O viata
”Terra Amata” (Penguin Classics, 2008) este, de data aceasta, un poem al existentei umane. O existenta efemera, fara sens, o trecere nefericita a omului prin eternitatea Universului.

On the earth by chance
I was born
a living man
I grew up
inside the drawing
the days went by
and the nights
I played all those games
loved
happy
I spoke all those languages
gesticulating
saying incomprehensible words
or asking indiscreet questions
in a region that resembled hell
I peopled the earth
to conquer the silence
to tell the whole truth
I lived in the immensity of consciousness
I ran away
then I grew old
I died
and was buried (pag.209).

”Terra Amata” este un roman experimental, scris si publicat de JMG Le Clézio in militantii ani '60. E, drept urmare, un manifest -pe alocuri vehement- pentru ceea ce s-ar putea numi ”revenirea la natura”. E o explorare, o meditatie asupra rolului umil al omului; e un apel pentru o existenta in armonie deplina cu marea, cu nisipul, cu vintul, cu cerul, cu iarba si insectele; e un protest fata de asumarea conditiei de zeu si creator de catre om, e un protest in fata interventionismului uman.

Le Clézio il creeaza pe Chancelade, care se naste, creste, traieste si moare. Fiecare vers al poemului e un capitol al cartii si al existentie lui Chancelade, un drum al maturizarii si constientizarii. Un joc cu reguli inventate de viata si limbaj. Un drum aparent inutil, din moment ce totul (dintr-un om) dispare fara urma, doar intr-o singura secunda. Universul e ceea ce ar putea fi vesnic, daca omul, pe drumul sau, n-ar face totul sa-l distruga.

Si Le Clézio chiar demonstreaza, in ”Terra Amata”, artificialitatea si lipsa de substanta a artifactelor umane, a limbajului uman. Sint, de pilda, pagini intregi, scrise in limbi incomprehensibile, in Morse sau in limbajul semnelor, pagini care ar putea insemna ceva sau ... nimic. Sint cuvinte, ori sunete, miscari - niste conventii inventate si aplicate de un grup. La fel de iluzorii si efemere ca si omul modern care, prin anii douazecidemii si ceva, va fi doar un exponat de muzeu, numit Maldec.

”Maldec man seems to have lived in communities, in tall concrete houses divided into rooms. His was essentially a working and fetishist civilization. Wars were frequent and deadly, as is proved by certain burial-places recently discovered. These wars were probably due to racial or religious differences. The civilization of Maldec man was also ritual, nationalist, and based on the family. It thus belongs to the polymorphic pre-desertic period, which lasted about 5.000 years. It may be that Maldec man was contemporary with the beginning of the great drought which occurred at that time and which caused his civilization to disappear” (pag.88).

”Terra Amata” e, fara indoiala, o carte interesanta si originala. Insa deloc appealing. O recomand antropologilor :) Iar coperta celor de la Penguin e … penibila.

Nebunie sau luciditate?
"The Bell Jar" e un splendid paradox: o cronica a nebuniei, scrisa cu luciditate. O carte a maturizarii, scrisa cu maturitate. O carte despre deprimare, scrisa cu inteligenta, sinceritate si curaj.

Sylvia Plath a avut curajul de a protesta impotriva limitarilor si presiunilor sociale: fizice si psihice. A avut curajul de a se impotrivi propriei conditionari umane. A vazut nu doar clopotul de sticla, ci si smochinul existentei sale. Un copac incarcat cu fructe, din care n-a putut culege decit una. A avut sinceritatea si onestitatea de a ramine-n viata atit cit inima a vrut sa-i bata.

Merita o mentiune speciala si lectura lui Maggie Gyllenhaal, a carei voce tinara, dar grava si pe alocuri aspra, completeaza fericit cuvintele.

Omul e un mare fazan in lume
Spuneam mai alaltaieri ca ma apuc de citit ”The Passport” (Serpent's Tail, 2009), traducerea englezeasca a lui ”Der Mensch ist ein grosser Fasan auf der Welt”, miniroman pe care Herta Müller l-a scris si publicat la Berlin, in 1986. Sint doar 90 de pagini in care cuvintele Hertei Müller - aspre, ascutite, puternice – reusesc sa redea atmosfera cenusie a unui sat banatean din anii '80. Sa recreeze un univers lipsit de culoare, sufocat de arsita sau inecat in ploaie, urit mirositor cu oameni captivi, neputinciosi, a caror singura speranta e ...pasaportul. Un univers suprarealist, kafkian.

Un sat populat cu oameni uriti, plini de pacate: morarul Windisch cu trecutul lui hitlerist, nevasta lui Windisch cu trecutul ei de curva in lagarul rusesc, dulgherul, blanarul care jupoaie animale vii, fiul dulgherului, Rudi, care are un gol in cap, preotul care sfinteste muierile in patul lui de fier din sacristie, militianul care le ajuta cu pasportul in patul inchiriat de postarita, postarita care le bea scrisorile, valahii murdari si betivi, mortii care se duc atunci cind bufnita se-asaza pe claia cu fin.

Un sat blestemat (in care si marul isi devoreaza propriile fructe), intr-o tara blestemata, ai carei parinti sint tovarasul Nicoale Ceausescu si tovarasa Elena Ceausescu. Un sat in care svabii ar fi bucurosi sa traiasca daca munca lor, avutul si drepturile lor n-ar sta la cheremul militiei, partidului sau al altor slugarnici abuzivi. Svabii insa vor sa scape, nu neaparat intr-o lume mai buna, ci intr-una care sa-i respecte. Insa pentru asta au nevoie de acte. Si pentru acte trebuie sa plateasca: in bani si natura.

”The Passport” e, pentru mine, o alta experienta cu Herta Müller. Cartea asta (probabil si din cauza limbii engleze) o gasesc mai dura, mai energica, abrupta. Nu-i vorba ca-i lipseste poezia sau umorul (capitolul ”Regele doarme” e pur si simplu savuros); e ceva legat mai degraba de forta imaginilor si a cuvintelor. E un soi de violenta care vine dintr-o imensa frustrare. Frustrarea de a fi slab, de a nu avea nicio putere in fata abuzului. Frustrarea de a accepta si perpetua abuzul; frustrarea umilintei pe care doar moartea o mai poate sterge. Frustrarea de a nu te (mai) putea ierta niciodata pe tine insuti.

Later edit: DO YOU HAVE A HANDKERCHIEF ??

Nasturi si foarfeci
”Animalul inimii” (Polirom, 2006) este un poem al disperarii si al neputintei. O carte pe care Herta Müller a scris-o in memoria prietenilor romani ucisi in timpul regimului Ceausescu. O carte despre prietenie, despre inadaptarea la un regim opresiv si cinic si despre evadarea prin emigrare...sau moarte.

Patru tineri intelectuali, svabi de origine, sint hotariti sa ramina in tara. Refuza emigrarea, dar si inregimentarea. Refuza, mai ales, sa taca. Scriu poezii, string fotografii si evidente despre viata in Romania ceausista. Scriu despre saracie, despre degradare umana; scriu despre abuzuri, despre nedreptate, despre speranta si despre moarte. Scriu despre nasturi si foarfeci: despre nasturii care te tin captiv si despre foarfeca ce taie tot ceea ce se incapatineaza sa creasca de la sine, chiar si dupa moarte. Despre foarfeca ce taie unghiile copilului, despre foarfeca ce taie parul muribundului. Doar atunci cind devine semn de siguranta in scrisori si cufere, parul nu este taiat, ci smuls direct din cap.

Determinarea celor patru prieteni de a colecta dovezi (pentru a le trimite mai departe ca, de acolo, sa poata fi auzite, cunoscute de lumea-ntreaga) atrage, bineinteles, atentia Securitatii. Tinerii sint supravegheati, filati, perchezitionati, interogati, amenintati cu moartea de capitanul Piele. El si ciinele lui sint foarfeca sistemului, unealta de ciuntit demnitatea umana. Si impotriva lui Piele si a tuturor celor ca el nu exista decit limba. Limba prin care se transmit, mai ales in scris, teama, frica, disperarea. ”O propozitie cu o foarfeca de unghii pentru interogatoriu, spuse Kurt, pentru perchezitie, o propozitie cu pantofi, pentru filaj, una cu guturai. Dupa forumla de adresare, intotdeauna semnul exclamarii, la amenintarea cu moartea, numai o virgula” (pag. 81-82).

Iar atunci cind amenintarile incep sa se materializeze (trei din cei patru prieteni sint concediati), survine capitularea/evadarea. Georg isi taie parul inainte de a pleca la Frankfurt, de unde sare pe fereastra, in sacul cu fereastra. Edgar si Herta ajung la Berlin ca sa fotografieze fereastra si caldarimul. Kurt mai ramine, atit cit sa prinda moartea Terezei, dupa care se spinzura c-o funie. In urma lui soseste o scrisoare voluminoasa cu lista fugarilor morti, cu poezii si fotografii. Lucruri acum intinse pe jos, pe care Herta si Edgar le privesc in tacere.

”Cind tacem, sintem dezagreabili, spuse Edgar, cind vorbim, devenim ridicoli”. Insa chiar cu riscul de a deveni ridicola, Herta Müller a vorbit. A vorbit despre prietenii ei morti si despre ceilalti, despre facatorii de cimitire, bautorii de singe si mincatorii de prune verzi (in engleza, ”Animalul inimii” a fost tradusa ca ”The Land of Green Plums”).

Si fiindca venii vorba de traduceri, Nora Iuga e excelenta. O simte pe Herta Müller, ii suprinde nu doar poezia, ci si furia, frustrarea, disperarea. Sint curioasa, acum, sa aflu cum suna in engleza ”The Passport”, traducere a ”Der Mensch ist ein grosser Fasan auf der Welt”.