Darul pe care-l ai

Alte 7 ore cu 3 decolari si 3 aterizari , plus “Darul lui Gabriel” de Hanif Kureishi (Humanitas, 2005) imi descriu zborul, de saptamina aceasta, de la Iasi la Hamburg. O calatorie fragmentata si o lectura curgatoare despre un adolescent si darurile lui: unul pe care-l primeste si altul pe care-l ofera.

Gabriel are 15 ani si este martorul a ceea ce se cheama criza virstei de mijloc a parintilor lui. Tatal, Rex, chitarist cu oarece succes in anii ‘ 60, traieste doar cu amintirea faimei, cu regretul accidentului care i-a sfirsit cariera (Rex s-a prabusit pe scena, in timpul unui spectacol, de pe pantofii lui platforma cu luminite), gasindu-si consolarea in barul de la coltul strazii. De aceea mama, Christine, fosta costumiera a rockerilor vechi, il pofteste pe Rex afara din casa modesta a familiei si din viata ei si a fiului ei. Gabriel se afla la mijloc, asemenea unui punct de sprijin pentr-un balansoar. Dotat cu o imaginatie bogata si asistat de vocea lui Archie, geamanul sau mort, Gabriel persevereaza in incercarea de a restabili echilibrul in viata familiei sale.

Prilejul apare odata cu tabloul pe care Lester (unul dintre fostii colegi de trupa ai lui Rex, dar care si-a pastrat faima peste ani) i-l ofera lui Gabriel. Un tablou- mesaj ca viata si munca ar trebui sa fie unul si acelasi lucru, un indemn de a munci din si cu placere. Ceea ce Gabriel se si porneste sa faca (un film al carui scenariu il are demult in minte), nu inainte de a-si impaca parintii. Succesul acestei incercari este cu atit mai neasteptat, cu cit Rex si Christine, fideli pina atunci modului neconventional de viata al anilor ’60-’70, hotarasc sa devina burghezi si sa se casatoreasca.

Un subiect destul de banal pentru o carte. Ceea ce salveaza insa “Darul lui Gabriel” de la obscuritate este stilul: un amestec de naivitate, sarcasm retinut si umor obraznic. Suprarealismul este si el un ingredient, destul de discret, dar suficient pentru mine ca sa-l compar pe Gabriel cu Kafka lui Murakami.

Ca si concluzie, cred ca povestirea asta a lui Kureishi (ca roman nu pot sa-i zic) este o lectura numai buna pentru adolescenti (exista si reflectii interesante despre teme grele ca rasa, sexul si arta) ori pentr-o calatorie fragmentata. In alte conditii insa, ma tem ca “Darul lui Gabriel” e de-a dreptul plictisitoare.

PS. Miine revin in forta la diverse, cu o leapsa restanta si cu inca una proaspat primita..