Okies

Daca in ”Soareci si Oameni”, singurul personaj feminin, Curely’s wife, e o aparitie abia schitata si cu o disparitie usor de intuit, in “Fructele Miniei” ("The Grapes of Wrath", Penguin, 2002 ), John Steinbeck reuseste sa creeze un personaj feminin colosal, plin de vigoare si mangnetism si in jurul caruia graviteaza intreaga poveste. Un personaj care ar fi ramas, probabil, fara egal in literatura universala, daca Marquez n-ar fi creat-o, jumatate de secol mai tirziu, pe Ursula, stapina clanului Buendia.

Ma Joad e sefa Joazilor; e forta si dragoste, hotarire si suport, modestie si bun simt. Ea este cea care-si protejeaza si imbarbateaza familia in destelenirea de la Est la Vest; ea este cea care lupta sa pastreze unitatea si demnitatea clanului; ea este cea care, cu o intuitie suprinzatoare, ia deciziile cele mai corecte; ea este cea care isi infrunta barbatul ezitant si autoritatile, impunind respect; ea este cea capabila de altruism si compasiune in vremuri in care egoismul insemna supravietuire.

Steinbeck o construieste pe Ma Joad cu rabdare, constant, minutios, imagine cu imagine, scena cu scena; asemenea unui pictor ce traseaza, fluid, linii de culoare peste fond. Si totusi, in spatele calmului si al liniaritatii, descoperi tuse apasate, cu greu retinute. Sint doua momente importante in povestire, doua scene al caror dramatism te ia, cumva, prin surprindere, caci totul se produce in adinc, in sufletul plin de zbucium al Maicii (asa, imi aduc aminte, a fost numita-n romaneste Ma Joad). E vorba despre momentul ajungerii in California, cind Maica pastreaza pentru sine durerea mortii Bunei, anuntindu-si familia ca batrina nu mai este abia a doua zi, dupa ce pericolul de fi opriti la granita trecuse. Al doilea moment dramatic, insa plin de gratie si demnitate, apare in finalul cartii, cind Ma Joad isi indreapta, in tacere, fiica lauza spre muribundul pe care-l poate salva cu laptele ei.

In “Fructele miniei”, Steinbeck nu reuseste doar personaje de exceptie (fiindca alaturi de Ma Joad, i-am putea numi si pe Tom, Jim Cassey, Rosasharn, batrinii Joad simpatici si artagosi), dar si un manifest politic din timpul Marii Depresiuni, o critica dura a tranzitiei la o societate de consum salbatica, in care saracii ajung sa nu mai aiba nici un drept . Personal, am acordat mai putina atentie partii militante a cartii, desi e greu, fiindca Steinbeck isi exprima clar, abrupt si des opiniile . Iar dezinteresul meu vine, cred, din amintirea pe care o mai am inca despre prefata romaneasca a cartii (habar n-am de cine a fost scrisa), corupta si plina de indicatii pretioase de lectura. Imi amintesc, de pilda, de comparatiile/antitezele fortate dintre societatea americana criticata de Steinbeck si Uniunea Sovietica, de sugestiile deloc voalate ca Steinbeck ar fi fost de fapt comunist si ca societatea pentru care el ar fi militat ar fi fost cea socialista, eventual multilateral dezvoltata…bleah!!

Anyway, in “Fructele miniei” Steinbeck are stilul déjà format: limpede, concis, eficient (are impact), ironic dar si emotionant (din pacate, “Pasunile Raiului” mi s-a parut doar o “incalzire” pentru marile lui capodopere). Insa pina acum, tot “Soareci si oameni” imi place cel mai mult :))

PS. Incerc sa (re)devin constanta cu insemnarile, insa e asa de greu dupa ce-ti iesi din mina!!