niciun ajutor sa citeasca, iar si iar, doua lucruri: un calendar vechi cu retete de Craciun mazuresti si jurnalul unui crescator de catiri, pe care acesta il pierduse prin trecerea lui prin Suleyken. Literele scrise, urmarite de aratatorul sau imens, il faceau pe Hamilkar sa descopere fericirea, iar atunci cind a gasit ceva nou de citit, maestrul nu a mai auzit nimic si s-a lasat prada extazului.

Povestioara e fermecatoare nu doar prin morala, dar si prin stil. Mi-e greu sa redau prospetimea frazelor lui Lenz (ca sa nu mai spun ca am gasit un cuvint pe care nu l-am dibuit si pace: Dreibastigkeiten, care mie imi suna doar a ceva triplu-nfasurat), insa incerc sa traduc aici, putin din inceputul care mi-a placut si mie :-)

Hamilkar Schaß, bunicul meu, un maestru, sa-i spunem, tocmai invatase acum 71 de ani sa citeasca, atunci cind lucrurile au luat-o ranza. Prin lucruri, se intelege marsul generalului Wawrila care, pornind din mlastinile Rokitno, de la Sengen, loc pe care-l jefuise, isi intindea acum miinile spre Masuria, mai precis spre Suleyken. Se apropiase, lua-l-ar dracul, atit de tare, incit in oras se puteau simti aburi de rachiu, caci Wawrila si soldatii lui erau beti.

...sau descrierea lui Adolf Abromeit:

Pe cind [Hamilkar Schaß] citea in felul acesta [cu degetul, calendarul mazurian], aparu o aratare subtire cu numele de Adolf Abromeit care intreaga lui viata nu mai aratase lumii altceva decit doua urechi mari si roz.

Eu mi-am comandat lectiile germane ..in engleza, caci , din pacate, germana mea e cam prafuita(merge pentru o pagina, doua acolo; dar doar atit).

Cel mai frumos incipit ...
Acum citesc o carte care incepe asa: “Ilsebill a mai adaugat sare”. Cartea in discutie este “Calcanul” lui Günter Grass (Leda, 2007), iar propozitia citata si-a adjudecat, anul trecut, premiul pentru “cel mai bun incipit al literaturii germane”. Din mai si pina in septembrie 2007, cititorii de limba germana au avut sansa de a trimite, unui juriu format din 6 membri (critic literar, presedintele Institutului Goethe, doi scriitori, un prezentator de televiziune si antrenorul unei echipe de handbal), preferintele pentru cea mai frumoasa propozitie cu care incepe un roman sau o povestire in limba germana. Juriul a fost impresionat de eseul austriacului Lukas Mayrhofer, autorul unei pledoarii convingatoare pentru “Ilsebill a mai adaugat sare”. Scriitorul Thomas Brussing, membru al juriului, declara pro-Calcan: “ Cu prima lovitura, jocul incepe. Prima propozitie este promisiunea unui miros, a unui joc al cuburilor de supa, un presentiment al supei gatite” .

Locul secund in aceasta competitie i-a revenit lui Kafka, prin a lui “Metamorfoza”: “Într-o buna dimineaţa, cind Gregor Samsa se trezi in patul lui, dupa o noapte de vise zbuciu­mate, se pomeni metamorfozat într-o ginganie inspaimintatoare”.

Locul al treilea i-a fost atribuit inceputului de poveste a lui Siegfried Lenz, “Diavolul cititor”: “Bunicul meu, maestrul -sa spunem- Hamilkar Schaß, tocmai invata, acum 71 de ani, sa citeasca, cind lucrurile au luat-o razna” (asta e licenta de traducere :-))

Din cite inteleg, aceeasi competitie s-a desfusurat in 60 de tari, printre care – se spune – Georgia, Brazilia si Peru.

Habar n-am daca Romania are, a avut sau va avea o astfel de competitie, insa inventez eu una, putin diferita. Care este cel mai frumos incipit al lecturilor avute? O provoc pe luciat fiindca stiu ca ea-i organizata :-)

In ceea ce ma priveste, am o obsesie mai veche cu “Infernul tandretei” de Alain Bosquet – “Mama, ai murit si ma simt usurat”, plus inceputul “Piticul”-ui de Pär Lagerkvist: “Am douzeci si sase de degete inaltime, sint bine dezvoltat, bine proportionat, doar capul e ceva prea mare”. Locul III e in pending :-)

Sursa: Die Welt

Yes, this is a Man
Am terminat de vreo citeva zile cartea “If this is a Man?” (Vintage, 1996) a lui Primo Levi si nu pot decit sa repet ceea ce s-a mai scris despre ea: ca este o reflectie lucida asupra conditiei umane, in conditii inumane. Un studiu antropologic, etnografic in lagarul Buna (aflat la mica distanta de teribilul Auschwitz) unde Levi a fost deportat in 1943. Din cei 650 de evrei italieni trimisi atunci la Auschwitz, doar 125 au ajuns in lagarele de munca...restul la crematoriu. Din cei 125 inchisi la Buna si Birkenau, doar trei au spravietuit razboiului; printrei ei si Primo Levi.

“If this is a Man” este o carte document in care emotia e retinuta (desi descrierile lagarului sint terifinate), iar reflectia e cit se poate de obiectiva. Este o carte despre demnitatea umana care poate fi demolata sau pastrata in conditii extreme. Fiindca, pina la urma, acesta a fost secretul (alaturi de noroc) al supravieturii lui Levi; a ramas OM.

“If this is a Man” prezinta o crima si mai mare decit cea a exterminarii; a dezumanizarii. Detinutilor li se iau libertatea, hainele, parul, numele, sentimentele, gindurile. In lumea ambigua a lagarului, emotiile dispar, timpul exista doar in doze limitate, foamea devine o prezenta cronica, ratiile de supa lunga si piine uscata sint valuta forte, iar furtul este o conditie a supravietuirii. Lagarul isi imparte “locuitorii” in inecati si salvati iar dihotomiile bine-rau, dreptate-nedreptate sint redefinite. “How much of our ordinary moral world could survive on this side of the barbed wire?” (pag.92), isi intreaba Levi cititorii. Chiar si fericirea si nefericirea capata cu totul alte intelesuri: “And this is the reason why so often in free life one hears it said that man is never content. In fact is not a question of human incapacity for a state of absolute happiness, but of an ever-insufficient knowledge of the complex nature of the state of unhappiness” (pag.79).

In “If this is a Man” nu exista, sau cel putin eu n-am remarcat, nicio urma de apriga incriminare, de ura impotriva celor care au pus la cale tot mecanismul dezumanizarii. Ba aproape dimpotriva; nemtii sint prezentati ca niste indivizi civilizati, organizati, capabili sa-si trimita victimele, in mod politicos, la moarte. Barbariile sint lasate pe seama detinutilor arieni, sefi de grupa sau baraca. Si abia dupa fuga nemtilor, in asteptarea rusilor eliberatori, viata in lagar, sau ceea ce-a mai ramas din el, devine cu adevarat inumana.

In editia pe care am citit-o, “If this is a Man” este urmata de “The Truce”, in care Levi povesteste calatoria lunga si anevoioasa pe care el si alti detinuti de la Auschwitz au facut-o inapoi spre casa, la Torino. Traseul e cel putin ciudat, fiindca o ia spre Nord, prin Ucraina, apoi spre sud in Romania si abia apoi spre Vest. In prefata se recomanda ca cele doua carti (aparute la 5 ani diferenta) sa fie citite impreuna pentru a intelege mai bine de ce “If this a Man” este o carte despre cadere, iar “The Truce” despre renastere, despre ridicarea din iad. Ei bine, eu nu mai pot citi acum “The Truce”. Poate altadata!

Supertramp

Exceptind casatoria cu Madonna, Sean Penn nu m-a dezamagit niciodata; nici ca actor, nici ca regizor, nici ca scenarist. Cu atit mai putin cu ultimul sau film, “Into the Wild”, pentru care – se spune - a asteptat 10 ani ca sa-l produca. 10 ani pentru a obtine acordul familiei McCandless, al carei fiu, Chris McCandless, este eroul principal.

Tinar, frumos, destept si de familie buna: ce altfel de viitor decit “Dreptul” s-ar asorta cu o astfel de descriere care, din intimplare, se potriveste cu cea a lui Chris? Niciunul, conform standardelor sociale americane. Insa Chris nu da doi bani pe astfel de standarde, le dispretuieste. Crede ca singura menire a omului este sa traiasca in si cu natura si sa reflecteze asupra conditiei sale. Asa se face ca, dupa terminarea colegiului, Chris isi retrage fondul de studii (25.000 de dolari), o parte o doneaza unor fonduri caritabile, o parte o arde si porneste in calatoria devenirii sale: de la est la vest, de la sud la nord, la foarte nord, in Alaska, locul virgin in care omul isi poate transcede propria-i conditie.

2 ani in care tinarul Chris, mai nou Alexander Supertramp, se desprinde de trecut, invata ce-i aia viata, cunoaste Oameni, se maturizeaza, se izoleaza, gindeste, se redefineste si atunci cind simte, in sfirsit, ca e gata sa traiasca alaturi de altii...e prea tirziu.

Emile Hirsch este actorul care-i (re)da viata lui Chris McCandless: cu pricepere, cu naturalete. Se transforma fizic in schelet, pastrind aceeasi scinteie in privire. Catherine Keener reda o Jan matur hipiota credibila si sensibila. Vince Vaughn intruchipeaza fermierul siret si betiv, dar in care prietenii au baza, iar Hal Holbrook este Ron Franz, batrinul incuiat la trup si descuiat la minte ce-l vrea pe Chris (ori Alexander) drept nepot.

“Into the Wild” este un film uman, realistic si bun. Un film caruia i-as acorda un Oscar pentru regie si inca unul pentru rolul principal masculin...asta cel putin.

PS. in salbaticia din Vestul american apare si-un cuplu funny si ciudat de danezi :-)

Jocul
“Copiii terbili” a lui Jean Cocteau (Paralela 45, 2005) este o carte naucitoare, despre o experienta plasata undeva, la granita dintre realitate si delir, puritate si viciu, dragoste si ura, naivitate si nebunie patologica. Este o carte despre legatura duala, maligna si indestructibila dintre doi frati orfani.

Dupa moartea parintilor, Elisabeth si Paul refuza maturizarea si se izoleaza de lumea reala in camera lor sordida (dintr-o casa la fel de sordida) din Montmartre, jucind inconstient un joc al dematerializarii, al proiectarii lor in afara, un fel de teatru magnetizant al dragostei si urii. Teatru, fiindca cei doi isi gasesc si spectatori: mai intii Gerard, apoi si Agathe, martori fideli ai reprezentatiilor fratesti nocturne, dar si obiecte ale Jocului (asemenea celor din sertarul-comoara al comodei) cu care protagonistii isi potenteaza rolurile. Dar “...niciunul dintre protagonistii acestui teatru si nici chiar cel care-o facea pe spectatorul nu erau constienti ca joaca un rol. Tocmai prin aceasta inconstienta primitiva piesa capata o tinerete eterna. Fara ca ei sa banuiasca acest lucru, odaia (sau camera, daca vreti) pendula la marginea mitului”(pag. 53). Si in aceasta camera, se desfasoara vreme de citiva ani, acte de joc: “Aceleasi nopti de violenta, aceleasi dimineti imbicsite, aceleasi dupa-amiaze lungi cind copiii deveneau niste epave, cirtite in lumina zilei” (pag. 61).

Asta pina cind in viata lor apare Michael, un tinar evreu-american bogat, neimplicat in Joc, insa cu care Elisabeth stie de indata ca se va casatori. Asa se si intimpla, insa inainte de consumarea fizica a casatoriei, Michael moare, lasindu-si sotia vaduva, virigina si bogata. Cei patru vechi prieteni isi parasesc odaia, se muta in hotelul mostenit, iar fratii orbecaie prin camere straine, incercind sa plece iar in Joc, fara insa a mai reusi. “Dezvatati de exercitiul care consta in a te proiecta in afara ta, numeau distractie etapa noua prin care se scufundau in ei insisi”. (pag. 72). Distractia, ca o etapa intermediara spre altceva, avea sa dureze doar pina la descoperirea camerei lui Michael, un coridor-debara monstruos, prea larg si prea nepotrivit cu restul camerelor, dar care o face pe Elisabeth sa realizeze ca ea s-a casatorit cu Michael pentru moartea lui! Reprezentatiile sint reluate in debaraua monstruoasa, dar aerul din jur e greu, prevestitor. Caderea cortinei se lasa asteptata.

Finalul este declansat de constientizarea dragostei pe care Paul i-o poarta Agathei, un fel de transfer sentimental dinspre Dargelos (eroul din scoala al lui Paul) catre tinara fata. De aici lucrurile se precipita, iar actorii isi fac iesirea de pe scena scena, plecind in Joc. Mai intii Elisabeth si, apoi, Paul!

Stiu ca ma repet, insa “Copiii terbili” este o carte naucitoare! Fascinanta, intr-un mod deranjant, nu doar prin poveste (un fel “oroare psihologica”, asa cum spune Celine), dar si prin descrierile halucinante, delirante...de profesionist. Am inteles ca Jean Cocteau a scris in 1929 cartea asta, in doar citeva saptamini, in incercarea de a sta deoparte de opium. Eu una, ma-ntreb de ce am stat deoparte atita timp de ea??

PS. Am pus pe hold, la biblioteca, filmul lui Melville, insa am gasit postate pe net citeva secvente; ca cea cu racii – una din reprezentatiile de noapte ale celor doi frati.

Trei puncte de suspensie ... marca Céline
Ei bine, cele trei puncte de suspensie (...) sint foarte importante. Louis-Ferdinand Céline le foloseste din plin si explica si de ce in “Convorbiri cu Profesorul Y” (Paralela 45, 2006), unul dintre putinele sale texte de poetica si esential pentru intelegerea lui, ca scriitor, de catre cititori.

Reintors in Franta dupa citiva ani de exil in Danemarca (da, din nou motiv danez :-)), unde a si fost inchis in urma acuzatiei de colaborationism cu nazistii, Céline este sfatuit de editorul sau, Gaston Galimard, sa devina cumva vizibil; sa ia legatura cu unul dintre critici, sa-i ofere acestuia un “interviuv” si sa “joace jocul” epocii pentru a-si mari sansele de a-si vinde cartile. Céline ia recomandarea aproape-n serios si-si imagineaza, la modul caricatural, grotesc, ce-ar putea povesti el unui “interviuver”. Pai, de exemplu, ca literatura vremii e atit de vetusta si monotona, incit cititorii adevarati se duc la cinematograf. Ca desi pictura a devenit impresionista, literatura a ramas conventionala, sclava a unui limbaj frumos si elegant dar plictisitor si ca mai noile preocupari de psihanaliza, ale colegilor de breasla, nu sint altceva decit niste “orori psihologice” (iacata subiecte de genul si-a refulat bunica, nu-si mai reguleaza nevasta). Ori el, Céline, e un novator! El transcrie emotia vorbirii, emotia care “vine din rarunchii fiintei, nu atit din coaie, nici din ovare..modelarea emotiei iti pune mestesugaru’ la-ncercare” (pag.45). Si el a reusit sa modeleze emotia asta inca din 1932 (odata cu romanul “Calatorie la capatul noptii”), dar felul in care a facut-o a fost, cica, scandalos: “sint etichetat , violator al limbii franceze, derbedeu nici macar pederast, nici macar infractor de drept comun” (idem). Si cu toate astea este plagiat, “cromat” si, astfel, bine vindut (din prefata am inteles ca termenul “cromo” si derivatele sint o inventie céliana cu sensul de kitsch, termen care vine de fapt de la cromolitografie).

Mestesugaru’ s-a dovedit la stil: delirant, paradoxal, epileptic. Argourile sint la mare pret, insa Céline le foloseste nu doar ca ingrediente de limba principale, ci ca niste condimente: “argou-i un condiment admirabil! ... da’ o masa-ntreaga numai de condimente e ingroziatoare! cititoru’ te da dracului! iti intoarce bucataria cu fundu-n sus! ii ia gura foc! ti se-ntoarce la cromo cititoru’! si-nca cum! ... argou’ seduce dar nu pastreaza...” (pag. 72). Iar pe linga argou sau jargon gospodaresc dozate, exista ... cele trei puncte de suspensie. “Cele trei puncte sint indispensabile! ... indispensabile, sa-mi bag picioarele! ... repet: indispensabile metroului meu!” (pag. 102). Unde metroul, ca si mijloc de locomotie si spre deosebire de autobuz, este alegoria unui stil (literar) violent, rapid, profund, care penetreaza miezul intunericului, intimitatea nervilor. In prefata cartii, Ioan Pop-Curseu scrie: “Acest procedeu stilistic are un dublu rol [...]: pe de o parte sugereaza emotia scriitorului care-si joaca textul in fata cititorilor, iar pe de alta parte constituie un spatiu alb, neutru, care permite emotiei cititorului sa se manifeste si chiar sa participe activ la constructia sensului romanesc”.

Eu gasesce efectul celor trei puncte admirabil: pare a fractura textul, dar fara a-i stirbi cursivitatea. Din cite imi amintesc, in “Calatorie la capatul noptii”, punctele astea trei erau si nu prea erau folosite...dar am inteles insa, ca dupa “Convorbiri...” , Céline le-a folosit din belsug in scopul citirii “in cap” (si nu “la cap”) a cititorului...

Sintra si ....eu
(datorii de leapsa: una despre “Orasul ca o femeie”, lansata de zum – ce frumos a scris ea despre Arezzo!! - si alta, “8 lucruri aleatorii despre mine”, datorie veche de la pantacruel cu care am si negociat, de altfel, conditii de preluare : D)

Incep cu Sintra, orasul ca o Doamna! O Doamna cu personalitate, capricioasa, poate putin excentrica. Instalata comod pe creasta Serra, nici ca-i pasa de crinolina ei bogata, infoiata, tipator colorata (Palatul da Pena) si priveste trufas la picioare; mai intii la Castelul Maurilor – un fel de body guard inaccesibil (se poate vedea si-n headeru' meu de blog, poza din stinga sus), apoi la semineele Palatului National -o oaza de calm si liniste in iernile lusitane si, mai departe, spre intinderea albastra a Atlanticului care, undeva la orizont, se-mperecheaza cu cerul. Si in ce gradini, se odihneste Doamna asta! Si cita istorie se afla in spatele ei! Isi tine in secret comorile si le dezvaluie doar celor care indraznesc sa urce Serra...eu am indraznit si-am fost cit se poate de incintata sa cunosc o astfel de Doamna.

Si uite-asa, ajungem si la mine:
1. sint nascuta de ziua lui Karl Marx; as fi preferat sa mai astept o zi sau doua
2. imi place cifra 7, habar n-am de ce; poate pentru ca la ea se raporteaza minunile?
3. sint lesinata dupa un miros anume: amestecul de scortisoara cu lamaie, usturoi si smochine
4. sint pofticioasa...cam ca Ilie
5. sint dezordonata
6. am avut parte de un traseu vocal spectaculos. In doar doi ani, de la cintatul ca magarul am ajuns membru fruntas al grupului coral al scolii – vocea a II-a!!!!
7. am experimentat, nu demult, cum e sa fii privit ca un idiot care nu pricepe o iota din ce-i spun altii
8. mi-am propus sa recitesc Maestrul si Margareta, din care nu mai tin minte nimic nimicuta.


Asaaaa...acum transfer prima leapsa, Orasul ca o femeie, lui fictionaddiction care a revenit :-) Ma duc sa-l trag de mineca!! :-)

Darul pe care-l ai

Alte 7 ore cu 3 decolari si 3 aterizari , plus “Darul lui Gabriel” de Hanif Kureishi (Humanitas, 2005) imi descriu zborul, de saptamina aceasta, de la Iasi la Hamburg. O calatorie fragmentata si o lectura curgatoare despre un adolescent si darurile lui: unul pe care-l primeste si altul pe care-l ofera.

Gabriel are 15 ani si este martorul a ceea ce se cheama criza virstei de mijloc a parintilor lui. Tatal, Rex, chitarist cu oarece succes in anii ‘ 60, traieste doar cu amintirea faimei, cu regretul accidentului care i-a sfirsit cariera (Rex s-a prabusit pe scena, in timpul unui spectacol, de pe pantofii lui platforma cu luminite), gasindu-si consolarea in barul de la coltul strazii. De aceea mama, Christine, fosta costumiera a rockerilor vechi, il pofteste pe Rex afara din casa modesta a familiei si din viata ei si a fiului ei. Gabriel se afla la mijloc, asemenea unui punct de sprijin pentr-un balansoar. Dotat cu o imaginatie bogata si asistat de vocea lui Archie, geamanul sau mort, Gabriel persevereaza in incercarea de a restabili echilibrul in viata familiei sale.

Prilejul apare odata cu tabloul pe care Lester (unul dintre fostii colegi de trupa ai lui Rex, dar care si-a pastrat faima peste ani) i-l ofera lui Gabriel. Un tablou- mesaj ca viata si munca ar trebui sa fie unul si acelasi lucru, un indemn de a munci din si cu placere. Ceea ce Gabriel se si porneste sa faca (un film al carui scenariu il are demult in minte), nu inainte de a-si impaca parintii. Succesul acestei incercari este cu atit mai neasteptat, cu cit Rex si Christine, fideli pina atunci modului neconventional de viata al anilor ’60-’70, hotarasc sa devina burghezi si sa se casatoreasca.

Un subiect destul de banal pentru o carte. Ceea ce salveaza insa “Darul lui Gabriel” de la obscuritate este stilul: un amestec de naivitate, sarcasm retinut si umor obraznic. Suprarealismul este si el un ingredient, destul de discret, dar suficient pentru mine ca sa-l compar pe Gabriel cu Kafka lui Murakami.

Ca si concluzie, cred ca povestirea asta a lui Kureishi (ca roman nu pot sa-i zic) este o lectura numai buna pentru adolescenti (exista si reflectii interesante despre teme grele ca rasa, sexul si arta) ori pentr-o calatorie fragmentata. In alte conditii insa, ma tem ca “Darul lui Gabriel” e de-a dreptul plictisitoare.

PS. Miine revin in forta la diverse, cu o leapsa restanta si cu inca una proaspat primita..

Kabala si corrida
7 ore , 3 decolari, 3 aterizari si ultimele 250 de pagini din “The Autograph Man” de Zadie Smith (Penguin, 2003) imi descriu zborul de saptamina trecuta de la Hamburg la Iasi. 7 ore cu legaturi aeriene fixe, dar si cu o lectura despre Kabala si corrida, fara ca una (Kabala) sa aiba prea mare legatura cu alta (corrida). Fiindca, pina la urma, cred ca asta e pacatul celui de-al doilea roman al lui Zadie Smith: incoerenta.

“The Autograph Man” este povestea lui Alex Li-Tandem care, obsedat de faima (a altora), isi construieste in prima jumatate a cartii propria Kabala, iar in cea de-a doua, ramine “singurul matador din arena, gata sa infrunte taurul”; taurul fiind pasiunea lui Alex si a celor 3 prieteni ai sai din copilarie de a colectiona si comercializa autografe ale unor celebritati. In ciuda diferentelor rasiale, Alex si prietenii au totusi in comun, in afara pasiunii pentru autografe, religia iudaica. Si cu asta incepe Zadie Smith sa exploreze, in prima parte a cartii, tema ei favorita: multiculturalismul.

Alex - pe jumatate chinez, Adam – negru taciune, Rubinefine si Joseph sint toti evrei; dar evrei atit de diferiti din punct de vedere al manifestarii religioase, pe cit de diferita le este culoarea pielii. Rubinefine devine rabin – unul destul de pacatos. Joseph este un evreu cit se poate de banal respectind traditia iudaica, dar si ghesefturile. Adam – se ocupa de partea spirituala a religiei si Alex se afla in cautarea propriei identitati culturale, intr-o lume in care multiculturalismul este un fapt si in care faima si numele sint considerate valori materiale serioase. Pe linga incercarea de a personaliza sefirotii, Alex scrie o lucrare lunga si inutila, cu titlul pompos “Jewishness and Goyishness”, in ideea de a imparti empiric lumea intre iudaism si restul. Intreprinderea lui Alex nu se poate asemana, din punct de vedere al utilitatii ei, decit cu teza de doctorat a iubitei lui, Esther, sora lui Adam, teza despre care eroul principal isi aminteste ca s-ar numi “Modes of Something in the Development of the Iconography of African Jewry in the Something”.

Ei bine, eu recunosc ca nu prea stiu ce sens au toti sefirotii din Kabala lui Alex (fie ca se numesc ei Wittgenstein, Virginia Woolf, Kafka, Bette Davis, Muhamed Ali, John Lenon etc), ca nu stiu cum sa interpretez produsele intelectuale ale lui Alex si Esther si nici sa inteleg ce perspective au replici, aparent profunde, impartite la un joint, ca cea despre religie: “It's like when you go on about Hollywood, saying it's a false religion that only worships pleasure.” Si asta, pentru ca toata ideea incipienta despre nonsensul rasismului se opreste brusc, odata cu plecarea lui Alex Li-Tandem in America, la New York, in cautarea idolului sau, o actrita interbelica, Kitty Alexander, careia i-a scris timp de 15 ani scrisori fara sa primeasca un raspuns vreodata; mai putin in ultima luna, cind Alex s-a trezit din partea ei cu un autograf.

Si asa se face ca, abandonind pista multiculturalismului, Zadie Smith se concentreaza, in cea de-a doua parte a cartii, pe procesul de autoreflectie, autointelgere si impacare cu sine ale lui Alex Li-Tandem. Alex, cel care isi da seama ca tot efortul lui de a scrie e fara sens, mai putin scrisorile trimise lui Kitty, si ca incercarea de “to shape what is fundamentally without shape” are sens daca el crede in asta. Partea asta mie mi s-a parut mai reusita decit prima. Insa...

...cartea nu are coerenta. Se rupe. Personaje bine conturate in prima parte, ca David – de exemplu, ajung sa nu aiba nici un rol in cea de-a doua. Replici promitator incepute nu se dezvolta, iar finalul despre Kitty seamana cu happy end-ul fantastic al filmelor de la Hollywood, din anii ’40. Mai sint si citeva redundante suparatoare, ca “gestul international pentru...”, expresie care pina la un punct e amuzanta, dar care-si pierde semnificatia atunci cind chiar ar trebui s-o aiba (vezi replica lui Alex la ceremonia Kaddish: “nimic mai mult decit un gest”, urmata de raspunsul lui Adam: “ce e mai important decit un gest?’) .

N-am avut cum sa-mi notez tot ceea ce m-a dezamagit la cartea asta, insa chiar a fost o dezamagire. Dupa “Dinti Albi”, ma asteptam de la Zadie Smith la o lectura la fel de exuberanta si incitanta, insa “The Autograph Man” a fost doar pe jumatate asa...poate chiar mai putin.