Nefericirea unei insule

“Regele se-nclina si ucide” (Polirom, 2005) este cartea prin care o descopar pe Herta Müller, scriitoare de care am auzit, cu regret, abia acum vreo doi, de la un coleg neamt. “Ahhh, e fantastica autoarea aia a vostra, nominalizata la Nobel; pacat ca nu scrie si altceva in afara de dictatura lui Ceausescu!” – imi spuse colegul; iar eu a trebuit sa intreb despre cine vorbeste...si am aflat. Acum am si citit “Regele..”, probabil cea mai potrivita prima lectura din aceasta scriitoare.

Potrivita, fiindca “Regele se-nclina si ucide” este o culegere de 9 eseuri, un colaj autobiografic, poetic, un poem in proza despre limba si tacere, despre viata si moarte, despre trauma si evadare, despre izolare si neuitare-o cheie cu care poate fi descuiata opera autoarei ("animalul sufletului" ei).

Nascuta si crescuta intr-o familie banateana, in care cuvintele se lasau cu greu spuse, Herta se muta la oras, la studii, unde cunoaste nu doar o alta lume, o alta limba (cea romana) dar si o alta semnificatie a cuvintelor. Mai tirziu, pe cind ajunge sa astearna cu pricepere cuvinte pe hirtie, afla ca limba e duplicitara, ca este un instrument de opresiune, dar si de rezistenta. Ca limba poate trada. Ca naste suspiciune. Ca limba este asemenea Regelui - are putere, are trufie, dar pe tabla de sah, se inclina.

Moartea este, mai intii, familiara Hertei. In satul banatean, copila de citiva ani ii vede uneori pe cei odinioara-n viata, intinsi pe nasalie, cu capul sprijinit in perna umpluta cu umbris de rindea, asa cum numesc svabii aschiile de lemn , Hobelschatten, si nu Holzspäne, cum se cheama in germana. Moartea e vazuta apoi ca o usa de evacuare dintr-o viata aflata la cheremul Securitatii, insa cind moartea iti e filfiita in fata ca o amenintare, viata, oricit de cumplita ar fi, merita dusa mai departe. Nu stiu cit de morbid este, insa eu am gasit remarcabile, in “Regele se-nclina si ucide”, scenele cu morti: cea a prietenului Hertei, inginer constructor, gasit spinzurat in locuinta, cu citeva luni inainte de caderea regimului si caruia i se refuza autopsia (de parca unui mort i s-ar putea refuza ceva), a sateanului bolnav de cancer care, chinuit de dureri, se spinzura in copacul cu gaini si caruia i se face autopsie, a femeii inecate, cu sfoara la miini si la picioare si careia Herta ii asaza cirese in gavanele ochilor....

Trauma este una adinca si perena, iar evadarea si timpul nu o pot estompa; timpul care lucreaza cumva indarat, fara sa tina cont de spatiul dintre trecut si viitor, desi uneori si spatiul asta e important. Sint clipe (nu putine la numar) ale prezentului Hertei care se leaga de trecutul dureros. Ca de pilda, privitul unui lac in Germania pe care plutesc doua rate albe. Atit de albe, incit ciocurile si labele lor galbene par de aur. Asemenea tacimurilor si robinetelor de la chiuveta dictatorului (mie imaginea asta, care curpinde o informatie deloc adevarata, imi da oarece fiori de paranoia; ca de altfel si scena de la gradinita, cind unul dintre micutii de vreo 4-5 ani, ar fi intrebat-o deloc inocent pe Herta, pe-atunci suplinitoare, de ce ea nu vrea sa cinte imnu’ national?). Ori camasa de noapte a Ingai Wenzel (manechin aflat pe unul din afisele publicitare ale cailor ferate) care-i provoaca Hertei Müller, nu doar amintirea bunicii, ori a prietenului spinzurat, dar si a obiceiului romanesc de-a fura ceva statului :-) Drept pentru care, Herta fura posterul!

Izolarea, asemenea unei insule, trebuie sa fi fost provocata de privirea ei reclacitranta, straina, ori de felul in care “la ei, in Germania”, Brezel se pronunta c-un singur e, nu cu doi. Ori de faptul ca i se imputa ca scrie prea mult despre trecut. Adica despre trecutul ei, mai prezent insa decit trecutul scriitorilor germani care-nseamna, pentru ei, prezent. Probabil ca trauma si izolarea o fac pe Herta Müller sa scrie doar si doar despre trecut! Insa ce mai conteaza cind scrie atit de frumos?