Kabala si corrida
7 ore , 3 decolari, 3 aterizari si ultimele 250 de pagini din “The Autograph Man” de Zadie Smith (Penguin, 2003) imi descriu zborul de saptamina trecuta de la Hamburg la Iasi. 7 ore cu legaturi aeriene fixe, dar si cu o lectura despre Kabala si corrida, fara ca una (Kabala) sa aiba prea mare legatura cu alta (corrida). Fiindca, pina la urma, cred ca asta e pacatul celui de-al doilea roman al lui Zadie Smith: incoerenta.

“The Autograph Man” este povestea lui Alex Li-Tandem care, obsedat de faima (a altora), isi construieste in prima jumatate a cartii propria Kabala, iar in cea de-a doua, ramine “singurul matador din arena, gata sa infrunte taurul”; taurul fiind pasiunea lui Alex si a celor 3 prieteni ai sai din copilarie de a colectiona si comercializa autografe ale unor celebritati. In ciuda diferentelor rasiale, Alex si prietenii au totusi in comun, in afara pasiunii pentru autografe, religia iudaica. Si cu asta incepe Zadie Smith sa exploreze, in prima parte a cartii, tema ei favorita: multiculturalismul.

Alex - pe jumatate chinez, Adam – negru taciune, Rubinefine si Joseph sint toti evrei; dar evrei atit de diferiti din punct de vedere al manifestarii religioase, pe cit de diferita le este culoarea pielii. Rubinefine devine rabin – unul destul de pacatos. Joseph este un evreu cit se poate de banal respectind traditia iudaica, dar si ghesefturile. Adam – se ocupa de partea spirituala a religiei si Alex se afla in cautarea propriei identitati culturale, intr-o lume in care multiculturalismul este un fapt si in care faima si numele sint considerate valori materiale serioase. Pe linga incercarea de a personaliza sefirotii, Alex scrie o lucrare lunga si inutila, cu titlul pompos “Jewishness and Goyishness”, in ideea de a imparti empiric lumea intre iudaism si restul. Intreprinderea lui Alex nu se poate asemana, din punct de vedere al utilitatii ei, decit cu teza de doctorat a iubitei lui, Esther, sora lui Adam, teza despre care eroul principal isi aminteste ca s-ar numi “Modes of Something in the Development of the Iconography of African Jewry in the Something”.

Ei bine, eu recunosc ca nu prea stiu ce sens au toti sefirotii din Kabala lui Alex (fie ca se numesc ei Wittgenstein, Virginia Woolf, Kafka, Bette Davis, Muhamed Ali, John Lenon etc), ca nu stiu cum sa interpretez produsele intelectuale ale lui Alex si Esther si nici sa inteleg ce perspective au replici, aparent profunde, impartite la un joint, ca cea despre religie: “It's like when you go on about Hollywood, saying it's a false religion that only worships pleasure.” Si asta, pentru ca toata ideea incipienta despre nonsensul rasismului se opreste brusc, odata cu plecarea lui Alex Li-Tandem in America, la New York, in cautarea idolului sau, o actrita interbelica, Kitty Alexander, careia i-a scris timp de 15 ani scrisori fara sa primeasca un raspuns vreodata; mai putin in ultima luna, cind Alex s-a trezit din partea ei cu un autograf.

Si asa se face ca, abandonind pista multiculturalismului, Zadie Smith se concentreaza, in cea de-a doua parte a cartii, pe procesul de autoreflectie, autointelgere si impacare cu sine ale lui Alex Li-Tandem. Alex, cel care isi da seama ca tot efortul lui de a scrie e fara sens, mai putin scrisorile trimise lui Kitty, si ca incercarea de “to shape what is fundamentally without shape” are sens daca el crede in asta. Partea asta mie mi s-a parut mai reusita decit prima. Insa...

...cartea nu are coerenta. Se rupe. Personaje bine conturate in prima parte, ca David – de exemplu, ajung sa nu aiba nici un rol in cea de-a doua. Replici promitator incepute nu se dezvolta, iar finalul despre Kitty seamana cu happy end-ul fantastic al filmelor de la Hollywood, din anii ’40. Mai sint si citeva redundante suparatoare, ca “gestul international pentru...”, expresie care pina la un punct e amuzanta, dar care-si pierde semnificatia atunci cind chiar ar trebui s-o aiba (vezi replica lui Alex la ceremonia Kaddish: “nimic mai mult decit un gest”, urmata de raspunsul lui Adam: “ce e mai important decit un gest?’) .

N-am avut cum sa-mi notez tot ceea ce m-a dezamagit la cartea asta, insa chiar a fost o dezamagire. Dupa “Dinti Albi”, ma asteptam de la Zadie Smith la o lectura la fel de exuberanta si incitanta, insa “The Autograph Man” a fost doar pe jumatate asa...poate chiar mai putin.