Trei puncte de suspensie ... marca Céline
Ei bine, cele trei puncte de suspensie (...) sint foarte importante. Louis-Ferdinand Céline le foloseste din plin si explica si de ce in “Convorbiri cu Profesorul Y” (Paralela 45, 2006), unul dintre putinele sale texte de poetica si esential pentru intelegerea lui, ca scriitor, de catre cititori.

Reintors in Franta dupa citiva ani de exil in Danemarca (da, din nou motiv danez :-)), unde a si fost inchis in urma acuzatiei de colaborationism cu nazistii, Céline este sfatuit de editorul sau, Gaston Galimard, sa devina cumva vizibil; sa ia legatura cu unul dintre critici, sa-i ofere acestuia un “interviuv” si sa “joace jocul” epocii pentru a-si mari sansele de a-si vinde cartile. Céline ia recomandarea aproape-n serios si-si imagineaza, la modul caricatural, grotesc, ce-ar putea povesti el unui “interviuver”. Pai, de exemplu, ca literatura vremii e atit de vetusta si monotona, incit cititorii adevarati se duc la cinematograf. Ca desi pictura a devenit impresionista, literatura a ramas conventionala, sclava a unui limbaj frumos si elegant dar plictisitor si ca mai noile preocupari de psihanaliza, ale colegilor de breasla, nu sint altceva decit niste “orori psihologice” (iacata subiecte de genul si-a refulat bunica, nu-si mai reguleaza nevasta). Ori el, Céline, e un novator! El transcrie emotia vorbirii, emotia care “vine din rarunchii fiintei, nu atit din coaie, nici din ovare..modelarea emotiei iti pune mestesugaru’ la-ncercare” (pag.45). Si el a reusit sa modeleze emotia asta inca din 1932 (odata cu romanul “Calatorie la capatul noptii”), dar felul in care a facut-o a fost, cica, scandalos: “sint etichetat , violator al limbii franceze, derbedeu nici macar pederast, nici macar infractor de drept comun” (idem). Si cu toate astea este plagiat, “cromat” si, astfel, bine vindut (din prefata am inteles ca termenul “cromo” si derivatele sint o inventie céliana cu sensul de kitsch, termen care vine de fapt de la cromolitografie).

Mestesugaru’ s-a dovedit la stil: delirant, paradoxal, epileptic. Argourile sint la mare pret, insa Céline le foloseste nu doar ca ingrediente de limba principale, ci ca niste condimente: “argou-i un condiment admirabil! ... da’ o masa-ntreaga numai de condimente e ingroziatoare! cititoru’ te da dracului! iti intoarce bucataria cu fundu-n sus! ii ia gura foc! ti se-ntoarce la cromo cititoru’! si-nca cum! ... argou’ seduce dar nu pastreaza...” (pag. 72). Iar pe linga argou sau jargon gospodaresc dozate, exista ... cele trei puncte de suspensie. “Cele trei puncte sint indispensabile! ... indispensabile, sa-mi bag picioarele! ... repet: indispensabile metroului meu!” (pag. 102). Unde metroul, ca si mijloc de locomotie si spre deosebire de autobuz, este alegoria unui stil (literar) violent, rapid, profund, care penetreaza miezul intunericului, intimitatea nervilor. In prefata cartii, Ioan Pop-Curseu scrie: “Acest procedeu stilistic are un dublu rol [...]: pe de o parte sugereaza emotia scriitorului care-si joaca textul in fata cititorilor, iar pe de alta parte constituie un spatiu alb, neutru, care permite emotiei cititorului sa se manifeste si chiar sa participe activ la constructia sensului romanesc”.

Eu gasesce efectul celor trei puncte admirabil: pare a fractura textul, dar fara a-i stirbi cursivitatea. Din cite imi amintesc, in “Calatorie la capatul noptii”, punctele astea trei erau si nu prea erau folosite...dar am inteles insa, ca dupa “Convorbiri...” , Céline le-a folosit din belsug in scopul citirii “in cap” (si nu “la cap”) a cititorului...