Pages

Sunday, November 22, 2009

Politica si arta
An Artist of the Floating World” a lui Kazuo Ishiguro e genul acela de carte la care incepi sa te gindesti abia dupa ce o inchizi. Lectura ei iti ofera momente de frumusete, calm si serenitate, insa odata ce-ai pus cartea deoparte, incepe furtuna. Gindurile se aduna, morala e pusa la-ncercare, iar conditia artistului intr-o lume trecatoare devine iarasi subiect de meditatie. Artistul – asa cum e perceput de lumea in miscare vs. artistul – care isi angajeaza arta.

Subiectul lui Ishiguro e batrinul pictor Masuji Ono care, la sfirsitul anilor '40, e fortat de imprejurari sa reflecteze asupra faimei sale. Fortat e cuvintul cel mai potrivit, fiindca Masuji Ono pare a actiona din punct de vedere artistic si uman emotiv, impulsiv, irational, determinat de lumea exterioara. Emotiv si implusiv - atunci cind isi aliniaza lucrarile din tinerete propagandei imperialiste si nationaliste a Japoniei, depasind cu mult granita creatiei estetice recomandate de mentorul sau. Impulsiv si irational - atunci cind isi denunta studentul pentru activitati subversive. Picturile lui si actiunile lui ii aduc celebritate si respect. Faima de artist, mai intii onorabil si abia apoi talentat, ii aduce beneficii pe care le accepta cu aceeasi naturalete si usurinta cu care isi angajeaza arta.

Insa lumea se misca. Razboiul se sfirseste, americanii vin sa schimbe locul si mentalitatile. Masuji Ono accepta schimbarile tacit, fara rezistenta. E preocupat acum sa-si refaca vila partial distrusa de bombardamente si sa continue negocierile pentru casatoria fiicei lui mezine. Negocieri care, cu un an in urma, esuasera cu un alt candidat, a carui retragere fusese acceptata fara probleme. Insa problemele si intrebarile sint ridicate acum de fiica lui cea mare care-i sugereaza lui Ono ca el si faima lui trecuta ar fi cauza esecului anterior.

Si de aici incepe un fel de rememorare a vietii de artist. Obiectiva, contemplativa si departe de ceea ce s-ar putea numi proces de constiinta. Masuji Ono se portretizeaza fara implicare, isi accepta pasiv trecutul, e nevoit sa vada prezentul in care faima lui decade, in care colegii artisti il evita, in care nimeni nu-i mai cere opinia, in care vechile valori sint inlocuite de altele noi, in care zgiriie norii corporatiilor iau locul traditionalelor cladiri, in care loasir-ul cu bautura si gheise e pe moarte, in care cei care fusesera ca el odata se sinucid pentru a-si spala onoarea. Ono este, poate pentru prima data in viata, rational, dar ramine la fel de lipsit de convingere. Are ceva de spus impotriva abandonarii vechiului stil de viata, dar se exprima fara vigoare. In plus nici nu este stilul sinucigas: asa ca, viata merge mai departe.

Mai intii mi s-a parut ciudata ideea lui Ishiguro de-a-l lasa pe Ono in deriva; insa mai apoi, mi s-a parut potrivita ca final de carte. Fiindca Ishiguro lasa deschisa dilema artistului si a operei lui. Trebuie arta sa fie doar emotie si estetism? Poti face arta doar de dragul artei? Poti crea atunci cind nu crezi in nimic?

PS Recomand cartea asta mai ales Degeticai, cu care, nu demult, am avut o discutie despre arta si despre tezism in arta :))
PPS Inchisul cartii e doar o figura de stil, caci am ascultat
audio-book-ul.

7 comments:

Sabina Ulubeanu said...

de cum am vazut titlul am zi ca o cumpar, dupa aia si dedicatia...:))

Sabina Ulubeanu said...

acu am citit mai cu atentie...parerea mea e ca ceea ce "ii mana n lupta" pe artisti e extrem de divers. Ficare isi trage inspiratia din alte surse, care mai de care mai neobisnuite, abstracte or teziste. Beethoven era cu politica, Bach cu Dumnezeu, Aurel Stroe cu matematica , catastrofele si paradigmele incomensurabile....
Acete framantari insa nu trebuie sa razbata tezist in arta lor, asta-i tot...in opinia mea artistul tranfigureaza magistral orice idee cat e sociala ar fi ea, o esentializeaza daca vrem, o sublimeaza pana cand ajunge sa transmita boarea sentimentala a ei publicului sau.
Si eu cred ca da, un artist poate sa creeze doar cand crede cu tarie in ceva. Totul e sa nu expuna credinta lui mot a mot in arta sa, ci sa ne lase sa accedem cat mai curat la sentiment.
Sau ma rog, in asta cred eu :D:D

anda grarup said...

@Dege, cartea o sa-ti placa (sint convinsa :)) pentru ca pare a se termina, cumva, in coada de peste vis-a-vis de trilema artist-opera-receptare. Si totusi ea transmite ceva: esential si cu o sensibilitate retinuta, asa cum numai japonezii stiu s-o faca.

Si sa stii ca sint de acord cu sublimarea ideii in arta :)) Nu insa cu accederea curata ...sau, hai, mai bine, sa te-ntreb ce vrei sa zici tu prin curat? Direct? Fara niciun purgatoriu emotiv si intelectual?? Fara chinuri? :))

Sabina Ulubeanu said...

cu purgatoriu, da emotional mai degraba;)
sa se adresese intai afectului, la prima receptare, si abia dupa aia, cand analizam si vina si intelectul.
Adevaru e ca e mai simplu asta la muzica si pictura decat la literatura:) (asta nu inseamna ca pun in umbra literatura, sub niciun chip, ba dimpotriva, e mai greu pt un scriitor sa faca asta, el lucreaza cu cuvantul, care desi e o notiune f abstracta, e precept drept concret)

raluca said...

imi place discutia asta:-)

un tinar poet german, Jan Wagner discuta despre geneza poemului:

"un poème naït dans la mesure où l'on se tourne vers le concret et où l'on craint les grands mots". Le gant perdu est plus important que la notion de "liberté". Ou dit autrement: un poème avec avec pour sujet un gant perdu peut devenir un poème sur la liberté, mais celui qui se propose d'écrire un poème sur la liberté court le danger de ne pas voir le gant perdu et donc un objet de grand valeur".

imi plac operele de arta care se adreseaza intelectului sau cu "teza": politica, sociala, istorica...dar cred ca ceea ce le face sa imbatrineasca cu mai mult sau mai putin succes e tocmai dimensiunea umanista. in cazul in care dimensiunea asta e strivita de un ideal abstract, oricit de virtuos ar fi, opera respectiva isi pierde repede relevanta.

@degetica: si mie mi se pare literatura e mai vulnerabila decit muzica...sostakovici mi se pare un bun exemplu cu a saptea simfonie ("leningrad", compusa in '41 si pentru care a primit premiul stalin in '42). cine o mai asculta astazi din perspectiva asta?

Sabina Ulubeanu said...

pai acolo unde stalin vedea oroarea nazista si trupele glorioase rusesti triumfand, sostacovici gandea la povara comunista....
1-0 pt muzician, a facut misto de stalin:D

raluca said...

@degetica: exact! numai ca in literatura e mai greu (nu si imposibil) de travestit astfel de "misto-uri". Un Céline, colaborationist si antisemit, nu poate fi pus pe acelasi plan cu Albert Camus (anti-marxist).amindoi ramin insa scriitori de mare valoare, care si-au sublimat ideile in arta, cum zice anda.