Tuesday, April 22, 2008

Jocul
Copiii terbili” a lui Jean Cocteau (Paralela 45, 2005) este o carte naucitoare, despre o experienta plasata undeva, la granita dintre realitate si delir, puritate si viciu, dragoste si ura, naivitate si nebunie patologica. Este o carte despre legatura duala, maligna si indestructibila dintre doi frati orfani.

Dupa moartea parintilor, Elisabeth si Paul refuza maturizarea si se izoleaza de lumea reala in camera lor sordida (dintr-o casa la fel de sordida) din Montmartre, jucind inconstient un joc al dematerializarii, al proiectarii lor in afara, un fel de teatru magnetizant al dragostei si urii. Teatru, fiindca cei doi isi gasesc si spectatori: mai intii Gerard, apoi si Agathe, martori fideli ai reprezentatiilor fratesti nocturne, dar si obiecte ale Jocului (asemenea celor din sertarul-comoara al comodei) cu care protagonistii isi potenteaza rolurile. Dar “...niciunul dintre protagonistii acestui teatru si nici chiar cel care-o facea pe spectatorul nu erau constienti ca joaca un rol. Tocmai prin aceasta inconstienta primitiva piesa capata o tinerete eterna. Fara ca ei sa banuiasca acest lucru, odaia (sau camera, daca vreti) pendula la marginea mitului”(pag. 53). Si in aceasta camera, se desfasoara vreme de citiva ani, acte de joc: “Aceleasi nopti de violenta, aceleasi dimineti imbicsite, aceleasi dupa-amiaze lungi cind copiii deveneau niste epave, cirtite in lumina zilei” (pag. 61).

Asta pina cind in viata lor apare Michael, un tinar evreu-american bogat, neimplicat in Joc, insa cu care Elisabeth stie de indata ca se va casatori. Asa se si intimpla, insa inainte de consumarea fizica a casatoriei, Michael moare, lasindu-si sotia vaduva, virigina si bogata. Cei patru vechi prieteni isi parasesc odaia, se muta in hotelul mostenit, iar fratii orbecaie prin camere straine, incercind sa plece iar in Joc, fara insa a mai reusi. “Dezvatati de exercitiul care consta in a te proiecta in afara ta, numeau distractie etapa noua prin care se scufundau in ei insisi”. (pag. 72). Distractia, ca o etapa intermediara spre altceva, avea sa dureze doar pina la descoperirea camerei lui Michael, un coridor-debara monstruos, prea larg si prea nepotrivit cu restul camerelor, dar care o face pe Elisabeth sa realizeze ca ea s-a casatorit cu Michael pentru moartea lui! Reprezentatiile sint reluate in debaraua monstruoasa, dar aerul din jur e greu, prevestitor. Caderea cortinei se lasa asteptata.

Finalul este declansat de constientizarea dragostei pe care Paul i-o poarta Agathei, un fel de transfer sentimental dinspre Dargelos (eroul din scoala al lui Paul) catre tinara fata. De aici lucrurile se precipita, iar actorii isi fac iesirea de pe scena scena, plecind in Joc. Mai intii Elisabeth si, apoi, Paul!

Stiu ca ma repet, insa “Copiii terbili” este o carte naucitoare! Fascinanta, intr-un mod deranjant, nu doar prin poveste (un fel “oroare psihologica”, asa cum spune Celine), dar si prin descrierile halucinante, delirante...de profesionist. Am inteles ca Jean Cocteau a scris in 1929 cartea asta, in doar citeva saptamini, in incercarea de a sta deoparte de opium. Eu una, ma-ntreb de ce am stat deoparte atita timp de ea??

PS. Am pus pe hold, la biblioteca, filmul lui Melville, insa am gasit postate pe net citeva secvente; ca cea cu racii – una din reprezentatiile de noapte ale celor doi frati.