Supertramp

Exceptind casatoria cu Madonna, Sean Penn nu m-a dezamagit niciodata; nici ca actor, nici ca regizor, nici ca scenarist. Cu atit mai putin cu ultimul sau film, “Into the Wild”, pentru care – se spune - a asteptat 10 ani ca sa-l produca. 10 ani pentru a obtine acordul familiei McCandless, al carei fiu, Chris McCandless, este eroul principal.

Tinar, frumos, destept si de familie buna: ce altfel de viitor decit “Dreptul” s-ar asorta cu o astfel de descriere care, din intimplare, se potriveste cu cea a lui Chris? Niciunul, conform standardelor sociale americane. Insa Chris nu da doi bani pe astfel de standarde, le dispretuieste. Crede ca singura menire a omului este sa traiasca in si cu natura si sa reflecteze asupra conditiei sale. Asa se face ca, dupa terminarea colegiului, Chris isi retrage fondul de studii (25.000 de dolari), o parte o doneaza unor fonduri caritabile, o parte o arde si porneste in calatoria devenirii sale: de la est la vest, de la sud la nord, la foarte nord, in Alaska, locul virgin in care omul isi poate transcede propria-i conditie.

2 ani in care tinarul Chris, mai nou Alexander Supertramp, se desprinde de trecut, invata ce-i aia viata, cunoaste Oameni, se maturizeaza, se izoleaza, gindeste, se redefineste si atunci cind simte, in sfirsit, ca e gata sa traiasca alaturi de altii...e prea tirziu.

Emile Hirsch este actorul care-i (re)da viata lui Chris McCandless: cu pricepere, cu naturalete. Se transforma fizic in schelet, pastrind aceeasi scinteie in privire. Catherine Keener reda o Jan matur hipiota credibila si sensibila. Vince Vaughn intruchipeaza fermierul siret si betiv, dar in care prietenii au baza, iar Hal Holbrook este Ron Franz, batrinul incuiat la trup si descuiat la minte ce-l vrea pe Chris (ori Alexander) drept nepot.

“Into the Wild” este un film uman, realistic si bun. Un film caruia i-as acorda un Oscar pentru regie si inca unul pentru rolul principal masculin...asta cel putin.

PS. in salbaticia din Vestul american apare si-un cuplu funny si ciudat de danezi :-)

Jocul
“Copiii terbili” a lui Jean Cocteau (Paralela 45, 2005) este o carte naucitoare, despre o experienta plasata undeva, la granita dintre realitate si delir, puritate si viciu, dragoste si ura, naivitate si nebunie patologica. Este o carte despre legatura duala, maligna si indestructibila dintre doi frati orfani.

Dupa moartea parintilor, Elisabeth si Paul refuza maturizarea si se izoleaza de lumea reala in camera lor sordida (dintr-o casa la fel de sordida) din Montmartre, jucind inconstient un joc al dematerializarii, al proiectarii lor in afara, un fel de teatru magnetizant al dragostei si urii. Teatru, fiindca cei doi isi gasesc si spectatori: mai intii Gerard, apoi si Agathe, martori fideli ai reprezentatiilor fratesti nocturne, dar si obiecte ale Jocului (asemenea celor din sertarul-comoara al comodei) cu care protagonistii isi potenteaza rolurile. Dar “...niciunul dintre protagonistii acestui teatru si nici chiar cel care-o facea pe spectatorul nu erau constienti ca joaca un rol. Tocmai prin aceasta inconstienta primitiva piesa capata o tinerete eterna. Fara ca ei sa banuiasca acest lucru, odaia (sau camera, daca vreti) pendula la marginea mitului”(pag. 53). Si in aceasta camera, se desfasoara vreme de citiva ani, acte de joc: “Aceleasi nopti de violenta, aceleasi dimineti imbicsite, aceleasi dupa-amiaze lungi cind copiii deveneau niste epave, cirtite in lumina zilei” (pag. 61).

Asta pina cind in viata lor apare Michael, un tinar evreu-american bogat, neimplicat in Joc, insa cu care Elisabeth stie de indata ca se va casatori. Asa se si intimpla, insa inainte de consumarea fizica a casatoriei, Michael moare, lasindu-si sotia vaduva, virigina si bogata. Cei patru vechi prieteni isi parasesc odaia, se muta in hotelul mostenit, iar fratii orbecaie prin camere straine, incercind sa plece iar in Joc, fara insa a mai reusi. “Dezvatati de exercitiul care consta in a te proiecta in afara ta, numeau distractie etapa noua prin care se scufundau in ei insisi”. (pag. 72). Distractia, ca o etapa intermediara spre altceva, avea sa dureze doar pina la descoperirea camerei lui Michael, un coridor-debara monstruos, prea larg si prea nepotrivit cu restul camerelor, dar care o face pe Elisabeth sa realizeze ca ea s-a casatorit cu Michael pentru moartea lui! Reprezentatiile sint reluate in debaraua monstruoasa, dar aerul din jur e greu, prevestitor. Caderea cortinei se lasa asteptata.

Finalul este declansat de constientizarea dragostei pe care Paul i-o poarta Agathei, un fel de transfer sentimental dinspre Dargelos (eroul din scoala al lui Paul) catre tinara fata. De aici lucrurile se precipita, iar actorii isi fac iesirea de pe scena scena, plecind in Joc. Mai intii Elisabeth si, apoi, Paul!

Stiu ca ma repet, insa “Copiii terbili” este o carte naucitoare! Fascinanta, intr-un mod deranjant, nu doar prin poveste (un fel “oroare psihologica”, asa cum spune Celine), dar si prin descrierile halucinante, delirante...de profesionist. Am inteles ca Jean Cocteau a scris in 1929 cartea asta, in doar citeva saptamini, in incercarea de a sta deoparte de opium. Eu una, ma-ntreb de ce am stat deoparte atita timp de ea??

PS. Am pus pe hold, la biblioteca, filmul lui Melville, insa am gasit postate pe net citeva secvente; ca cea cu racii – una din reprezentatiile de noapte ale celor doi frati.

Trei puncte de suspensie ... marca Céline
Ei bine, cele trei puncte de suspensie (...) sint foarte importante. Louis-Ferdinand Céline le foloseste din plin si explica si de ce in “Convorbiri cu Profesorul Y” (Paralela 45, 2006), unul dintre putinele sale texte de poetica si esential pentru intelegerea lui, ca scriitor, de catre cititori.

Reintors in Franta dupa citiva ani de exil in Danemarca (da, din nou motiv danez :-)), unde a si fost inchis in urma acuzatiei de colaborationism cu nazistii, Céline este sfatuit de editorul sau, Gaston Galimard, sa devina cumva vizibil; sa ia legatura cu unul dintre critici, sa-i ofere acestuia un “interviuv” si sa “joace jocul” epocii pentru a-si mari sansele de a-si vinde cartile. Céline ia recomandarea aproape-n serios si-si imagineaza, la modul caricatural, grotesc, ce-ar putea povesti el unui “interviuver”. Pai, de exemplu, ca literatura vremii e atit de vetusta si monotona, incit cititorii adevarati se duc la cinematograf. Ca desi pictura a devenit impresionista, literatura a ramas conventionala, sclava a unui limbaj frumos si elegant dar plictisitor si ca mai noile preocupari de psihanaliza, ale colegilor de breasla, nu sint altceva decit niste “orori psihologice” (iacata subiecte de genul si-a refulat bunica, nu-si mai reguleaza nevasta). Ori el, Céline, e un novator! El transcrie emotia vorbirii, emotia care “vine din rarunchii fiintei, nu atit din coaie, nici din ovare..modelarea emotiei iti pune mestesugaru’ la-ncercare” (pag.45). Si el a reusit sa modeleze emotia asta inca din 1932 (odata cu romanul “Calatorie la capatul noptii”), dar felul in care a facut-o a fost, cica, scandalos: “sint etichetat , violator al limbii franceze, derbedeu nici macar pederast, nici macar infractor de drept comun” (idem). Si cu toate astea este plagiat, “cromat” si, astfel, bine vindut (din prefata am inteles ca termenul “cromo” si derivatele sint o inventie céliana cu sensul de kitsch, termen care vine de fapt de la cromolitografie).

Mestesugaru’ s-a dovedit la stil: delirant, paradoxal, epileptic. Argourile sint la mare pret, insa Céline le foloseste nu doar ca ingrediente de limba principale, ci ca niste condimente: “argou-i un condiment admirabil! ... da’ o masa-ntreaga numai de condimente e ingroziatoare! cititoru’ te da dracului! iti intoarce bucataria cu fundu-n sus! ii ia gura foc! ti se-ntoarce la cromo cititoru’! si-nca cum! ... argou’ seduce dar nu pastreaza...” (pag. 72). Iar pe linga argou sau jargon gospodaresc dozate, exista ... cele trei puncte de suspensie. “Cele trei puncte sint indispensabile! ... indispensabile, sa-mi bag picioarele! ... repet: indispensabile metroului meu!” (pag. 102). Unde metroul, ca si mijloc de locomotie si spre deosebire de autobuz, este alegoria unui stil (literar) violent, rapid, profund, care penetreaza miezul intunericului, intimitatea nervilor. In prefata cartii, Ioan Pop-Curseu scrie: “Acest procedeu stilistic are un dublu rol [...]: pe de o parte sugereaza emotia scriitorului care-si joaca textul in fata cititorilor, iar pe de alta parte constituie un spatiu alb, neutru, care permite emotiei cititorului sa se manifeste si chiar sa participe activ la constructia sensului romanesc”.

Eu gasesce efectul celor trei puncte admirabil: pare a fractura textul, dar fara a-i stirbi cursivitatea. Din cite imi amintesc, in “Calatorie la capatul noptii”, punctele astea trei erau si nu prea erau folosite...dar am inteles insa, ca dupa “Convorbiri...” , Céline le-a folosit din belsug in scopul citirii “in cap” (si nu “la cap”) a cititorului...

Sintra si ....eu
(datorii de leapsa: una despre “Orasul ca o femeie”, lansata de zum – ce frumos a scris ea despre Arezzo!! - si alta, “8 lucruri aleatorii despre mine”, datorie veche de la pantacruel cu care am si negociat, de altfel, conditii de preluare : D)

Incep cu Sintra, orasul ca o Doamna! O Doamna cu personalitate, capricioasa, poate putin excentrica. Instalata comod pe creasta Serra, nici ca-i pasa de crinolina ei bogata, infoiata, tipator colorata (Palatul da Pena) si priveste trufas la picioare; mai intii la Castelul Maurilor – un fel de body guard inaccesibil (se poate vedea si-n headeru' meu de blog, poza din stinga sus), apoi la semineele Palatului National -o oaza de calm si liniste in iernile lusitane si, mai departe, spre intinderea albastra a Atlanticului care, undeva la orizont, se-mperecheaza cu cerul. Si in ce gradini, se odihneste Doamna asta! Si cita istorie se afla in spatele ei! Isi tine in secret comorile si le dezvaluie doar celor care indraznesc sa urce Serra...eu am indraznit si-am fost cit se poate de incintata sa cunosc o astfel de Doamna.

Si uite-asa, ajungem si la mine:
1. sint nascuta de ziua lui Karl Marx; as fi preferat sa mai astept o zi sau doua
2. imi place cifra 7, habar n-am de ce; poate pentru ca la ea se raporteaza minunile?
3. sint lesinata dupa un miros anume: amestecul de scortisoara cu lamaie, usturoi si smochine
4. sint pofticioasa...cam ca Ilie
5. sint dezordonata
6. am avut parte de un traseu vocal spectaculos. In doar doi ani, de la cintatul ca magarul am ajuns membru fruntas al grupului coral al scolii – vocea a II-a!!!!
7. am experimentat, nu demult, cum e sa fii privit ca un idiot care nu pricepe o iota din ce-i spun altii
8. mi-am propus sa recitesc Maestrul si Margareta, din care nu mai tin minte nimic nimicuta.


Asaaaa...acum transfer prima leapsa, Orasul ca o femeie, lui fictionaddiction care a revenit :-) Ma duc sa-l trag de mineca!! :-)

Darul pe care-l ai

Alte 7 ore cu 3 decolari si 3 aterizari , plus “Darul lui Gabriel” de Hanif Kureishi (Humanitas, 2005) imi descriu zborul, de saptamina aceasta, de la Iasi la Hamburg. O calatorie fragmentata si o lectura curgatoare despre un adolescent si darurile lui: unul pe care-l primeste si altul pe care-l ofera.

Gabriel are 15 ani si este martorul a ceea ce se cheama criza virstei de mijloc a parintilor lui. Tatal, Rex, chitarist cu oarece succes in anii ‘ 60, traieste doar cu amintirea faimei, cu regretul accidentului care i-a sfirsit cariera (Rex s-a prabusit pe scena, in timpul unui spectacol, de pe pantofii lui platforma cu luminite), gasindu-si consolarea in barul de la coltul strazii. De aceea mama, Christine, fosta costumiera a rockerilor vechi, il pofteste pe Rex afara din casa modesta a familiei si din viata ei si a fiului ei. Gabriel se afla la mijloc, asemenea unui punct de sprijin pentr-un balansoar. Dotat cu o imaginatie bogata si asistat de vocea lui Archie, geamanul sau mort, Gabriel persevereaza in incercarea de a restabili echilibrul in viata familiei sale.

Prilejul apare odata cu tabloul pe care Lester (unul dintre fostii colegi de trupa ai lui Rex, dar care si-a pastrat faima peste ani) i-l ofera lui Gabriel. Un tablou- mesaj ca viata si munca ar trebui sa fie unul si acelasi lucru, un indemn de a munci din si cu placere. Ceea ce Gabriel se si porneste sa faca (un film al carui scenariu il are demult in minte), nu inainte de a-si impaca parintii. Succesul acestei incercari este cu atit mai neasteptat, cu cit Rex si Christine, fideli pina atunci modului neconventional de viata al anilor ’60-’70, hotarasc sa devina burghezi si sa se casatoreasca.

Un subiect destul de banal pentru o carte. Ceea ce salveaza insa “Darul lui Gabriel” de la obscuritate este stilul: un amestec de naivitate, sarcasm retinut si umor obraznic. Suprarealismul este si el un ingredient, destul de discret, dar suficient pentru mine ca sa-l compar pe Gabriel cu Kafka lui Murakami.

Ca si concluzie, cred ca povestirea asta a lui Kureishi (ca roman nu pot sa-i zic) este o lectura numai buna pentru adolescenti (exista si reflectii interesante despre teme grele ca rasa, sexul si arta) ori pentr-o calatorie fragmentata. In alte conditii insa, ma tem ca “Darul lui Gabriel” e de-a dreptul plictisitoare.

PS. Miine revin in forta la diverse, cu o leapsa restanta si cu inca una proaspat primita..

Kabala si corrida
7 ore , 3 decolari, 3 aterizari si ultimele 250 de pagini din “The Autograph Man” de Zadie Smith (Penguin, 2003) imi descriu zborul de saptamina trecuta de la Hamburg la Iasi. 7 ore cu legaturi aeriene fixe, dar si cu o lectura despre Kabala si corrida, fara ca una (Kabala) sa aiba prea mare legatura cu alta (corrida). Fiindca, pina la urma, cred ca asta e pacatul celui de-al doilea roman al lui Zadie Smith: incoerenta.

“The Autograph Man” este povestea lui Alex Li-Tandem care, obsedat de faima (a altora), isi construieste in prima jumatate a cartii propria Kabala, iar in cea de-a doua, ramine “singurul matador din arena, gata sa infrunte taurul”; taurul fiind pasiunea lui Alex si a celor 3 prieteni ai sai din copilarie de a colectiona si comercializa autografe ale unor celebritati. In ciuda diferentelor rasiale, Alex si prietenii au totusi in comun, in afara pasiunii pentru autografe, religia iudaica. Si cu asta incepe Zadie Smith sa exploreze, in prima parte a cartii, tema ei favorita: multiculturalismul.

Alex - pe jumatate chinez, Adam – negru taciune, Rubinefine si Joseph sint toti evrei; dar evrei atit de diferiti din punct de vedere al manifestarii religioase, pe cit de diferita le este culoarea pielii. Rubinefine devine rabin – unul destul de pacatos. Joseph este un evreu cit se poate de banal respectind traditia iudaica, dar si ghesefturile. Adam – se ocupa de partea spirituala a religiei si Alex se afla in cautarea propriei identitati culturale, intr-o lume in care multiculturalismul este un fapt si in care faima si numele sint considerate valori materiale serioase. Pe linga incercarea de a personaliza sefirotii, Alex scrie o lucrare lunga si inutila, cu titlul pompos “Jewishness and Goyishness”, in ideea de a imparti empiric lumea intre iudaism si restul. Intreprinderea lui Alex nu se poate asemana, din punct de vedere al utilitatii ei, decit cu teza de doctorat a iubitei lui, Esther, sora lui Adam, teza despre care eroul principal isi aminteste ca s-ar numi “Modes of Something in the Development of the Iconography of African Jewry in the Something”.

Ei bine, eu recunosc ca nu prea stiu ce sens au toti sefirotii din Kabala lui Alex (fie ca se numesc ei Wittgenstein, Virginia Woolf, Kafka, Bette Davis, Muhamed Ali, John Lenon etc), ca nu stiu cum sa interpretez produsele intelectuale ale lui Alex si Esther si nici sa inteleg ce perspective au replici, aparent profunde, impartite la un joint, ca cea despre religie: “It's like when you go on about Hollywood, saying it's a false religion that only worships pleasure.” Si asta, pentru ca toata ideea incipienta despre nonsensul rasismului se opreste brusc, odata cu plecarea lui Alex Li-Tandem in America, la New York, in cautarea idolului sau, o actrita interbelica, Kitty Alexander, careia i-a scris timp de 15 ani scrisori fara sa primeasca un raspuns vreodata; mai putin in ultima luna, cind Alex s-a trezit din partea ei cu un autograf.

Si asa se face ca, abandonind pista multiculturalismului, Zadie Smith se concentreaza, in cea de-a doua parte a cartii, pe procesul de autoreflectie, autointelgere si impacare cu sine ale lui Alex Li-Tandem. Alex, cel care isi da seama ca tot efortul lui de a scrie e fara sens, mai putin scrisorile trimise lui Kitty, si ca incercarea de “to shape what is fundamentally without shape” are sens daca el crede in asta. Partea asta mie mi s-a parut mai reusita decit prima. Insa...

...cartea nu are coerenta. Se rupe. Personaje bine conturate in prima parte, ca David – de exemplu, ajung sa nu aiba nici un rol in cea de-a doua. Replici promitator incepute nu se dezvolta, iar finalul despre Kitty seamana cu happy end-ul fantastic al filmelor de la Hollywood, din anii ’40. Mai sint si citeva redundante suparatoare, ca “gestul international pentru...”, expresie care pina la un punct e amuzanta, dar care-si pierde semnificatia atunci cind chiar ar trebui s-o aiba (vezi replica lui Alex la ceremonia Kaddish: “nimic mai mult decit un gest”, urmata de raspunsul lui Adam: “ce e mai important decit un gest?’) .

N-am avut cum sa-mi notez tot ceea ce m-a dezamagit la cartea asta, insa chiar a fost o dezamagire. Dupa “Dinti Albi”, ma asteptam de la Zadie Smith la o lectura la fel de exuberanta si incitanta, insa “The Autograph Man” a fost doar pe jumatate asa...poate chiar mai putin.