911 gr.
Atita cintareste primul volum al lui Robert Musil, “Omul fara insusiri” (Polirom, 2008). O carte grea care nu doar ca-ti rupe miinile, dar care te si solicita mental (deh, cel putin pe mine, ca tot am avut luna asta probleme cu concentrarea dupa optul lucrativ). Pina la urma e o carte mare, una despre idei. Cine se-asteapta ca in “Omul fara insusiri” sa se intimple ceva, se insala amarnic. In cele aproape 900 de pagini ale primului volum se discuta si se rasdiscuta idei, de obicei fara substanta, despre o posibila viitoare actiune mareata, numita Actiunea Paralela, al carei scop era acela de-a marca ziua si jubileul imparatului prin ceva deosebit, pacifist, universal, dar si austriac get-beget (sic!).

Era anul 1914, iar in Kakania (o constructie ironica a abrevierii k. und k. de la kaiserlich und königlich) nu adia nici urma de razboi. E drept insa ca “natiunile nemintuite” din imperiu dadeau oarece semne de neliniste si ca prusacii aroganti isi impuneau din ce in ce mai agresiv stilul de viata materialist, pur rationalist. Tocmai de aceea o actiune patriotica mareata, chiar si paralela, ar fi reconfirmat rolul grandios al Austriei in lume si, pe cit posibil, si al imparatului.

Responsabilul cu Actiunea fusese numit un oarecare conte Leinsdorf care, de nobil ce era, isi delegase responsabilitatea Diotimei, sotia frumoasa si inteligenta a unui modest, dar harnic diplomat. Mai departe, venise rindul Diotimei sa se inconjoare de oameni cu idei, precum varul ei Ulrich, ori capitalistul Arnheim, ambii avind insa cite un mare defect. Ulrich, de pilda, era total lipsit de insusiri, in timp ce Arnheim, desi avea o multime, era prusac. Inutil de adaugat ca Ulrich si Arnheim se displaceau reciproc. Ulrich “nu-l tolera pe Arnheim, pur si simplu din principiu nu putea suporta modul de existenta de tipul lui Arnheim. Combinatia aceasta de spiritualitate, afacerism, bunastare si eruditie ii era insuportabila in cel mai inalt grad” (pag 223). Pe de alta parte, Arnheim gindea: “Omul acesta [Ulrich] era lipsit de orice nevoie si dorinta fata de ceea ce da greutate si substanta vietii, zelul sau realist, care nu putea fi negat, nu se straduia spre posesiunea lucrurilor [...] Ii lipseste, deci, in intregul lui ceva!”, ca mai apoi, sa recunoasca totusi ca “Omul acesta are suflet” (pag. 712).

Ma rog, nu se stie daca m’en fichismul lui Ulrich, dragostea lui Arnheim fata de Diotima, succesul ideii de actiune paralela (fiindca da, intentia capatase o faima nebanuita, iar saloanele Diotimei devenisera neincapatoare pentru tot felul de oameni cu idei), ori toate astea la un loc au generat planuri de actiune cit se poate de aberante. De la un An Nietzche, idee cit se poate de respectabila, s-a ajuns, apoi rapid, la propuneri despre infiintarea unui An Ulrich, a unui secretariat pentru precizie si spirit, asta ca sa nu mi vorbim despre maretul concept de mintuire, religioasa ori nu. Religia fusese si ea luata in calcul ca idee “importanta si mare” pentru care merita sa te implici in a traduce-o in viata.

Ei bine, si personajele lui Musil discuta aceste idei, le dezbat, le analizeaza si psihanalizeaza (by the way, una dintre idei era si aceea de a-l scapa de la condamnarea la moarte pe Moosbrugger, un criminal care ucisese citeva prostituate), le dau de-o parte, revin asupra lor si mai apoi le resping hotarit in momentul in care o alta idee, oricit de confuza ar fi fost ea, le venea in minte. Ca vorbeam de religie, iata ce gindea Arnheim: “Dumnezeu este in sensul cel mai profund al cuvintului inactual, anacronic; nu reusim sa ni-l imaginam in frac, proaspat ras si pieptanat cu carare, ci il gindim patriarhal” (pag. 251). Ulrich, pe de alta parte, ii prezenta Diotimei paradoxul teologic : “Gindeste-te numai: daca Dumnezeu a hotarit totul dinainte si stie totul dinainte, cum poate omul sa pacatuiasca? Este o intrebare veche de cind lumea si, vezi dumneata, continua sa fie o intrebare cit se poate de actuala. S-a format astfel o reprezentare derutanta cu privire la Dumnezeu – aceea a unui intrigant. I se aduce ofensa pe baza propriului consimtamint” (pag. 612).

Pe linga idei, in “Omul fara insusiri” exista si dragoste; dar nici cu ea nu se intimpla nimic. Nimic intre Diotima si Ulrich (fiindca Diotima il iubea pe Arnheim), nimic intre Ulrich si Clarissa cea nevrotica, mai nimic intre Ulrich si Bonadea cea nimfomana, aproape nimic intre Ulrich si Gerda, nimic intre Soliman si Rachel (caci Rachel il iubea pe Ulrich), nimic intre Ulrich si Rachel. Cel mai frustrant e insa ca nu se intimpla chiar nimic intre Diotima si Arnheim, desi cei doi se iubesc reciproc. Arnheim chiar era suprins de o astfel de dragoste tirzie, care-i afectase viata metamorala, “adica cea mai tainica, si din cauza aceasta el o privea uneori pe Diotima cu invidie. La urma urmei, ea nu era decit sotia unui functionar – e adevarat avind stilul cel mai desavirsit, totusi lipsita de acea cultura umanista elevata pe care doar puterea o poate darui” (pag. 507).

Nu ma mai lungesc (desi as mai avea cu ce) si inchei subliniind gratia, profunzimea, inteligenta si ironia lui Musil. Iar toate atributele astea stilistice le-am gasit cursive, insa deloc uniforme. Mi s-au parut a fi asezate in layers, ca-ntr-un Photoshop document, in care o imagine se construieste in straturi care, in final, nu se contopesc unul cu altul. Probabil ca de aici vine si dificultatea de a citi cartea; e clar ca-ti trebuie rabdare si timp pentru ea...insa rasplata e pe masura.

PS Totusi, n-am regasit in “Omul fara insusiri” fiorul ala liric din “Trei femei”.
PPS Traducerea lui Mircea Ivanescu este de nota 20!! Cita munca ...si cita inspiratie!!