Omul e un mare fazan in lume
Spuneam mai alaltaieri ca ma apuc de citit ”The Passport” (Serpent's Tail, 2009), traducerea englezeasca a lui ”Der Mensch ist ein grosser Fasan auf der Welt”, miniroman pe care Herta Müller l-a scris si publicat la Berlin, in 1986. Sint doar 90 de pagini in care cuvintele Hertei Müller - aspre, ascutite, puternice – reusesc sa redea atmosfera cenusie a unui sat banatean din anii '80. Sa recreeze un univers lipsit de culoare, sufocat de arsita sau inecat in ploaie, urit mirositor cu oameni captivi, neputinciosi, a caror singura speranta e ...pasaportul. Un univers suprarealist, kafkian.
Un sat populat cu oameni uriti, plini de pacate: morarul Windisch cu trecutul lui hitlerist, nevasta lui Windisch cu trecutul ei de curva in lagarul rusesc, dulgherul, blanarul care jupoaie animale vii, fiul dulgherului, Rudi, care are un gol in cap, preotul care sfinteste muierile in patul lui de fier din sacristie, militianul care le ajuta cu pasportul in patul inchiriat de postarita, postarita care le bea scrisorile, valahii murdari si betivi, mortii care se duc atunci cind bufnita se-asaza pe claia cu fin.
Un sat blestemat (in care si marul isi devoreaza propriile fructe), intr-o tara blestemata, ai carei parinti sint tovarasul Nicoale Ceausescu si tovarasa Elena Ceausescu. Un sat in care svabii ar fi bucurosi sa traiasca daca munca lor, avutul si drepturile lor n-ar sta la cheremul militiei, partidului sau al altor slugarnici abuzivi. Svabii insa vor sa scape, nu neaparat intr-o lume mai buna, ci intr-una care sa-i respecte. Insa pentru asta au nevoie de acte. Si pentru acte trebuie sa plateasca: in bani si natura.
”The Passport” e, pentru mine, o alta experienta cu Herta Müller. Cartea asta (probabil si din cauza limbii engleze) o gasesc mai dura, mai energica, abrupta. Nu-i vorba ca-i lipseste poezia sau umorul (capitolul ”Regele doarme” e pur si simplu savuros); e ceva legat mai degraba de forta imaginilor si a cuvintelor. E un soi de violenta care vine dintr-o imensa frustrare. Frustrarea de a fi slab, de a nu avea nicio putere in fata abuzului. Frustrarea de a accepta si perpetua abuzul; frustrarea umilintei pe care doar moartea o mai poate sterge. Frustrarea de a nu te (mai) putea ierta niciodata pe tine insuti.
Spuneam mai alaltaieri ca ma apuc de citit ”The Passport” (Serpent's Tail, 2009), traducerea englezeasca a lui ”Der Mensch ist ein grosser Fasan auf der Welt”, miniroman pe care Herta Müller l-a scris si publicat la Berlin, in 1986. Sint doar 90 de pagini in care cuvintele Hertei Müller - aspre, ascutite, puternice – reusesc sa redea atmosfera cenusie a unui sat banatean din anii '80. Sa recreeze un univers lipsit de culoare, sufocat de arsita sau inecat in ploaie, urit mirositor cu oameni captivi, neputinciosi, a caror singura speranta e ...pasaportul. Un univers suprarealist, kafkian.Un sat populat cu oameni uriti, plini de pacate: morarul Windisch cu trecutul lui hitlerist, nevasta lui Windisch cu trecutul ei de curva in lagarul rusesc, dulgherul, blanarul care jupoaie animale vii, fiul dulgherului, Rudi, care are un gol in cap, preotul care sfinteste muierile in patul lui de fier din sacristie, militianul care le ajuta cu pasportul in patul inchiriat de postarita, postarita care le bea scrisorile, valahii murdari si betivi, mortii care se duc atunci cind bufnita se-asaza pe claia cu fin.
Un sat blestemat (in care si marul isi devoreaza propriile fructe), intr-o tara blestemata, ai carei parinti sint tovarasul Nicoale Ceausescu si tovarasa Elena Ceausescu. Un sat in care svabii ar fi bucurosi sa traiasca daca munca lor, avutul si drepturile lor n-ar sta la cheremul militiei, partidului sau al altor slugarnici abuzivi. Svabii insa vor sa scape, nu neaparat intr-o lume mai buna, ci intr-una care sa-i respecte. Insa pentru asta au nevoie de acte. Si pentru acte trebuie sa plateasca: in bani si natura.
”The Passport” e, pentru mine, o alta experienta cu Herta Müller. Cartea asta (probabil si din cauza limbii engleze) o gasesc mai dura, mai energica, abrupta. Nu-i vorba ca-i lipseste poezia sau umorul (capitolul ”Regele doarme” e pur si simplu savuros); e ceva legat mai degraba de forta imaginilor si a cuvintelor. E un soi de violenta care vine dintr-o imensa frustrare. Frustrarea de a fi slab, de a nu avea nicio putere in fata abuzului. Frustrarea de a accepta si perpetua abuzul; frustrarea umilintei pe care doar moartea o mai poate sterge. Frustrarea de a nu te (mai) putea ierta niciodata pe tine insuti.
Later edit: DO YOU HAVE A HANDKERCHIEF ??
1 comment:
e cumplit! daca e cu jupuitori de animale vii, ma tem ca nu o sa pot citi cartea asta:-(
am impresia ca unele personaje (sau poate numai trasaturi de caracter) se regasesc in "atemschaukel".
am citit si eu discursul ei de primire a premiului nobel, in franceza. am trisat, asa-i:-))
Post a Comment