Cercul s-a inchis,
iar ailalti n-au decit sa se duca sa si-o traga singuri

Asta e, ca sa zic asa, descrierea situatiei socio-politice din Anglia anilor 2000 in care personajele fermecatoare din “Clubul putregaiurilor” evolueaza, acum destul de tern, in “Cercul inchis” (Polirom, 2006). Evolueaza este probabil un termen nu prea potrivit din moment ce tinerii promitatori din anii ’70 ajung, cu mici exceptii, niste adulti mediocri ai mileniului III, cu vieti profesionale si mai ales sentimentale ratate, bintuiti de obsesii si tragedii. Iar Cercul nu-i reprezinta doar pe ei, liceenii de la King William’s, ale caror vieti se intersecteaza intr-un mod care, din pacate, e destul de usor de anticipat in carte, dar si societatea contemporana, polarizata si exclusivista, care le determina destinele intr-un fel pe care, se pare ca, ei nu-l pot controla.

Cele mai inspirate descrieri ale prezentului le face Doug Andersen, fiul fostului lider sindical de la Longbridge, care constituie probabil, singura exceptie din cercul sau de prieteni. Doug nu numai ca a ajuns un jurnalist respectabil, dar mai are si o casatorie fericita cu fiica unui conservator cu bani. Doug remarca, de pilda intr-o conversatie cu deputatul laburist, Paul Trotter (fratele mai mic al visatorului Benjamin), ca “intregul sistem din ziua de azi e reglat doar pentru o minoritate de pareri. Stinga s-a deplasat foarte mult spre dreapta, dreapta s-a mutat nitelus la stinga – cam cum e cazul casatoriei sale – cercul s-a inchis, iar ailalti n-au decit sa se duca sa si-o traga singuri”(pag. 192). Tot Doug este cel care, prezent citiva ani mai tirziu la o petrecere gazduita de o revista mondena, crede ca evenimentul sintetizeaza pe deplin ceea ce gindea “despre Anglia lui 2002 - despre nerusinata lipsa de greutate a vietii ei culturale, despre triumful grotesc al sclipiciului in fata substantei, despre toate cliseele care erau clisee pentru simplul motiv ca intimplator erau adevarate” (pag. 443).

Si daca in “Clubul putregaiurilor”, Benjamin Trotter era cumva personajul principal, in “Cercul inchis” povestea graviteaza in jurul fratelui sau anost, Paul, ajuns din conservator – liberal, din intimplare deputat si a carui singura preocupare este de a se face acum remarcat de presa si de Tony Blair...asta pina se indragosteste iremediabil. Paul este cel care demonstreaza ca politica si toate deciziile la nivel inalt, cele care influenteaza nu o viata, ci mii ori milioane de vieti, sint de cele mai multe ori emotionale si mai putin rationale.

Viata unei alte tinere sperante, Claire, acum divortata, mama de duminica, prinsa in relatii de dragoste fara viitor– pare sa argumenteze ca politica, ideologiile si mai ales tragediile influenteaza, prin propagare, viata unor generatii intregi. Cercul se inchide; persoane care influenteaza decizii- decizii care influenteaza persoane, un sir aparent de coincidente si hazard in care trebuie cautat tiparul.

Benjamin este marea dezamagire a cercului. Geniu artistic promitator, el esueaza si in contabilitate, si intr-o casatorie convenabila, dar neimplinita, si in credinta dar, mai ales, in incercarea, initiata cu vreo 30 de ani in urma, de a crea o opera de arta, jumatate roman-jumatate simfonie. Pe el nu politica ori societatea l-au influentat, ci o dragoste pierduta.

N-o mai lungesc cu metapovestile, asa ca am sa concluzionez pe scurt. Pentru mine, “Cercul inchis” e o dezamagire in raport cu asteptarile pe care le aveam dupa “Clubul putregaiurilor”. Povestea e cam anosta, intimplarile previzibile, ideile politice straveziu militante, umorul cam indoielnic si totul...mult prea lung. O carte care probabil ar fi fost mai buna daca ar fi avut vreo 200 de pagini mai putin.