Friday, July 10, 2009

Ai
Abia dupa ce am citit ”Disperare” (Polirom, 2009), am realizat (cam tirziu, deh) cit de genial s-a jucat Nabokov cu un titlu ca Ochiul; o subtilitate, din pacate, intraductibila. Caci “Eye” nu-i doar un ochi, ci si reflexia propriului eu (“I”). Mi-am adus aminte de ”Ochiul”, fiindca ”Disperare” reia tema ”spliturilor” de personalitate, a proiectiilor (reflexii ori refractii), a dublurilor, triplurilor etc, tema intilnita nu doar in cartile din tinerete, dar abordata mai tirziu si in ”Pale Fire” ori ”Transparent Things”.

De ce mi-am amintit mai ales de ”Ochiul”? Din cauza aceluiasi tip de personaj psihotic ce(-si) foloseste moartea pentru a se … proiecta. Smurov se sinucide si isi contempla ”eu”-l multiplicat, la adapostul celei de-a treia persoane. El nu e toxic, nu intervine, ci doar priveste, din curiozitate egoista, perceptiile altora despre el. Hermann insa e nebun. Incearca sa impuna, criminal, propria idee despre sine. Smurov se divide, Hermann se preschimba – sau, ma rog, asa crede. Are, in plus, pretentia operei perfecte, in crima si literatura. Dupa ce rateaza cu prima, isi pune sperante in cartea ideala ce va aparea, probabil, semnata de un émigré. Insa cind si aceasta din urma impostura da gres, titlul disperarii se alege singur.

Iar Nabokov creeaza un personaj de zile mari. Un ticalos paranoid, arogant si narcisist (multi il aseamana chiar cu Humbert). Unul inteligent, pe seama caruia autorul isi exerseaza cunostintele, sarcasmul si limbajul. Iar Veronica a facut o treaba de milioane cu talmacirea! Jos palaria pentru autor si pentru traducator !

PS. Ca sa nu mai spun ca scriitura e o veritabila parodie detectivista :)

8 comments:

Radu Vancu said...

Da, se dovedeşte că Vera noastră e cealaltă Vera a lui Nabokov :)

Veronica said...

O, ce surpriză! Mulţumesc pentru menţionarea traducătorului.
Scriam zilele trecute unui prieten că lucrez la nişte povestiri şi-aş vrea să o fac ca pe-o muncă oarecare, fără să le las să mă înghită; să pot face şi altceva în paralel, dimineaţa una, seara alta... Ceea ce a fost posibil în cazul romanelor. În romanele lui Nabokov e puţin spus că laşi suflet; îţi intră ele în carne. Te însemnează ca un fier înroşit, pe viaţă.
"Disperare" mi-a fost, vara trecută, cea mai disperată plăcere cunoscută vreodată.
Ca să nu se sparie lumea, să spunem că e de un umor nebun!
(Hermann se gîndea, "tandru", că bietul vagabond a avut timp să răcească... înainte de a-l împuşca)

Veronica said...

P.S.: "Ceea ce N-A fost posibil în cazul romanelor"
(la cafea...)

anda grarup said...

@Radu, da :))
@Veronica, placerea a fost de partea mea. Imi imaginez cam cit te-a chinuit pe tine disperarea, insa, pe mine, rezultatul m-a impresionat. Traducerea e fluida, isteata (pffui ce cuvint, dar se refera, sa stii, la jocurile de cuvinte) si se vede ca Hermann ti-a fost simpatic :)) Si mie mi-e!

Veronica said...

Da, tare simpatic! Minciunile descoperite la recitire sînt delicioase. Obiecte dispărute şi regăsite - broşa amanetată care apare deodată în buzunar - anii petrecuţi în război ba aşa, ba altminteri...
Iar pe Felix îl ador, cu vrăbiile şi cîrnatul lui! (şi cum "o secătură" ca el merita "să fie tunsă cu toporul"!)
Jocurile de cuvinte au implicat litere decupate şi rotite pe canapea. Scrabble curat!
:))

anda grarup said...

Si Ligia, sarmana :)) Totusi, nu lipsita de amibguitate; fiindca pur si simplu nu-ti dai seama daca era chiar atit de proasta de cuminte !!

Veronica said...

Da, şi Lidia devine tot mai simpatică la recitire... E superbă scena gării, cu violetele în mînă, la plecarea lui Ardalion.
O veste bună: în pregătire "Rege, damă, valet", alt triunghi faimos. Am murit de necaz că nu mi s-a potrivit în toată cartea un joc de cuvinte care i-ar fi mers poveştii de minune: "Dacă şi cu Parcă se plimbau în barcă". Sper să fie bucurie pentru tine. :)

anda grarup said...

Abia astept "Rege, dama, valet" :)) Si da, de Lidia era vorba ...scuze de incilcirea cu "Qvo Vadis" :)