Omul ciinilor
Nimic din primele rinduri, nimic din primele pagini si mai nimic din primul capitol nu prevestesc acea senzatie puternica de disconfort, de greutate aproape fizica pe care o ai la finalul cartii lui J.M. Coetzee, ”Disgrace” (Penguin, 2000). E o carte dramatica, socanta despre onoare si dezonoare, despre cainta, umanitate si post-apartheid.
La inceputul lecturii am crezut ca e vorba despre inca o carte de-a lui Coetzee cu si despre academici (acum vreo citiva ani, Elisabeth Costello nu m-a impresionat). Credeam ca, de aceasta data, citesc povestea unui obscur si egocentric universitar, David Lurie, 52 de ani, dublu divortat, ale carui singure dileme morale erau, de fapt, cele ale lui Byron. Un om aproape fericit; multumit cu sine, cu viata si temperamentul sau . ”His temperament is not going to change, he is too old for that. His temperament is fixed, set. The skull, followed by temperament: the two hardest parts of the body”. Chiar si problemei sexului ii gasise o rezolvare, prin joile de la Green Point, unde se impreuna satisfacator cu Soraya. Insa atunci cind Soraya disparu, aparura si problemele… De fapt, putin mai tirziu, cind relatia ambiguu abuziva cu Melanie, studenta lui de 20 ani, deveni publica.
Si abia aici, incepe Cartea. Lurie ajunge sa inteleaga ce este dezonoarea, insa e mult prea egoist pentru cainta. Indepartat, ridiculizat de colegi, de studenti si de fosta nevasta (a doua), se retrage, intr-un fel de respiro de studii, la ferma modesta, de la tara, a fiicei lui din prima casatorie. Incearca stingaci sa inchege o relatie cu ea, insa felul in care Lucy gindeste si intelege lumea nu are nimic de-a face cu felul lui de a gindi si intelege lumea. Modestia, toleranta, altrusimul, dragostea fata de animale, fata de ciini ii aminteau de o anumita categorie de crestini, de o lume fericita si bine intentionata care, dupa o vreme, te face sa-ti iei cimpii, sa faci prostii, sa violezi sau sa jefuiesti. Nu intelegea nici noua lume, cea reasezata haotic dupa apartheid. Insa terapia de soc a functionat in cazul lui: David Lurie a ajuns “omul ciinilor” (chiar si Lucy devenise un fel de ciine), cel care le reda onoarea dupa moarte… si asta “fiindca nu exista un alt prost sa o faca”.
Nu stiu ce m-a impresionat mai tare. Dramatismul povestii cu final deschis? Stilul penetrant, direct si detasat? Solutia caintei imaginata de Coetzee? Faptul ca ispasirea e intermediata de chinuri femeiesti? (Lucy, dar si Melanie – intr-o oarecare masura- sint victime ale barbatilor si ale societatii. Ele platesc chiar si pentru vini ancestrale.)
Nimic din primele rinduri, nimic din primele pagini si mai nimic din primul capitol nu prevestesc acea senzatie puternica de disconfort, de greutate aproape fizica pe care o ai la finalul cartii lui J.M. Coetzee, ”Disgrace” (Penguin, 2000). E o carte dramatica, socanta despre onoare si dezonoare, despre cainta, umanitate si post-apartheid.La inceputul lecturii am crezut ca e vorba despre inca o carte de-a lui Coetzee cu si despre academici (acum vreo citiva ani, Elisabeth Costello nu m-a impresionat). Credeam ca, de aceasta data, citesc povestea unui obscur si egocentric universitar, David Lurie, 52 de ani, dublu divortat, ale carui singure dileme morale erau, de fapt, cele ale lui Byron. Un om aproape fericit; multumit cu sine, cu viata si temperamentul sau . ”His temperament is not going to change, he is too old for that. His temperament is fixed, set. The skull, followed by temperament: the two hardest parts of the body”. Chiar si problemei sexului ii gasise o rezolvare, prin joile de la Green Point, unde se impreuna satisfacator cu Soraya. Insa atunci cind Soraya disparu, aparura si problemele… De fapt, putin mai tirziu, cind relatia ambiguu abuziva cu Melanie, studenta lui de 20 ani, deveni publica.
Si abia aici, incepe Cartea. Lurie ajunge sa inteleaga ce este dezonoarea, insa e mult prea egoist pentru cainta. Indepartat, ridiculizat de colegi, de studenti si de fosta nevasta (a doua), se retrage, intr-un fel de respiro de studii, la ferma modesta, de la tara, a fiicei lui din prima casatorie. Incearca stingaci sa inchege o relatie cu ea, insa felul in care Lucy gindeste si intelege lumea nu are nimic de-a face cu felul lui de a gindi si intelege lumea. Modestia, toleranta, altrusimul, dragostea fata de animale, fata de ciini ii aminteau de o anumita categorie de crestini, de o lume fericita si bine intentionata care, dupa o vreme, te face sa-ti iei cimpii, sa faci prostii, sa violezi sau sa jefuiesti. Nu intelegea nici noua lume, cea reasezata haotic dupa apartheid. Insa terapia de soc a functionat in cazul lui: David Lurie a ajuns “omul ciinilor” (chiar si Lucy devenise un fel de ciine), cel care le reda onoarea dupa moarte… si asta “fiindca nu exista un alt prost sa o faca”.
Nu stiu ce m-a impresionat mai tare. Dramatismul povestii cu final deschis? Stilul penetrant, direct si detasat? Solutia caintei imaginata de Coetzee? Faptul ca ispasirea e intermediata de chinuri femeiesti? (Lucy, dar si Melanie – intr-o oarecare masura- sint victime ale barbatilor si ale societatii. Ele platesc chiar si pentru vini ancestrale.)
12 comments:
am citit-o cu mari rezerve pentru ca e cu academicieni. dar dupa aceea m-am gandit la ea zile intregi si am uitat ca el era prof. chiar, crezi ca ai o propensiune pentru drama?
partea intai, sau viata lui, mai bine zis, e parca prea stereotipa pentru partea a doua, care e atat de zguduitoare si neasteptata, nu?
sper sa nu ecranizeze cineva cartea asta pentru ca prima parte e usor de transpus in film.
Too late, earth!! Aparu si filmul, cu John Malkovich in rolul lui Lurie :)) (nu l-am vazut).
Ai dreptate cu prima parte, stereotipa; insa cred ca exact "normalitatea" asta, stereotipia primei parti, face ca socul celei de-a doua (parti) sa fie si mai amplu. Pe mine m-a amutit, m-a zdruncinat, desi nu cred sa am vreo propensiune pentru drama. Dimpotriva, as zice :)
M-am uitat si pe blogul amei si acolo am gasit un keyword pentru "Disgrace"...crud!
john malkovich e usor de iertat:)
parca nu crud e cuvantul, pentru ca lucy e asa arhetipala.
mai e una faina din africa de sud, grass is singing, de doris lessing, o stii? tare mi-a placut.
nu arhetip crestin ci un fel de mama natura umilita.
a, si sa nu uit, mi-a amintit un picut de "american pastoral" de philip roth, , cel mai fain roman de-al lui dupa parerea mea.
al lui:)
@lilanda, earth: mie mi-a placut foarte mult cartea, am citit-o in romaneste acum patru ani, cred, au tradus-o imediat dupa ce a luat Nobel-ul; a fost unul dintre putinii nobelizati din ultima vreme care mi-a produs o surpriza foarte placuta
anda,
frumos mai scrie coetzee, dar eu nu i-am citit decat un roman. si daca ma iei repede nici nu mai stiu care! :)
mi-am amintit 'astaptandu-i pe barbari'...
@earth, arhetip? Hmm...da si nu; Lucy e si ea diferita, la fel de normala si anormala, poate, ca tatal ei. Cruda mi se pare incercarea la care trebuie sa treaca, doar pentru a trezi constiinta tatalui. Abia aici cred ca intervine arhetipul..al Anei lui Manole??
@capricornk, l-ai inceput in forta pe Coetzee :)) La mine a fost mai intii neutru (Boyhood, Youth), apoi nesuferit (de-alde Costello), iar acum... socant. Oricum pentru Disgrace, Coetzee are toate respectele mele!!
@panta, na' ca iar mi-ai amintit de o lectura abandonata...da' asta doar ca era pe daneza :)
@earth, revin la tine :)) "American Pastrol", daaa. Trebuie sa o recitesc neaparat. Iar pe Doris Lessing am si "ordonat-o" la biblioteca!! Vroiam sa spun insa ca, din cea am citit eu de doamna Lessing despre Africa de Sud, ori de pe-acolo, viziunea ei e diferita de cea a lui Coetzee. Lessing e mai nostalgica, mai soft..pe alocuri chiar bucolica!!
tot io, ca ma enerveaza blogspotul, fiindca nu te lasa sa-ti editezi mesajele. Mai sus, aveti exemplu de dislexia mea usoara. Vrusei sa scriu Pastoral, desigur, da' vazurati ce iesi. Culmea e ca doar la computator mi se intimpla sa incalec literele. Ok, si pe daneza :))
grass is singing nu mai e bucolica si mai mult nu zic, ca era cat pe-aci:).
mi-ar prinde bine sa imi spui ce ti-a mai placut de lessing, te rog.
da, ma gandeam putin la mama natura + ana lui manole.
Ma bucur mult ca ai ajuns sa o citesti si ma bucur si mai mult ca ti-a placut. Dintre toate cartile lui Coetzee aceasta mi-a ramas cel mai puternic (si viu!) imprimata in minte.
@earth, n-am citi prea multe carti de Lessing, insa topul meu e Time Bites, Povestiri Africane si The Cleft.
@ama, te cred, ca tu i-ai citit mai toate cartile :))
Post a Comment