Augie sizes the day

In ianuarie am revenit la Saul Bellow, unul dintre scriitorii mei favoriti. De inceput, l-am inceput demult, hat prin studentie, cu “Darul lui Humboldt” care, ani la rind, a ramas romanul meu favorit. Am continuat cu “Traieste-ti clipa”, “Iarna decanului”, “Ravelstein” si iata-ma, acum, intorcindu-ma la Bellow, mai precis la un Bellow timpuriu: “Aventurile lui Augie March”, primul lui hit novelistic pentru care a primit, in 1953, primul National Book Award.

Partial autobiografic, “Aventurile lui Augie March” (Polirom, 2008) prevesteste talentul lui Bellow de creator de personaje puternice si bine conturate. Augie March este un asemenea personaj a carui “definire” o urmarim din anii copilariei lui sarace, petrecuta intr-un cartier evreiesc din Chicago, si pina la maturizarea fortata (si) de razboi. Augie March e un personaj tipic bellowian cu o discrepanta uluitoare intre intelect si emotivitate. Dar este in acelasi timp unic pentru lipsa de initiativa si dezinteresul, aproape inconstient - as zice, pe care-l manifesta pentru orice decizie/alegere rationala pe care o ia in viata. Augie isi traieste clipa pur si simplu. Se lasa condus de sentimente, invaluit de fatalitate, se lasa impins de imprejurari, incercuit sau prins de-a binelea in ele, cu o nonsalanta vecina cu naivitatea. Pus in fata unor situatii, dintre care unele de-a dreptul speciale, Augie actioneaza impulsiv, impingind inapoi, indaratul mintii lui, toate argumentele rationale care, ca oricarui tip destept, i trec totusi prin cap. Ratiunea ii spune de pilda, ca ar trebui sa accepte oferta de infiere a sotilor Renling, insa Augie o ia la sanatoasa. Tot ratiunea ii spune ca ar putea sa nu se amestece in treburile lui Mimi, mai cu seama cind e logodit si gata gata sa se pricopseasca. Dar Augie prefera prietenia autentica traiului bun de milionar. Nici in Mexic n-ar fi trebuit sa mearga, dar dragostea fata de Thea l-a orbit. Asa cum l-a orbit si impulsul de-a o ajuta pe Stella sau de-a se casatori apoi cu ea.

Uneori insa nici impusul nu mai functioneaza si atunci Augie nu face nimic. Pur si simplu nimic. Nu reactioneaza si se lasa, pasiv, cuprins de evenimentele din jurul lui. Soarta e cea care decide. Ei bine, tocmai pasivitatea asta mi s-a parut suspecta. A vrut Bellow sa creeze un personaj care crede naiv in sentimente? Un personaj genuin bun? Sau un personaj ales? Un favorit al soartei? Personal, cred in cea de-a doua varianta, fiindca Augie March nu e doar frumos si destept, ci are si noroc. Un noroc chior si cel putin o mie de sanse-n viata. E protejat de Einhorn, de Renlingsi, de Magnusi, de Thea si, mai ales, de cineva acolo sus care il slaveaza chiar si dintr-o barca de naufragiat c-un nebun in ea.

“Aventurile lui Augie March” e o poveste savuroasa. A la Bellow, desigur. Ii lipseste insa acea dimensiune intelectuala, culturala, pe care efectiv am savurat-o in toate celelalte romane. Lipsesc meditatiile, exercitiile de gindire, dialogurile ironic savante, trimiterile cu tilc ... adica exact ardeiul iute dintr-un gulas, altminteri bine pregatit :)

Ah, si mi-am notat o fraza cumva definitorie pentru substanta lui Augie March. Stella ii spune: “...unul din lucrurile pe care le-am gindit este acela ca si eu si tu sintem genul de oameni pe care altii incearca mereu sa ii potriveasca in planurile lor. Iar daca nu ne conformam dorintelor lor, ce se intimpla?” (pag. 548)

Coo-cooo!
Ce-mi plac Marina si diamantele ei :))


PS. raul, merci de tipul cu Paloma Faith.

Celalalt picior

Intotdeauna ma blochez in fata titlurilor Hertei Müller. In germana, mi se par atit de lirice, atit de expresive, atit de rotunde si atit de greu de talmacit. E si cazul cartii "Reisende auf einem Bein" , tradusa fericit de simplu in daneza ca "Rejsende på et ben" (Politisk revy, 1990), dar a carui mot-a-mot translare in romaneste n-are niciun sens. ”Calatorie intr-un picior”?

Calatorie, desigur, fiindca emigrarea e o calatorie; defintiva, insa. O calatorie din cealalta tara, (Romania, niciodata numita), intr-o alta tara, Germania Federala. O calatorie dorita, asteptata, obtinuta cu greu. E insa o calatorie incompleta, fiindca Irene, personajul cartii, ramine cu un picior dincolo. Ramine cu amintirile, cu nostalgia, cu cealalta limba, toate acestea fiind un punct de referinta, un element de vesnica si siciitoare comparatie. De ce, de exemplu, in germana exista acelasi cuvint pentru frunza si (foaie de) ziar, cind in cealalta limba sint doua cuvinte diferite?

”Reisende auf einem Bein” e prima carte scrisa de Herta Müller dupa emigrarea ei in Berlinul de Vest si singura in care vorbeste despre experienta ei acolo. Insa e o carte la fel de trista cum ii sint toate celalte, chiar daca aceasta tristete are o cu totul alta origine. Nu mai e tristetea nascuta din tragedia vietii sub un regim opresiv, nu mai provine din frica si neputinta, ci din instrainare si din singuratate.

Cealalta tara ramine in spate, in intuneric, insa ramine tara pe care o simte, o cunoaste. Dincoace e(ra) promisiunea. Insa, exact ca-n romanul lui Calvino, ”Orase Invizibile”, cu cit Irene, se apropie mai tare de noua tara, de noul oras, de noul ei barbat, cu atit mai mult se simte straina. Straina si singura. Straina de toti ceilalti si straina de ea insasi. Toate fotografiile (ale ei si ale altora) sint un celalt eu. Chiar strinsi laolalta, toti ceilalti eu nu ofera ansamblul, intregul, imaginea familiara. Toate garile de tren si metrou, toate locurile prin care Irene calatoreste nu-i aduc orasul mai aproape. Fiindca una e sa-l vezi de la distanta, sa treci prin el, si alta e sa te opresti acolo. Doar dincolo de Zid s-ar putea sa fie ceva ce Irene cunoaste, ceva de unde a plecat.

Nici oamenii nu-i sint aproape. Nici Franz, care e si fizic departe, nici Stefan si nici macar Thomas homosexualul, cu care Irene ajunge sa faca dragoste. Ramin straini, mult mai straini decit barbatul care se masturba pe tacute, in spatele ei , in tara. Pur si simplu, mereu in miscare, dintr-o gara in alta, de la un barbat la altul, Irene nu se mai poate lega de nimeni si nimic, caci calitatea de a prinde radacini se pierde, se pare, odata cu anii. ”Dar atunci nu mai eram tinar” este mottoul cartii, oferit de Cesare Pavese.

Cum spuneam, ”Reisende auf eniem Bein” este o carte trista. Nu sumbra, insa trista. E cumva ambigua, bluruita, inexplicita. Totul se intrevede doar, nimic nu-i clar. Nici dorul lui Irene fata de cealalta tara nu-i dor, nici dragostea fata Franz nu-i dragoste, nici limba nu mai e precisa. Totul e dureros de dual. Un picior aici si unul dincolo.

Iar din carte nu lipsesc acele snap-shoturi, acele insertii poetice si aproape independente de rest cu care Herta Müller ne-a obisnuit: ”Era o liniste, ca cea dintre mina si cutitul care tocmai au ucis”. Sau. ”Cu dunga lor suie, ciorapii femeilor se scurgeau spre capatul strazii, in rigole, ca si cind femeile ar fi fost numai picioare”.

Ahh...si chiar Elena Ceausescu semana cu Rosa Luxemburg si cu blestemul fetei ei.