Friday, August 07, 2009

Bolero de Le Clézio
Ritornela Foamei” (Polirom, 2009) este cartea cu care, in sfirsit, l-am inceput pe JMG Le Clézio. Putin tradus, am tot evitat sa-l abordez in franceza din teama ca ar fi mult prea poetic si mult prea complicat pentru cunostintele mele de limba franceza care, pe zi ce trece, sint din ce in ce mai sarace. Asa ca, citind acum pe romaneste “Ritornela foamei”, am fost cumva surprinsa de simplitatea stilului, de limpezimea lui. Nimic sofisticat, ci doar clar si clasic de frumos.

In acest roman, Le Clézio aduce un omagiu mamei sale si compune un bolero al ruinei si al foamei. Eroina, Ethel Brun, are 10 ani in 1931. Nu cunoaste saracia si nici foamea, caci provine dintr-o familie instarita, originiara din Mauritius, dar stie ca aceste drame exista si inca foarte aproape de ea. Xénia, fiica unor nobili emigranti rusi, colega si prietena ei, sufera acum de saracie. Difuz, refrenul ruinei se afla totusi chiar si la ea acasa: discutii in familie despre averea detinuta odata, cindva, in Mauritius, nemultumirea surda a straunchiului Soliman fata de afacerile riscante ale tatalui lui Ethel si, mai cu seama, scandalurile repetate dintre parintii ei. Dar ce importanta aveau toate acestea in comparatie cu drama Xéniei? Niciuna, isi spune Ethel, cu atit mai mult cu cit ea avea sa mosteneasca averea straunchiului si avea sa duca mai departe planurile Casei Mov, un fel de metafora a reconsolidarii familiei.

Incet, incet, refrenul devine mai acut. Straunchiul moare, tatal o depriveaza de avere, banii sint investiti in fel de fel de plasamente, Casa Mov e distrusa pentru ca, pe locul ei, sa fie inaltat un bloc de locuinte. Drama incepe; dreapta nationalista ajunge la putere, plasamentele financiare ale tatalui se dovedesc falimentare, razboiul e in plina desfasurare. Ethel (care are acum 20 de ani si un logodnic) isi ia parintii si pornesc spre Nisa. Aici, in orasul ocupat de italieni, refrenul bubuie. Ethel cunoaste foamea, umilinta, teama. Ea e insa puternica si hotarita. Supravietuieste. Altii, ca Léonora, matusa logodnicului, n-au mai avut sansa de-a auzi finalul boleroului.

Mi-a placut Ethel ca si personaj. Se dezvolta frumos, convingator. Mi-a placut, de asemenea, felul in care Le Clézio creaza atmosfera aceea insidioasa, de iminent sfirsit; prin discutii de salon sterile, futile, inutile, absurde si periculoase. Am admirat stilul, cum spuneam, calm, potolit, grav, de o frumusete clasica. L-am gasit totusi cam lipsit de forta pentru o tema ca cea a boleroului. Sincer, ma asteptam la un climax de final, insa am ramas cu senzatia ca ritmul cel mai tensionat, punctul culminant se afla undeva, pe la mijlocul cartii, atunci cind Ethel se revolta in fata planurilor noului bloc de locuinte. Per ansamblu, mi-a placut cartea, desi, in opinia, mea, e departe de a fi o capodopera.

P.S. N-am putut sa nu remarc apetenta pentru stilul clasic, manifestat in ultimii trei ani de Academia suedeza :) Pamuk, Lessing si Le Clézio scriu la modul cel mai clasic cu putinta. Pamuk e nitel mai poetic, mai melancolic, Lessing, ceva mai analitica, iar Le Clézio e grav, desi nu lipsit de ironie.

3 comments:

dragoş c said...

e interesant ca leclezio a avut mai multe stiluri literare, o adevarata evolutie literara, nu-ti poti da seama cum scrie decat daca citesti tot, ceea ce cred ca ar fi o performanta si pentru el, autorul :). vz si http://chestiilivresti.blogspot.com/2009/01/pro-le-clzio.html

Unknown said...

mi se pare interesanta ideea ca academia suedeza prefera stilul clasic, nu pentru e academie, ci pentru ca probabil se cere o revenire la scriitura clasica, de fapt la un fel de scriitura mai normala, fara canoanele clasicismului. importanta, la un roman, este mai intai povestea, si apoi tonul, atmosfera pe care o creeaza.

capricornk13 said...

eu n-am niciun fel de apetit pentru le clezio dupa ce am incercat sa citesc Potopul...:(
off-topic: ti-am dat un premiu:))