Fragment 8
...si, facind curat printre muzici, era cit pe ce sa sterg un danez care-mi place.
Thursday, April 30, 2009
Marele Mahlke
Am aminat si am tot aminat sa postez ceva despre “Pisica si soarecele” (Polirom, 2009) a lui Günter Grass, insa ma tem ca, daca mai trece timpul, n-am sa mai scriu nimic. Am sentimente destul de confuze despre nuvela asta, nici macar nu pot sa spun daca mi-a placut ori nu. Iar Cinabru are dreptate cind zice ca “Pisica si soarecele” nu-i una dintre cele mai bune carti ale lui Grass. Nu-i!
Personal, ma asteptam ca cea de-a doua parte a trilogiei Danzig-ului sa continue magia comic absurda a “Tobei de tinichea”. Acest lucru insa nu s-a intimplat, desi cele doua carti au destul de multe lucruri in comun: epoca, locul si personajul “altfel”. Iar daca in “Toba de tinichea” personajul altfel isi asuma rolul de povestitor, in “Pisica si soarecele” acest rol a fost distribuit unui prieten. Lui Heini Pilenz, asistent social, care, pe la sfirsitul anilor ’50, a simtit nevoia sa-si marturiseasca “vina” de a fi asmutit pisica la soarecele din gitul lui Joachim Mahlke, pe cind cei doi erau colegi la Conradinum. Soarecele din git (acel mar al lui Adam miscator si urias) era doar un lucru care-l facea pe Mahlke mai altfel. Pe linga o alta proeminenta fizica impresionanta, Joachim mai era polonez si mai era catolic; deci un marginalizat. Oricum, mai putin grotesc decit inaintasul Matzerath, dar mult mai angajat. Caci daca Oskar alege sa ramina pitic si spectator al vietii absurde de adult, Mahlke isi negociaza acceptarea intr-o lume care il refuza. Isi ascunde soarecele c-o esarfa prinsa intr-un ac imens de siguranta, devine, pe rind, cel mai bun la gimnastica, cel mai bun la inot si scufudari, cel mai bun la carte si, in final, pentru a avea “crucea” lui, cel mai eficient doboritor de tancuri. Iar daca lumea adolescentilor ajunge nu doar sa-l accepte, dar chiar sa-l si respecte, lumea adultilor nu e pregatita pentru toleranta. Dimpotriva. Si atunci urmeaza scufundarea finala, gest asemanator, as zice, cu saltul in gol al micului Oskar.
Cred ca folosirea lui Pilenz pe post de narator poate explica/argumenta abandonul magicului absurd. In “Pisica si soarecele”, stilul este mult mai cuminte, mult mai realist si, surprinzator pentru mine, exact ca cel folosit de Siegfried Lenz, intr-“Un minut de tacere”. Ma refer la shiftarea aia de efect de la persoana a-III-a de povestitor, la persoana a –II-a de adresant. Fiindca, pina la urma, Pilenz marturiseste un pacat, o vina. E o confesiune...aproape bisericeasca.
Ma indoiesc ca religia sa aiba vreun rol important in viata lui Grass (asta dupa ce-am citit “Decojind ceapa”), insa nu ma pot opri sa nu constat ca, atit in “Toba de tinichea”, cit si in “Pisica si soarecele”, religia reprezinta o alternativa. Una perfectibila, desigur, din moment ce Oskar (din cite imi amintesc) se asaza la picioarele Fecioarei, iar Mahlke revine, in cele din urma, la simbolul crucii crestine, care sa inlocuiasca surubelnita si, mai apoi, crucea de fier.
Umorul, care asezoneaza din plin "Toba...", are acum sincope: se dezvolta abia spre final, neconvingator. In ce-i constant Grass, din punct de vedere stilistic, e maestria cu care impleteste cuvinte; unele tari, convigatoare, oximoronice si atit de plastice.
Am aminat si am tot aminat sa postez ceva despre “Pisica si soarecele” (Polirom, 2009) a lui Günter Grass, insa ma tem ca, daca mai trece timpul, n-am sa mai scriu nimic. Am sentimente destul de confuze despre nuvela asta, nici macar nu pot sa spun daca mi-a placut ori nu. Iar Cinabru are dreptate cind zice ca “Pisica si soarecele” nu-i una dintre cele mai bune carti ale lui Grass. Nu-i!Personal, ma asteptam ca cea de-a doua parte a trilogiei Danzig-ului sa continue magia comic absurda a “Tobei de tinichea”. Acest lucru insa nu s-a intimplat, desi cele doua carti au destul de multe lucruri in comun: epoca, locul si personajul “altfel”. Iar daca in “Toba de tinichea” personajul altfel isi asuma rolul de povestitor, in “Pisica si soarecele” acest rol a fost distribuit unui prieten. Lui Heini Pilenz, asistent social, care, pe la sfirsitul anilor ’50, a simtit nevoia sa-si marturiseasca “vina” de a fi asmutit pisica la soarecele din gitul lui Joachim Mahlke, pe cind cei doi erau colegi la Conradinum. Soarecele din git (acel mar al lui Adam miscator si urias) era doar un lucru care-l facea pe Mahlke mai altfel. Pe linga o alta proeminenta fizica impresionanta, Joachim mai era polonez si mai era catolic; deci un marginalizat. Oricum, mai putin grotesc decit inaintasul Matzerath, dar mult mai angajat. Caci daca Oskar alege sa ramina pitic si spectator al vietii absurde de adult, Mahlke isi negociaza acceptarea intr-o lume care il refuza. Isi ascunde soarecele c-o esarfa prinsa intr-un ac imens de siguranta, devine, pe rind, cel mai bun la gimnastica, cel mai bun la inot si scufudari, cel mai bun la carte si, in final, pentru a avea “crucea” lui, cel mai eficient doboritor de tancuri. Iar daca lumea adolescentilor ajunge nu doar sa-l accepte, dar chiar sa-l si respecte, lumea adultilor nu e pregatita pentru toleranta. Dimpotriva. Si atunci urmeaza scufundarea finala, gest asemanator, as zice, cu saltul in gol al micului Oskar.
Cred ca folosirea lui Pilenz pe post de narator poate explica/argumenta abandonul magicului absurd. In “Pisica si soarecele”, stilul este mult mai cuminte, mult mai realist si, surprinzator pentru mine, exact ca cel folosit de Siegfried Lenz, intr-“Un minut de tacere”. Ma refer la shiftarea aia de efect de la persoana a-III-a de povestitor, la persoana a –II-a de adresant. Fiindca, pina la urma, Pilenz marturiseste un pacat, o vina. E o confesiune...aproape bisericeasca.
Ma indoiesc ca religia sa aiba vreun rol important in viata lui Grass (asta dupa ce-am citit “Decojind ceapa”), insa nu ma pot opri sa nu constat ca, atit in “Toba de tinichea”, cit si in “Pisica si soarecele”, religia reprezinta o alternativa. Una perfectibila, desigur, din moment ce Oskar (din cite imi amintesc) se asaza la picioarele Fecioarei, iar Mahlke revine, in cele din urma, la simbolul crucii crestine, care sa inlocuiasca surubelnita si, mai apoi, crucea de fier.
Umorul, care asezoneaza din plin "Toba...", are acum sincope: se dezvolta abia spre final, neconvingator. In ce-i constant Grass, din punct de vedere stilistic, e maestria cu care impleteste cuvinte; unele tari, convigatoare, oximoronice si atit de plastice.
Tuesday, April 28, 2009
Omul ciinilor
Nimic din primele rinduri, nimic din primele pagini si mai nimic din primul capitol nu prevestesc acea senzatie puternica de disconfort, de greutate aproape fizica pe care o ai la finalul cartii lui J.M. Coetzee, ”Disgrace” (Penguin, 2000). E o carte dramatica, socanta despre onoare si dezonoare, despre cainta, umanitate si post-apartheid.
La inceputul lecturii am crezut ca e vorba despre inca o carte de-a lui Coetzee cu si despre academici (acum vreo citiva ani, Elisabeth Costello nu m-a impresionat). Credeam ca, de aceasta data, citesc povestea unui obscur si egocentric universitar, David Lurie, 52 de ani, dublu divortat, ale carui singure dileme morale erau, de fapt, cele ale lui Byron. Un om aproape fericit; multumit cu sine, cu viata si temperamentul sau . ”His temperament is not going to change, he is too old for that. His temperament is fixed, set. The skull, followed by temperament: the two hardest parts of the body”. Chiar si problemei sexului ii gasise o rezolvare, prin joile de la Green Point, unde se impreuna satisfacator cu Soraya. Insa atunci cind Soraya disparu, aparura si problemele… De fapt, putin mai tirziu, cind relatia ambiguu abuziva cu Melanie, studenta lui de 20 ani, deveni publica.
Si abia aici, incepe Cartea. Lurie ajunge sa inteleaga ce este dezonoarea, insa e mult prea egoist pentru cainta. Indepartat, ridiculizat de colegi, de studenti si de fosta nevasta (a doua), se retrage, intr-un fel de respiro de studii, la ferma modesta, de la tara, a fiicei lui din prima casatorie. Incearca stingaci sa inchege o relatie cu ea, insa felul in care Lucy gindeste si intelege lumea nu are nimic de-a face cu felul lui de a gindi si intelege lumea. Modestia, toleranta, altrusimul, dragostea fata de animale, fata de ciini ii aminteau de o anumita categorie de crestini, de o lume fericita si bine intentionata care, dupa o vreme, te face sa-ti iei cimpii, sa faci prostii, sa violezi sau sa jefuiesti. Nu intelegea nici noua lume, cea reasezata haotic dupa apartheid. Insa terapia de soc a functionat in cazul lui: David Lurie a ajuns “omul ciinilor” (chiar si Lucy devenise un fel de ciine), cel care le reda onoarea dupa moarte… si asta “fiindca nu exista un alt prost sa o faca”.
Nu stiu ce m-a impresionat mai tare. Dramatismul povestii cu final deschis? Stilul penetrant, direct si detasat? Solutia caintei imaginata de Coetzee? Faptul ca ispasirea e intermediata de chinuri femeiesti? (Lucy, dar si Melanie – intr-o oarecare masura- sint victime ale barbatilor si ale societatii. Ele platesc chiar si pentru vini ancestrale.)
Nimic din primele rinduri, nimic din primele pagini si mai nimic din primul capitol nu prevestesc acea senzatie puternica de disconfort, de greutate aproape fizica pe care o ai la finalul cartii lui J.M. Coetzee, ”Disgrace” (Penguin, 2000). E o carte dramatica, socanta despre onoare si dezonoare, despre cainta, umanitate si post-apartheid.La inceputul lecturii am crezut ca e vorba despre inca o carte de-a lui Coetzee cu si despre academici (acum vreo citiva ani, Elisabeth Costello nu m-a impresionat). Credeam ca, de aceasta data, citesc povestea unui obscur si egocentric universitar, David Lurie, 52 de ani, dublu divortat, ale carui singure dileme morale erau, de fapt, cele ale lui Byron. Un om aproape fericit; multumit cu sine, cu viata si temperamentul sau . ”His temperament is not going to change, he is too old for that. His temperament is fixed, set. The skull, followed by temperament: the two hardest parts of the body”. Chiar si problemei sexului ii gasise o rezolvare, prin joile de la Green Point, unde se impreuna satisfacator cu Soraya. Insa atunci cind Soraya disparu, aparura si problemele… De fapt, putin mai tirziu, cind relatia ambiguu abuziva cu Melanie, studenta lui de 20 ani, deveni publica.
Si abia aici, incepe Cartea. Lurie ajunge sa inteleaga ce este dezonoarea, insa e mult prea egoist pentru cainta. Indepartat, ridiculizat de colegi, de studenti si de fosta nevasta (a doua), se retrage, intr-un fel de respiro de studii, la ferma modesta, de la tara, a fiicei lui din prima casatorie. Incearca stingaci sa inchege o relatie cu ea, insa felul in care Lucy gindeste si intelege lumea nu are nimic de-a face cu felul lui de a gindi si intelege lumea. Modestia, toleranta, altrusimul, dragostea fata de animale, fata de ciini ii aminteau de o anumita categorie de crestini, de o lume fericita si bine intentionata care, dupa o vreme, te face sa-ti iei cimpii, sa faci prostii, sa violezi sau sa jefuiesti. Nu intelegea nici noua lume, cea reasezata haotic dupa apartheid. Insa terapia de soc a functionat in cazul lui: David Lurie a ajuns “omul ciinilor” (chiar si Lucy devenise un fel de ciine), cel care le reda onoarea dupa moarte… si asta “fiindca nu exista un alt prost sa o faca”.
Nu stiu ce m-a impresionat mai tare. Dramatismul povestii cu final deschis? Stilul penetrant, direct si detasat? Solutia caintei imaginata de Coetzee? Faptul ca ispasirea e intermediata de chinuri femeiesti? (Lucy, dar si Melanie – intr-o oarecare masura- sint victime ale barbatilor si ale societatii. Ele platesc chiar si pentru vini ancestrale.)
Monday, April 27, 2009
Pequena
Nu-mi pot explica de ce am avut atitea retineri sa incep ”Farime de memorii” (Polirom, 2009), cartea autobiografica a lui José Saramago?! Sa fi fost de vina subtirimea cartii opusa faimei scriitorului? Teama ca o poveste de Nobel literar ar fi incropita, ingramadita comercial in cele 200 de pagini tiparite cu caracter mare? Frica de o posibila dezamagire? Probabil. Insa “Farime de memorii” s-a dovedit a fi, in cele din urma, dovada talentului si modestiei lui Saramago.
A spune ca “Farime de memorii” este o carte autobiografica e mult prea mult. Ceea ce avem in fata ochilor, asa cum tine sa precizeze insusi scriitorul, sint “pequenias memorias”, frinturi, amintiri “neimportante” din copilaria lui José de Sousa (numit din greseala unui functionar de stare civila si Saramago*) , copilarie petrecuta succesiv cind, in satul Azinhaga al bunicilor materni, cind in cartierele saracacioase ale Lisabonei. “Da, farimele de memorii de cind eram o farima de om, simplu” (pag. 40).
José Saramago (greseala functionarului de stare civila l-a scutit pe scriitor de grija cautarii unui pseudonim) a fost sarac; a muncit la cimp, a pastorit, a taiat lemne, a trait modest. A invatat devreme sa citeasca, privind ziarele, transformind literele in sunete, legindu-le; abia mai tirziu avea sa priceapa si ceea ce citea. A invatat apoi franceza citind din scoarta-n scorta un ghid de conversatie portughez-francez, asa incit, la prima lectie scolara de franceza, a facut senzatie. “Presupun (nu pot avea certitudinea) ca datorita “lectiilor” din manualul de conversatie protughez-francez si capacitatii mele de retinere de atunci am reusit sa ma evidentiez in liceu chiar la prima ascultare, scriind la tabla papier si inca alte citeva cuvinte cu o asa dezinvoltura , incit profesorul a lasat sa i se vada satisfactia, crezind, poate, ca avea in fata un specialist in limba lui Molière” (pag. 145). Si-a descoperit usoara dislexie, dupa ce-a confundat cuvintul retardador cu redentor “in modul cel mai extravagant care se poate imagina”.
Si fiindca veni vorba de imaginatie, de propria imaginatie, Saramago o pune pe seama ”mincinosului” care devenise in urma lectiilor de instruire morala si civica din liceu (desi profesorul nu era preot, iar prelegerile erau inca laice si republicane, precizeaza el). “Minteam fara niciun motiv, minteam in stinga si-n dreapta, minteam in legatura cu tot si cu nimic. Compulsiv, cum se spune acum” (pag.150). Oricum, mintea atit de bine, incit dintr-un afis de film cu cinci secvente inventa un scenariu de toata frumusetea: cu introducere, cuprins si incheiere!
Ei bine, ”Farime de memorii” e o insiruire de astfel de momente savuroase, unele poetice, altele autoironice, deloc nostalgice, toate purtind marca unui stil celebru. Intregul poate fi comparat cu ”Vorbeste memorie”, insa, spre deosebire de Nabokov, Saramago dovedeste o modestie cuceritoare!
*Saramago inseamna hrean.
Nu-mi pot explica de ce am avut atitea retineri sa incep ”Farime de memorii” (Polirom, 2009), cartea autobiografica a lui José Saramago?! Sa fi fost de vina subtirimea cartii opusa faimei scriitorului? Teama ca o poveste de Nobel literar ar fi incropita, ingramadita comercial in cele 200 de pagini tiparite cu caracter mare? Frica de o posibila dezamagire? Probabil. Insa “Farime de memorii” s-a dovedit a fi, in cele din urma, dovada talentului si modestiei lui Saramago.A spune ca “Farime de memorii” este o carte autobiografica e mult prea mult. Ceea ce avem in fata ochilor, asa cum tine sa precizeze insusi scriitorul, sint “pequenias memorias”, frinturi, amintiri “neimportante” din copilaria lui José de Sousa (numit din greseala unui functionar de stare civila si Saramago*) , copilarie petrecuta succesiv cind, in satul Azinhaga al bunicilor materni, cind in cartierele saracacioase ale Lisabonei. “Da, farimele de memorii de cind eram o farima de om, simplu” (pag. 40).
José Saramago (greseala functionarului de stare civila l-a scutit pe scriitor de grija cautarii unui pseudonim) a fost sarac; a muncit la cimp, a pastorit, a taiat lemne, a trait modest. A invatat devreme sa citeasca, privind ziarele, transformind literele in sunete, legindu-le; abia mai tirziu avea sa priceapa si ceea ce citea. A invatat apoi franceza citind din scoarta-n scorta un ghid de conversatie portughez-francez, asa incit, la prima lectie scolara de franceza, a facut senzatie. “Presupun (nu pot avea certitudinea) ca datorita “lectiilor” din manualul de conversatie protughez-francez si capacitatii mele de retinere de atunci am reusit sa ma evidentiez in liceu chiar la prima ascultare, scriind la tabla papier si inca alte citeva cuvinte cu o asa dezinvoltura , incit profesorul a lasat sa i se vada satisfactia, crezind, poate, ca avea in fata un specialist in limba lui Molière” (pag. 145). Si-a descoperit usoara dislexie, dupa ce-a confundat cuvintul retardador cu redentor “in modul cel mai extravagant care se poate imagina”.
Si fiindca veni vorba de imaginatie, de propria imaginatie, Saramago o pune pe seama ”mincinosului” care devenise in urma lectiilor de instruire morala si civica din liceu (desi profesorul nu era preot, iar prelegerile erau inca laice si republicane, precizeaza el). “Minteam fara niciun motiv, minteam in stinga si-n dreapta, minteam in legatura cu tot si cu nimic. Compulsiv, cum se spune acum” (pag.150). Oricum, mintea atit de bine, incit dintr-un afis de film cu cinci secvente inventa un scenariu de toata frumusetea: cu introducere, cuprins si incheiere!
Ei bine, ”Farime de memorii” e o insiruire de astfel de momente savuroase, unele poetice, altele autoironice, deloc nostalgice, toate purtind marca unui stil celebru. Intregul poate fi comparat cu ”Vorbeste memorie”, insa, spre deosebire de Nabokov, Saramago dovedeste o modestie cuceritoare!
*Saramago inseamna hrean.
Subscribe to:
Posts (Atom)