Bolero de Le Clézio
“Ritornela Foamei” (Polirom, 2009) este cartea cu care, in sfirsit, l-am inceput pe JMG Le Clézio. Putin tradus, am tot evitat sa-l abordez in franceza din teama ca ar fi mult prea poetic si mult prea complicat pentru cunostintele mele de limba franceza care, pe zi ce trece, sint din ce in ce mai sarace. Asa ca, citind acum pe romaneste “Ritornela foamei”, am fost cumva surprinsa de simplitatea stilului, de limpezimea lui. Nimic sofisticat, ci doar clar si clasic de frumos.

In acest roman, Le Clézio aduce un omagiu mamei sale si compune un bolero al ruinei si al foamei. Eroina, Ethel Brun, are 10 ani in 1931. Nu cunoaste saracia si nici foamea, caci provine dintr-o familie instarita, originiara din Mauritius, dar stie ca aceste drame exista si inca foarte aproape de ea. Xénia, fiica unor nobili emigranti rusi, colega si prietena ei, sufera acum de saracie. Difuz, refrenul ruinei se afla totusi chiar si la ea acasa: discutii in familie despre averea detinuta odata, cindva, in Mauritius, nemultumirea surda a straunchiului Soliman fata de afacerile riscante ale tatalui lui Ethel si, mai cu seama, scandalurile repetate dintre parintii ei. Dar ce importanta aveau toate acestea in comparatie cu drama Xéniei? Niciuna, isi spune Ethel, cu atit mai mult cu cit ea avea sa mosteneasca averea straunchiului si avea sa duca mai departe planurile Casei Mov, un fel de metafora a reconsolidarii familiei.

Incet, incet, refrenul devine mai acut. Straunchiul moare, tatal o depriveaza de avere, banii sint investiti in fel de fel de plasamente, Casa Mov e distrusa pentru ca, pe locul ei, sa fie inaltat un bloc de locuinte. Drama incepe; dreapta nationalista ajunge la putere, plasamentele financiare ale tatalui se dovedesc falimentare, razboiul e in plina desfasurare. Ethel (care are acum 20 de ani si un logodnic) isi ia parintii si pornesc spre Nisa. Aici, in orasul ocupat de italieni, refrenul bubuie. Ethel cunoaste foamea, umilinta, teama. Ea e insa puternica si hotarita. Supravietuieste. Altii, ca Léonora, matusa logodnicului, n-au mai avut sansa de-a auzi finalul boleroului.

Mi-a placut Ethel ca si personaj. Se dezvolta frumos, convingator. Mi-a placut, de asemenea, felul in care Le Clézio creaza atmosfera aceea insidioasa, de iminent sfirsit; prin discutii de salon sterile, futile, inutile, absurde si periculoase. Am admirat stilul, cum spuneam, calm, potolit, grav, de o frumusete clasica. L-am gasit totusi cam lipsit de forta pentru o tema ca cea a boleroului. Sincer, ma asteptam la un climax de final, insa am ramas cu senzatia ca ritmul cel mai tensionat, punctul culminant se afla undeva, pe la mijlocul cartii, atunci cind Ethel se revolta in fata planurilor noului bloc de locuinte. Per ansamblu, mi-a placut cartea, desi, in opinia, mea, e departe de a fi o capodopera.

P.S. N-am putut sa nu remarc apetenta pentru stilul clasic, manifestat in ultimii trei ani de Academia suedeza :) Pamuk, Lessing si Le Clézio scriu la modul cel mai clasic cu putinta. Pamuk e nitel mai poetic, mai melancolic, Lessing, ceva mai analitica, iar Le Clézio e grav, desi nu lipsit de ironie.

Omul-Zeu si fictiunea istorica
“Aceasta carte a fost conceputa, apoi scrisa, in intregime sau in parte, sub diverse forme, intre 1924 si 1929, intre douzeci si douzeci si cinci de ani. Toate manuscrisele au fost distruse, si meritau sa fie”, scrie Marguerite Yourcenar in carnetele de note la “Memoriile lui Hadrian”, carte publicata in 1951. Romanul a fost rezultatul oarecum neasteptat al unui temeinic research istoric , dar nu si sfirsitul atractiei/fascinatiei fata de Hadrian, personaj istoric. O viata pentru un om...insa ce carteeee!!

O carte in care Yourcenar sparge limite si construieste perspective. O carte in care istoria (repet, serios documentata) bate palma cu fictiunea analitica. O carte in care istoria si personajul istoric sint subiecte de reflectie, de meditatie. O carte in care evenimentul istoric e dublat de experienta umana, iar personajul istoric de eu-l launtric. In fine, o carte in care prezentul nu exista, ci doar trecutul si viitorul.

Yourcenar avea deci, la 1924, personajul care o tenta: imparatul Hadrian, controversata figura politica. Estet si om de actiune; poet, filosof, dar si razboinic; homosexual; democrat, dar si despot cu bune intentii; intelept si clarvizionar. Cum ar fi putut arata, atunci, cartea care sa-l descrie? Ca o scrisoare de la Hadrian catre succesorul sau, Marcus Aurelius. Si care avea sa fie punctul de vedere al cartii? “Incep sa-mi intrezaresc conturul mortii”. O solutie pe cit de simpla, pe atit de generoasa!

Stilul epistolar, aproape oratoric, ii asigura imparatului pozitia de comentator/judecator; al istoriei si al propriei vieti. “Conturul mortii” ofera perspectiva de a evoca “o viata cunoscuta, implinita , fixata [...] de Istorie, in asa fel incit curba ei intreaga sa fie dintr-o data cuprinsa cu privirea” . 60 de ani de viata si istorie pusi in balanta, cintariti, evaluati. 20 de ani de putere in care imparatul se decreteaza zeu ca, mai apoi, dupa moartea iubitului, sa se “prabuseasca” iar la conditia de om. "Cam in acea perioada am inceput sa ma simt ca un zeu. [...] A fi zeu te obliga, in genere, la mai multe virtuti decit un imparat" si mai tirziu, zdrobit de durere: "Totul se naruia; totul parea ca se stinge. Zeus, Olimpianul, Stapinitorul Totului, Salvatorul Lumii se prabusise...". Superb evidentiat raportul dintre putere si conditia umana!!

“Memoriile lui Hadrian” e un portret - autoportret care nu scapa nicio nuanta. Mi-a placut subtilitatea si complexitatea cu care Yourcenar nu-si lasa personajul sa ramina doar cel de-al treilea din cei “5 buni imparati”. Hadrian pare a fi si bun, dar si tiran. Nu prea crede in legi, crede in libertatea bine inteleasa (pe care o acorda inclusiv femeilor), crede in “maiestuoasa pace romana” pe care, insa, vrea sa o impuna si e de acord cu idealul spartan al vietii perfecte, bazat pe forta: “Forta era la baza, rigoare fara de care nu exista frumusete, fermitate fara de care nu exista dreptate”.

Desavirsirea lui Yourcenar nu se refera doar la tehnica, ci si la stil; unul care desi dens si bogat in idei, e extrem de curat si elegant. Un stil analitic, patrunzator si neasteptat de obiectiv. Ciudat e ca, desi cartea a fost scrisa si rescrisa de mai multe ori, nu exista (sau cel putin eu n-am detectat) sincope. Totul e fluid si curge ca un riu de intelepciune. O carte excelenta!!

PS. Am citit volumul nenorocos al editiei Humanitas 2006, cu 8 pagini albe si text lipsa :(