Egoismul lui Nabokov?

Glorie (Polirom, 2003), o carte subtirica, de vreo doua sute de pagini, careia i-am acordat timp sa o savurez. Voluntar! Mi-era frica sa o termin prea repede, dar din pacate, s-a sfirsit :-) O carte a carei frumusete e data de stil: elegant, nostalgic, savuros. Naratiunea e si ea ampla, aerisita, destul de neobisnuita romanelor lui Nabokov.
Povestea insa, daca e sa ma iau dupa ce scrie in postafata, ar insela asteptarile cititorului fiindca titlul promite ceva, dar finalul e cu totul altul. Si tot in postafata lui Emil Iordache (a carui traducere o gasesc exclenta) se zice-asa: “Nabokov (o spune aproape textual undeva) nu este interesat decit de un cititor, si acel cititor este el insusi”. Ei bine, mie Nabokov (ori Vladimir Sirin, pseudonim sub care a scris aceasta carte in ruseste) nu mi-a inselat nicio asteptare! Dimpotriva...
Mi-a demonstrat cit de complicat poate fi procesul cautarii propriei identitati atunci cind esti tinar si esti pribeag. Atunci cind lumea idilica a copilariei, cu doica si seri de vis in Crimeea, cu calatorii fericite la Biarritz iti fuge de sub picioare si te trezesti deodata intr-o realitate cenusie, plictisitoare, triviala, in care doar visele profetice tin loc de idealuri. “Fiecare om cu multa imaginatie are vise profetice, aceasta este matematica iluziilor” (pag.153) Si aceste iluzii sint o poteca serpuind prin padurea unui tablou, ori un peisaj cu lumini in noapte vazut pe fereastra unui tren.

Tot din postfata: “Aici, din perspectiva personajului central, Martin Edelweiss, ideea cartii ar fi autodepasirea eului, antrenarea lui pentru suprimarea in sine a fricii si singularizarea acestui eu, distilarea vulgaritatii din el”. Mai precis, tinarul “floare de colt” (ce caracterizare doar printr-un nume!!!) realizeaza ca e un fricos, ca viata si experientele lui sint vulgare si ca urmare, atunci cind are ocazia, ajutat fiind si de o imaginatie bogata, incepe sa-si corecteze identitatea (destul de controversata de altfel, din moment ce el este rus-anglofil cu pasaport si nume elvetiene), trecutul si .... viitorul. Isi imagineaza Zoorlanda, o tara nordica (o precursoare a Zemblei), “in care muritorilor de rind le este interzisa intrarea” (pag. 165), o legiueste si o imparte doar cu Sonia (cea pentru care dezvolta o adevarata obsesie) si-si fixeaza din acest tarim un ideal glorios. Un ideal transpus in practica la modul cel mai neasteptat si mai fara sens pentru cei din jurul sau. Gestul lui de a patrunde in tara interzisa este eroic doar pentru el insusi...si poate pentru cititor. La fel ca si momentul in care-si invinge teama, infruntind costisa de munte pentru-a doua oara.

Se spune ca in editia americana a romanului exista un cuvint inainte al lui Nabokov, in care scriitorul vorbeste de doua trucuri care l-au creat pe Martin Edelweiss: “primul este absenta mizei politice, calatoria sa finala in interzisa Zoorlanda nu face altceva decit sa prelungeasca pina la sfirsitul ei neologic acea poteca de basm [...]. Al doilea truc este acela ca printre insusirile cu care este inzestrat personajul nu se afla nici un talent deosebit; surplusul de fantezie al lui Martin Edelweiss nu are altceva decit propria viata” (pag. 244). Daca asa zice Nabokov, atunci asa o fi! Insa mie mi s-a parut ca “Glorie” are si o miza politica (“o adresa”, asa cum recunoaste Nabokov intr-un citat reprodus pe coperta 4). Fiindca aparenta lipsa de sens, la nivel colectiv, a gestului lui Martin -de a se furisa in tara cu acces interzis- poate fi privita si ca o demonstratie pentru lipsa de sens a oricarei incercari eroico-romantice din partea diasporei rusesti de a se impotrivi noii puteri sovietice. Pe la pag. 157, mai exista o referire la “miasma bibliotecilor de inchisoare” pe care o emana noua literatura rusa. In ceea ce priveste al doilea truc, acela ca personajul principal nu are niciun talent deosebit, aici pot invoca rapid vreo doua-trei- patru calitati care fac din Martin un erou de roman: e tinar si frumos, atragator, inteligent, vorbeste fluent trei limbi si se descurca binisor in alte doua, joaca tenis si fotbal ca un profesionist iar, in plus, poseda o oarecare doza de elitism care-l face sa se (auto)plaseze in fata celorlalti. Aici e ceea ce-mi place cel mai mult la Nabokov; faptul ca le ofera personajelor sale aroganta, insa are grija apoi sa le taie din avintul elitist, folosind un umor incisiv, necrutator :-)