Quiet as it’s kept
Cu aceasta solicitare de a pastra taina. Toni Morrison ne impartaseste, in “The Bluest Eye” (Plume, 2000), secretul frumusetii rasiale. Insa conceptul asta de frumusete este explorat din perspectiva inversa a uriteniei si din cea a exponentului ei cel mai vulnerabil.

Pecola Breedlove are 11 ani si este urita, la fel ca toti cei din familia sa. Sint negri, sint saraci dar, mai ales, sint uriti. “You looked at them and wondered why they were so ugly; you looked closely and could not find the source. Then you realized that it came from conviction, their conviction. It was as though some mysterious all-knowing master had given each one a cloak of ugliness to wear, and they had each accepted it without question.... And they took the ugliness in their hands, threw it as a mantle over them, and went about the world with it”.

Pe linga uritenia Pecolei, cea a lumii este incomprehensibila. Cel putin pentru cele doua surori, Claudia si Frieda, care, alaturi de vocea naratorului, ne implica in povestea Pecolei. Fetita este constant abuzata social de colegii de scoala, emotional de mama si sexual de tata. Parintii Pecolei sint si ei niste cazuri; mai cu seama tatal, Cholly, care, dintr-un tinar curios si plin de viata, ajunge un betiv lipsit de dragoste. Nu-i chiar total lipsit de sentimente, fiindca tocmai intr-un moment, in care iritarea fata de tristetea copilei si duiosia in fata unui gest pe care aceasta-l mostenise de la mama, ajunge sa o violeze. Si o lasa insarcinata. Pecola ia toate aceste abuzuri ca atare si le pune pe seama uriteniei de care vrea sa scape. Nimic mai simplu...ar trebui doar sa aiba ochi albastri, mai albastri, cei mai alabastri. Iar mizantropul Soaphead Church chiar o convinge ca are cei mai albastri ochi din lume printr-un gest mizerabil si nobil deopotriva. Scrisoarea lui pentru Dumnezeu nu e doar un gest de revolta, ci si unul de acuzare explicita, in care uritenia (unei lumi) e atribuita creatorului ei.

Secretul, povestea tragica a Pecolei, ne este impartasit pe bucati. Tehnica asta de a rupe textul, lasind apoi cititorul sa-l recreeze, imi aminteste de Arundhati Roy. Morrison, insa, nu aici mastereaza; ci in felul in care sugereaza ca vinovati de uritenia lumii nu sint niciunul dintre cei care au contribuit la cosmarul Pecolei. Faptul ca nici Cholly, nici Soaphead nu sint demonizati a fost un risc pe care autoarea si l-a asumat...si pentru care a platit.

Sarlatanul vienez
Asa-l numeste Vladmir Nabokov pe Freud in “Vorbeste, memorie” (Polirom, 2008), aratindu-si, in felul acesta, dispretul arogant fata de mitul sexual, inventatorul mitului si emulii inventatorului :-) Caci Nabokov nu e de acord nici cu idea de sondare a memoriei infantile intru cautarea de simboluri sexuale si nici cu teoria potrivit careia preferinta baietilor pentru trenulete are ceva de-a face cu sexul. “Am scotocit prin cele mai vechi vise ale mele in cautarea unor chei si a unor indicii – si tin sa afirm categoric ca resping total lumea vulgara, mizera, fundamental medievala a lui Freud, cu cautarile ei trasnite de simboluri sexuale (ca si cum ai cauta acrostihuri create de Bacon in operele lui Shakespeare) si cu micutii ei embrioni care spioneaza inversunati, din lacasurile lor naturale viata amoroasa a parintilor” (pag. 16). :-))

Ce cauta Nabokov, in “Vorbeste, memorie” – autobiografie rescrisa de mai multe ori, e sa se regaseasca pe sine insusi: prin personajele sale, carora le-a imprumutat de-a lungul vremii parte din amintiri, dar, mai cu seama, prin ce-a ramas; prin balastul literar, devenit balast din cauza valorii intime prea mari. Iar regasirea se refera la anii copliariei fericite, cind la mosia Vira, cind la Skt. Petersburg, la anii adolosecentei tragice, martore a prabusirii unei lumi si a instaurarii marasmului bolsevic, la anii exilului european si, in sfirsit, la anii devenirii lui ca tata.

Anii copilariei sint redati nostalgic. Pierderea inocentei – comuna tuturor – se suprapune, in cazul lui Nabokov, cu pierderea unei lumi intregi, cu pierderea fericirii, cu pierderea locului de acasa. Si spune raspicat ca aceasta nostalgie nu are nimic de-a face cu pierderea materiala, oarecum previzibila, din moment ce mostenise, “intr-un fel, un superb simulacru, frumusetea proprietatii intangibile a mosiei ireale. Si asta s-a dovedit a fi o splendida pregatire pentru capacitatea [...] de a indura pierderile de mai tirziu” (pag.36). Asa, nostalgic, Nabokov descrie copilul care-a fost: inteligent, curios, mostenind pasiunea tatalui pentru fluturi, sinesteziile mamei pentru litere, detestind muzica si somnul. Se simte implicare si regret. Prin contrast, anii tineretii berlineze sint prezentati detasat, obiectiv, priviti parca de ochii unui entomolog pus sa descrie o noua specie de fluturi. E interesanta aici parerea lui Nabokov despre sine insusi, ca scriitor de limba rusa, in raport cu intrega diaspora literara ruseasca din Berlinul anilor ’20-’30. Aceasta din urma era caracterizata prin prezenta “mistagogilor” in jurul carora se adunau mai multi tineri poeti si care imbinau “inzestrarea intelectuala cu mediocritatea morala, un simt de discernamint tulburator de exact fata de poezia rusa moderna cu o cunoastere fragmentara a clasicilor rusi “ (pag. 286). In plus, “erau ciudat de conservatori in atitudinea lor fata de literatura: pentru ei, pe primul loc era mintuirea sufletului, apoi urma tamiierea reciproca si pe ultimul loc era arta”. Pe linga ei, tinarul V. Sirin era “cel mai singuratic si cel mai arogant”, avea un stil neobisnuit, precis, dar inselator.

Implicarea emotionala a lui Nabokov revine atunci cind vorbeste despre sah, despre sotia sa, Vera, si despre clipele in care a devenit tata. De altfel, din ultimele capitole intelegem ca memoriile lui Nabokov, regasirea, recolectarea personala, sint dedicate Verei, ca mai toate romanele sale.

PS Am inceput “Apararea Lujin” si recunosc deja persoana Madmoisellei, batrina guvernanta corpolenta, nesuferita insa cu o franceza minunata!!!

PPS Notele de subsol sint vaaaarza!!!

Africa lui Bird
“O experienta personala” a lui Kenzaburo Oe (Rao Contemporan, 2004) e una din putinele japonezarii care m-au impresionat si, clar, nu din cauza exotismului literar. Ce m-a impresionat a fost curajul aproape sinucigas al lui Oe in a descrie crud, dar sincer si neipocrit, reactiile unei barbat dupa aflarea vestii ca propriul sau copil nou nascut este un monstru. Sinceritatea este cu atit mai socanta, cu cit “O experienta personala” chiar se inspira din experienta personala a scriitorului care, in 1963, devine tatal unui copil cu un handicap grav.

Bird are 27 de ani, este profesor de engleza si aproape ratat in cariera si in viata personala. Doar respectul pentru socru si visul de a vizita Africa il tin departe de sticlele de Jhonny Walker, in seama carora obisnuia sa se lase in deriva, ca un Robinson Crusoe beat turta, pe o mare de alcool . Bird are strinsi chiar si ceva bani; nu multi insa ei reprezinta, ca si cele doua harti abia cumparate, citiva pasi mai aproape de Africa. Si, deodata, vestea se pravale ca o ghilotina: copilul abia nascut are hernie cerebrala, iar la suprafata constiintei lui Bird, se ridica intrebarea : “Cum, oare, o sa putem, eu si sotia mea, sa traim de acum inainte cu un asemenea monstru in spate? Trebuie sa gasesc o cale sa scap de copilul-monstru. Daca nu, ce-o sa se aleaga de calatoria mea in Africa?” (pag.89).

Insa abia formulata intrebarea, ca fiinta lui Bird incepu sa fie roasa, ca un vierme, de rusine. Cuprins de aceasta rusine carnivora, dar si de dorinta de a scapa de diformitatea fiului (diformitate care se reflecta si-asupra sa), Bird incearca sa gaseasca o iesire. Si o gaseste ... in sex. “Isi dorea cea mai tare partida de sex antisocial, care sa desprinda si sa scoata la lumina viermele rusinii care se cuibarise in el” (pag. 94). O cauta pe Himiko, iubita lui din tinerete, acum vaduva si o experta intr-ale sexului, alaturi si prin care isi alege universul. (Himiko are o ideea borgesiana despre diviziunea celulara a universului). Sexul este catharsisul lui Bird; unul personal si familial. Himiko ia, la schimb, pasiunea pentru Africa!

Deci: prin abordarea asta onesta si curajoasa a unui subiect superdelicat, prin personajul asta erou-antierou, uman, cinstit cu sine insusi si, pina la urma, si cu cei din jurul sau, cu reflectiile sale intelectuale si morale, Kenzaburo Oe trece pe lista mea de favoriti.

Eseu despre minciunile femeilor
“Se poate compara o suprema minciuna masculina, strategica, elaborata, antica, asa cum e discursul lui Cain, cu dragalasele minciuni feminine care nu ascund niciun scop si nicio inselaciune, ba nici macar un interes personal?”, se intreba Ludmila Ulitkaia in “Minciunile femeilor” ( Humanitas, 2006). Si tot ea, aparent retoric si avind-o drept exemplu pe incapatinata Penelopa, tese si etaleaza un colaj de minciuni dragalase, feminine, aparent inutile si inofensive, al caror singur fir e Jenia.

Jenia, femeia onesta, matura, aflata la virste diferite si in anturaje diferite, sufera, se scandalizeaza, intelege sau pur si simplu ramine indiferenta la auzul unor fantezii cind credibile, cind pur si simplu inimaginabile. Incepind cu napastuita Irene - care si-a pierdut primii 4 copii in conditii tragice, urmind cu Nadia cea inocenta - ale carei momente teribile de viata il au ca martor pe fratele Iurocika, apoi cu Lialka nimfeta, continuind cu Anna Veniaminovna – academiciana poetesa si, in sfirsit, cu prostituatele din Zürich, Jenia se educa in minciunile femeilor. De la stadiul de credula, ajunge la state of the art; ajunge sa practice minciuna cu sine insasi, invatind astfel arta de a trai.

Si pina la urma, minciunile femeilor sint chiar atit de inutile?? Nu. Ele ascund ceva; o absenta, un vid. Ele reinventeaza viata, o cosmetizeaza. Minciunile femeilor par a schimba, pur si simplu, perspectiva vietii!! Oare??

PuSeu’ personal despre minciuna: in Malta, am aflat ca minciuna e, cumva, o a doua natura a omului, barbat sau femeie; e o “variabila de stat”. In nordul Europei, minciuna e aproape-o crima; putini o iau in calcul...si e aproape incredibil ca cineva sa minta. Mai ales dezinteresat!!

PS2, ca sa nu mint: coperta editiei mele nu-i asta, ci una albastra, cu o dummy c-un boa rosu la git :-)

Naratiunea analitica
“Povestiri africane"(Polirom, 2008) e o antologie de proza scurta care, mie una, imi aminteste de Cehov, dar si de Hortensia Papadat Bengescu si care ma convinge, o data in plus, ca Doris Lessing e o scriitoare inteligenta, rationala, incisiva, pe cit de provocatoare, pe atit de prudenta. Provocatoare, fiindca subiectele pe care le abordeaza nu sint tocmai lejere; prudenta fiindca nu da verdicte. In “Povestiri africane”, rasismul e tema principala, una nicidecum calduta si nici pe departe politically correct abordata. Doris Lessing ne insira, cu talent si c-o detasare demna de-un antropolog, povestiri despre colonizarea Africii, despre interactiunea omului alb cu cel negru si efectele acestei interactiuni.

Editia aparuta la Polirom debuteaza cu istoria dramatica a batrinului sef Mshlanga si se sfirseste cu povestea trista a tinarului Jabavu, poveste nu lipsita insa de optimism. Intre cele doua intimplari, una a infingerii fara speranta, alta a renasterii si a infringerii temporare, traiesc albi si negri-unii stapini, ceilalti aproape sclavi- dar victime, de fapt, si unii si altii; negrii in fata albilor colonizatori, albii in fata propriilor asteptari. Cred ca cea mai relevanta poveste a “Povestirilor africane”, dar si cea mai complexa, e “Familia De Wet soseste la Kloof Grange”. De aici aflam ca viata fermierilor englezi in sudul Africii (Rhodesia de Sud) nu-i tocmai lapte si miere, ca intre buri si englezi exista diferente aproape ireconciliabile si ca africanii din kraaluri pot influenta covirsitor destinele albilor, desi acest lucru pare incredibil, imposibil.

Personajele lui Lessing sint multe si complexe. Sint bine construite (desi doar narativ), au adincime, profunzime, nuante, straluciri si umbre. Printre ele sint animalele veldului, dar si peisajele de o frumusete salbatica, uluitoare ale sudului african. Africa nu e doar decor in povestirile lui Lessing, ci personaj determinant.

Nu stiu ce-as mai putea spune despre “Povestiri africane”. Nu e, cu siguranta, o carte despre care sa vorbesti, ci una pe care mai bine o citesti.

Micul dejun

8:00 AM

@sursa

Intre sol si la,
“In vara aceea verde...” (Leda, 2006) , de Carson McCullers.

“E vorba de nota asta de la urma, zise F. Jasmine. Daca incepi cu la si mergi pina la sol, se intimpla ceva curios care face ca diferenta dintre sol si la sa para foarte mare. De doua ori mai mare decit diferenta dintre oricare alte doua note ale gamei. Totusi, acolo la pian, ele se afla una linga alta, la fel de apropiate ca toate celelalte note. Do, re, mi fa, sol, la, ti, ti, ti, ti. Asta te poate face sa-ti iesi din sarite.” (pag. 157)

Acum sa ne imaginam ca notele sint ani; ani din viata lui Frankie, doisprezece la numar, si urmeaza al treisprezecelea. Desi aflati unul linga celalalt, distanta dintre al 12-lea si al 13-lea este foarte mare. Atit de mare cit diferenta dintre copilarie si maturitate, dintre Frankie si Frances intre care se imagineaza o F. Jasmine. “In vara aceea verde...” (in original “The Member of the Wedding”) este o carte despre criza maturizarii, despre cautarea sinelui, despre apartenenta si evadare. Personajul principal, Frankie, are 12 ani si tinjeste dupa ceva. Spus in cuvinte, acel ceva ar fi plecarea din orasul din sud, toropit de caldura, din casa si bucataria in care Frankie isi petrece dupa-amiezele si serile terne, chinuitoare, alaturi de varul ei primar si bucatareasa de culoare, Berenice. Nunta fratelui este prilejul perfect pentru aceasta evadare, insa ce va face mai departe, Frankie nu stie. Nu stie, dar isi imagineaza ca ea, domnisoara F. Jasmine, va trai alaturi de proaspatul cuplu o viata plina de aventuri, de calatorii si succese. Vor deveni faimosi, iar Berenice le va asculta la radio interviurile.

Visurile, dorintele lui Frankie, devenita mai nou o F. Jasmine, sint insa, pe cit de optimiste, pe atit de dureroase. Sint dublate de o neliniste intima, de intrebari greu de redat in cuvinte, asa incit doar crizele de nervi si rabufnirile violente o pot ajuta pe F. Jasmine sa se exprime. Singurul confident este bucatareasa Berenice care-i suporta nevrozele, iesirile isterice, jignirile intr-un fel cind ironic-intelept, cind duios si compatimitor. Iar maturizarea, transformarea in Frances, este si mai dureroasa, marcata de doua tragedii si de separarea de Berenice.

McCullers scrie cartea asta intr-un stil aproape clasic, de o frumusete impresionanta. Asa cum zicea luciat aici, este un amestec ciudat intre calmul clasic si nevroza personajului; insa in “In vara aceea verde...” parca mai e ceva. Un ceva de asemenea nerostit, insa greu, implicit, sexual pervers, aproape amenintator. Un ceva abia dezvaluit prin jumatati de cuvinte, de intimplari si amintiri. Un ceva ca o lamiie care sa taie greata frumusetii clasice...asta daca te poate apuca asa ceva!!!