Sarlatanul vienez
Asa-l numeste Vladmir Nabokov pe Freud in “Vorbeste, memorie” (Polirom, 2008), aratindu-si, in felul acesta, dispretul arogant fata de mitul sexual, inventatorul mitului si emulii inventatorului :-) Caci Nabokov nu e de acord nici cu idea de sondare a memoriei infantile intru cautarea de simboluri sexuale si nici cu teoria potrivit careia preferinta baietilor pentru trenulete are ceva de-a face cu sexul. “Am scotocit prin cele mai vechi vise ale mele in cautarea unor chei si a unor indicii – si tin sa afirm categoric ca resping total lumea vulgara, mizera, fundamental medievala a lui Freud, cu cautarile ei trasnite de simboluri sexuale (ca si cum ai cauta acrostihuri create de Bacon in operele lui Shakespeare) si cu micutii ei embrioni care spioneaza inversunati, din lacasurile lor naturale viata amoroasa a parintilor” (pag. 16). :-))

Ce cauta Nabokov, in “Vorbeste, memorie” – autobiografie rescrisa de mai multe ori, e sa se regaseasca pe sine insusi: prin personajele sale, carora le-a imprumutat de-a lungul vremii parte din amintiri, dar, mai cu seama, prin ce-a ramas; prin balastul literar, devenit balast din cauza valorii intime prea mari. Iar regasirea se refera la anii copliariei fericite, cind la mosia Vira, cind la Skt. Petersburg, la anii adolosecentei tragice, martore a prabusirii unei lumi si a instaurarii marasmului bolsevic, la anii exilului european si, in sfirsit, la anii devenirii lui ca tata.

Anii copilariei sint redati nostalgic. Pierderea inocentei – comuna tuturor – se suprapune, in cazul lui Nabokov, cu pierderea unei lumi intregi, cu pierderea fericirii, cu pierderea locului de acasa. Si spune raspicat ca aceasta nostalgie nu are nimic de-a face cu pierderea materiala, oarecum previzibila, din moment ce mostenise, “intr-un fel, un superb simulacru, frumusetea proprietatii intangibile a mosiei ireale. Si asta s-a dovedit a fi o splendida pregatire pentru capacitatea [...] de a indura pierderile de mai tirziu” (pag.36). Asa, nostalgic, Nabokov descrie copilul care-a fost: inteligent, curios, mostenind pasiunea tatalui pentru fluturi, sinesteziile mamei pentru litere, detestind muzica si somnul. Se simte implicare si regret. Prin contrast, anii tineretii berlineze sint prezentati detasat, obiectiv, priviti parca de ochii unui entomolog pus sa descrie o noua specie de fluturi. E interesanta aici parerea lui Nabokov despre sine insusi, ca scriitor de limba rusa, in raport cu intrega diaspora literara ruseasca din Berlinul anilor ’20-’30. Aceasta din urma era caracterizata prin prezenta “mistagogilor” in jurul carora se adunau mai multi tineri poeti si care imbinau “inzestrarea intelectuala cu mediocritatea morala, un simt de discernamint tulburator de exact fata de poezia rusa moderna cu o cunoastere fragmentara a clasicilor rusi “ (pag. 286). In plus, “erau ciudat de conservatori in atitudinea lor fata de literatura: pentru ei, pe primul loc era mintuirea sufletului, apoi urma tamiierea reciproca si pe ultimul loc era arta”. Pe linga ei, tinarul V. Sirin era “cel mai singuratic si cel mai arogant”, avea un stil neobisnuit, precis, dar inselator.

Implicarea emotionala a lui Nabokov revine atunci cind vorbeste despre sah, despre sotia sa, Vera, si despre clipele in care a devenit tata. De altfel, din ultimele capitole intelegem ca memoriile lui Nabokov, regasirea, recolectarea personala, sint dedicate Verei, ca mai toate romanele sale.

PS Am inceput “Apararea Lujin” si recunosc deja persoana Madmoisellei, batrina guvernanta corpolenta, nesuferita insa cu o franceza minunata!!!

PPS Notele de subsol sint vaaaarza!!!