NU, multumesc!
Iata de ce am pus semn de carte, defintiv (?), la pagina 40 din “Cristos versus Arizona” (Polirom, 2008), de premiatul Nobel, Camilo Jose Cela:

“ ....,un credincios i-a spus la spovedanie parintelui Douglas Roscommon, ave Maria purrisima, am optsprezece ani si ma numesc Paul, la noua ani mi-am pierdut fecioria cu matusa Alejandra , sora mai mare a mamei, dupa aia am continuat multa vreme sa ma culc cu ea, pentru ca imi placea si pentru ca matusa Alejandra, care se culca si cu tata, m-a amenintat ca ma piraste, iar acum m-am trezit insurat cu o cucoana de treizeci si sase de ani, de doua ori de virsta mea, de un an si jumatate, de cind sintem casatoriti, n-am avut parte decit de chin, se poarta urit cu mine, tot timpul e pusa pe cicaleala si pe cearta, ii plac scandalurile si n-are niciun pic de respect pentru barbati, simbata la ora sapte ne recapatam libertatea si atunci Gerard Ospino si cu mine facem urmatoarele sapte chestii, fluieram degetele in gura, ca sa ne auda toata lumea, mincam seminte si scuipam cojile pe fete, ceea ce de obicei le cam deranja, saream peste bancile din circiuma, suflam peste florile de pinza din sala de catehism, crini, trandafiri si maci, ca sa le curatam de praf, ne lustruiam cizmele cu crema de ghete, ne pisam pe usa chinezului, in ultima simbata din luna ne mai si cacam, si ne culcam cu mama mea, mai intii eu, la urma cind imi puneam pantalonii, ma ruga sa o sarut pe frunte si se pornea pe plins, mereu aceeasi poveste, planul de atac asupra bancii era pus la punct, dar la sfirsit ceva da gres, iti scapa un detaliu, nu e usor sa tragi exact la tanc, sint de ajuns doua clipe de sovaiala...” (pag.34-35) etc, etc.

Daaa.... deci roman maiestru, modernist, de un realism crud, care-ar aduce cu Céline(?), scris brutal. Cum nu-mi plac nici filmele cu cowboys, nici sexul imund (deh, am si io limitele mele, mai ales ca paragraful de mai sus e panseluta) si cum nici rabdare n-am acum sa tot pun puncte la citit, zic pas la Cela. Cu regret; poate alta carte!

PS. Coperta e bestiala :))

911 gr.
Atita cintareste primul volum al lui Robert Musil, “Omul fara insusiri” (Polirom, 2008). O carte grea care nu doar ca-ti rupe miinile, dar care te si solicita mental (deh, cel putin pe mine, ca tot am avut luna asta probleme cu concentrarea dupa optul lucrativ). Pina la urma e o carte mare, una despre idei. Cine se-asteapta ca in “Omul fara insusiri” sa se intimple ceva, se insala amarnic. In cele aproape 900 de pagini ale primului volum se discuta si se rasdiscuta idei, de obicei fara substanta, despre o posibila viitoare actiune mareata, numita Actiunea Paralela, al carei scop era acela de-a marca ziua si jubileul imparatului prin ceva deosebit, pacifist, universal, dar si austriac get-beget (sic!).

Era anul 1914, iar in Kakania (o constructie ironica a abrevierii k. und k. de la kaiserlich und königlich) nu adia nici urma de razboi. E drept insa ca “natiunile nemintuite” din imperiu dadeau oarece semne de neliniste si ca prusacii aroganti isi impuneau din ce in ce mai agresiv stilul de viata materialist, pur rationalist. Tocmai de aceea o actiune patriotica mareata, chiar si paralela, ar fi reconfirmat rolul grandios al Austriei in lume si, pe cit posibil, si al imparatului.

Responsabilul cu Actiunea fusese numit un oarecare conte Leinsdorf care, de nobil ce era, isi delegase responsabilitatea Diotimei, sotia frumoasa si inteligenta a unui modest, dar harnic diplomat. Mai departe, venise rindul Diotimei sa se inconjoare de oameni cu idei, precum varul ei Ulrich, ori capitalistul Arnheim, ambii avind insa cite un mare defect. Ulrich, de pilda, era total lipsit de insusiri, in timp ce Arnheim, desi avea o multime, era prusac. Inutil de adaugat ca Ulrich si Arnheim se displaceau reciproc. Ulrich “nu-l tolera pe Arnheim, pur si simplu din principiu nu putea suporta modul de existenta de tipul lui Arnheim. Combinatia aceasta de spiritualitate, afacerism, bunastare si eruditie ii era insuportabila in cel mai inalt grad” (pag 223). Pe de alta parte, Arnheim gindea: “Omul acesta [Ulrich] era lipsit de orice nevoie si dorinta fata de ceea ce da greutate si substanta vietii, zelul sau realist, care nu putea fi negat, nu se straduia spre posesiunea lucrurilor [...] Ii lipseste, deci, in intregul lui ceva!”, ca mai apoi, sa recunoasca totusi ca “Omul acesta are suflet” (pag. 712).

Ma rog, nu se stie daca m’en fichismul lui Ulrich, dragostea lui Arnheim fata de Diotima, succesul ideii de actiune paralela (fiindca da, intentia capatase o faima nebanuita, iar saloanele Diotimei devenisera neincapatoare pentru tot felul de oameni cu idei), ori toate astea la un loc au generat planuri de actiune cit se poate de aberante. De la un An Nietzche, idee cit se poate de respectabila, s-a ajuns, apoi rapid, la propuneri despre infiintarea unui An Ulrich, a unui secretariat pentru precizie si spirit, asta ca sa nu mi vorbim despre maretul concept de mintuire, religioasa ori nu. Religia fusese si ea luata in calcul ca idee “importanta si mare” pentru care merita sa te implici in a traduce-o in viata.

Ei bine, si personajele lui Musil discuta aceste idei, le dezbat, le analizeaza si psihanalizeaza (by the way, una dintre idei era si aceea de a-l scapa de la condamnarea la moarte pe Moosbrugger, un criminal care ucisese citeva prostituate), le dau de-o parte, revin asupra lor si mai apoi le resping hotarit in momentul in care o alta idee, oricit de confuza ar fi fost ea, le venea in minte. Ca vorbeam de religie, iata ce gindea Arnheim: “Dumnezeu este in sensul cel mai profund al cuvintului inactual, anacronic; nu reusim sa ni-l imaginam in frac, proaspat ras si pieptanat cu carare, ci il gindim patriarhal” (pag. 251). Ulrich, pe de alta parte, ii prezenta Diotimei paradoxul teologic : “Gindeste-te numai: daca Dumnezeu a hotarit totul dinainte si stie totul dinainte, cum poate omul sa pacatuiasca? Este o intrebare veche de cind lumea si, vezi dumneata, continua sa fie o intrebare cit se poate de actuala. S-a format astfel o reprezentare derutanta cu privire la Dumnezeu – aceea a unui intrigant. I se aduce ofensa pe baza propriului consimtamint” (pag. 612).

Pe linga idei, in “Omul fara insusiri” exista si dragoste; dar nici cu ea nu se intimpla nimic. Nimic intre Diotima si Ulrich (fiindca Diotima il iubea pe Arnheim), nimic intre Ulrich si Clarissa cea nevrotica, mai nimic intre Ulrich si Bonadea cea nimfomana, aproape nimic intre Ulrich si Gerda, nimic intre Soliman si Rachel (caci Rachel il iubea pe Ulrich), nimic intre Ulrich si Rachel. Cel mai frustrant e insa ca nu se intimpla chiar nimic intre Diotima si Arnheim, desi cei doi se iubesc reciproc. Arnheim chiar era suprins de o astfel de dragoste tirzie, care-i afectase viata metamorala, “adica cea mai tainica, si din cauza aceasta el o privea uneori pe Diotima cu invidie. La urma urmei, ea nu era decit sotia unui functionar – e adevarat avind stilul cel mai desavirsit, totusi lipsita de acea cultura umanista elevata pe care doar puterea o poate darui” (pag. 507).

Nu ma mai lungesc (desi as mai avea cu ce) si inchei subliniind gratia, profunzimea, inteligenta si ironia lui Musil. Iar toate atributele astea stilistice le-am gasit cursive, insa deloc uniforme. Mi s-au parut a fi asezate in layers, ca-ntr-un Photoshop document, in care o imagine se construieste in straturi care, in final, nu se contopesc unul cu altul. Probabil ca de aici vine si dificultatea de a citi cartea; e clar ca-ti trebuie rabdare si timp pentru ea...insa rasplata e pe masura.

PS Totusi, n-am regasit in “Omul fara insusiri” fiorul ala liric din “Trei femei”.
PPS Traducerea lui Mircea Ivanescu este de nota 20!! Cita munca ...si cita inspiratie!!

Un evreu de pe pamintul Israelului
Booon! Deci, trag aer in piept si pot sa spun ca am supravietuit anul acesta:
-crizei financiare,
-concedierilor in masa, si
-deadline-urilor nebune din noiembrie.
Ca urmare, back in business cu una-alta despre ce-am mai citit, ce-am mai vazut si ce-am mai auzit.

Incep cu Amos Oz si cu pantera lui din subterane (Panther in the Basement, Vintage, 1997), nu doar pentru ca am devorat cartulia in ultimele doua zile, dar si inspirata fiind de ultimul post al lui katikaland. Asemenea cartii lui Foer, in “Panther in the Basement” este vorba despre un copil destept, vremuri grele si-un manifest umanist.

Proffi, personajul lui Oz, are 12 ani si este “luptator” de rezistenta. E creierul unei “organizatii clandestine”, LSM (Libertate sau Moarte), cu sediul in niste subterane ale orasului si care are obiectivul de a arunca, nici mai mult, nici mai putin, decit o racheta de productie proprie asupra Parlamentului din Londra. Se cuvine sa amintim si contextul: locul-Jerusalim, anul 1947 – penultimul an al dominatiei britanice. Adevarata rezistenta impotriva “perfidului Albion” se dadea insa la suprafata, noaptea ...si era sustinuta de chiar parintii lui Proffi. De mama lui, cu mintea limpede si cu doi ani de studii medicale, si de tatal lui, cercetator istoric, miop si mult prea utopic. Toate rudele, ucrainene – din partea mamei - si poloneze – din partea tatalui-, fusesera exterminate in lagarele naziste. Ca urmare, datoria lui Proffi era de a se opune oricarui ocupant al noului pamint Israel, asa ca prietenia cu atipicul dusman, sergentul Dunlop, alaturi de interesul erotic pentru sora mai mare a camaradului sau Ben Hur, erau tradari curate, "perfide si/sau cinice".

Iar organizatia LSM, sergentul Dunlop (cel care iubea evreii si care se oferise sa-l invete pe Proffi engleza la schimb cu ebraica) si mai ales Yardena fac din “Panther in the Basement” un “rites-of-pasages novel”. Fac un roman in care lucrurilor complicate li se aloca intrebari sau defintii pe cit de simple, pe atit de grave; fac un roman in care inocenta inteligenta genereaza mult umor; fac, pe scurt, o lectura cit se poate de agreabila. Ironica si substantiala.

M-a impresionat descrierea bibliotecii tatalui, una monumentala, de speriat englezii si in care cartile isi aveau locul lor bine stabilit pe rafturi, brosurile “cerseau” locuri macar temporare de subsol, iar hartile ocupau pereti intregi de camera. Chiar patul parintilor se deschidea, aici, ca o carte.

Un sfert (si) din secolul meu
E clar ca n-o sa fiu in stare sa selectez si sa filtrez toate notele de lectura pe care le voi avea atunci cind voi termina (oare cind??) “Secolul meu/Mit århundrede, pe daneza” (Gyldendal, 1999) de Günter Grass. Asa ca m-am hotarit pentru postari in serial: azi epidsodul I, despre primii 25-30 de ani ai secolului XX, un secol reconstruit si ... salvat de maestrul Grass.

Ca prima idee, “Secolul meu” recicleaza o tehnica analitica pe care autorul a mai folosit-o si-n “Calcanul”; aceea de a descompune istoria, ca mai apoi s-o recreeze din perspective diferite. Si daca in “Calcanul”, istoria milenara “de gender” a fost impartita la 9 luni de graviditati seculare, in “Secolul meu”, istoria agitata a veacului trecut - marcata de conflicte sociale si politice, de razboaie singeroase, de crime inimaginabile, de transformari dramatice – e impartita la 100, distribuita unor povestitori (printre care si Grass insusi) ca, mai apoi, povestile lor sa fie asamblate, an cu an, pina la granita noului mileniu.

Evident ca “Secolul meu” este unul germanic, insa perspectiva asta nu-i deloc ingusta asa cum ar parea la prima vedere. Pina acum, fiecare an a fost pentru mine o surpriza. Micile evenimente nemtesti dintr-un an sau altul s-au dovedit perfect integrate in istoria ampla, mondiala; prin contrast, marile evenimente au fost deturnate subtil, disociate si analizate pe bucati, pro si contra.

De pilda anii primului razboi mondial: 1914-1918. N-o sa gasiti deloc batalii si tratate, ci o intilnire epocala intre Remarque si Jünger, pusa la cale 50 de ani mai tirziu de o studenta elvetianca. Cei doi aveau sa-si explice, pe teren neutru, ideile total diferite despre razboi si efectele acestuia, asa cum le-au redat la vremea lor in “Nimic nou pe frontul de Vest” si, respectiv, “Furtuna de otel”. Chiar si dupa 50 de ani si detasate argumente, parerile celor doi ramin ireconciliabile. La despartirea de la gara, Remarque si Jünger se saluta fara a-si da insa mina. “5 ani mai tirziu, murea Remarque. Jünger se gindea, probabil, sa supravietuiasca secolului” (pag. 57), asa cum “Furtuna de otel” supravietuise glorios celui de-al III-lea Reich.

Grass e, ca intotdeauna, provocator si plin de-o ironie muscatoare. Portretul pe care unul sau altul dintre “povestitorii” lui i-l face “Majestatii Sale, Kaizerul Wilhelm al-II-lea” e curata caricatura. De pilda, anul 1905 cind criza din Maroc l-a obligat pe Majestate sa calatoreasca la Tanger. Cu exceptia unui incident minor, cind kaizerul s-a-mpiedicat la mal, prezenta lui acolo a fost una...stralucitoare! Asta gratie evident, coifului sau impunator de aur, dupa care au fost rapid turnate miniaturi comerciale c-un success imens la public. De buna seama, nu calitatea de suvenir a contribuit la popularizarea coifului miniatura, ci utilitatea lui practica, pe post de scuipatoare (constat ca scuipatul e ocupatie de baza la musulmani :-)

Stralucitor a fost si anul nasterii lui Grass, 1927, in constrast evident cu anii din urma si cu cei care aveau sa vina. Oare de ce, se-ntreaba autorul? Oare din cauza stabilizarii marcii germane, ori poate datorita aparitiei lui “Sein und Zeit”? Si aici urmeaza o fraza savuroasa, pe care nu-s in stare s-o traduc fara sa-i ciuntesc sarcasmul. Oricum incerc, fiindca-i prea misto. Deci: “Sein und Zeit, o carte care tocmai aparuse c-un tam tam pretentios si dupa care toti snobii incepura sa heideggereze in cronicile lor” (pag. 79).

Da’ gata cu heideggeratu’, ca acusi se termina anul. Revin curind (sper) cu episodul doi.

PS Uitasem de 1922, anul asasinarii lui Rathenau, an povestit de-un agent secret care intuise atentatul. Insa nu de asta mi l-am amintit pe Rathenau, ci pentru ca el ar fi fost modelul dupa care Musil l-a creat pe Arheim. Si ca sa vezi conincidenta, pe Musil il citesc in paralel si mai am 300 de pagini (huh) pina termin volumul 1 al “Omului fara insusiri”! (greu am mai intrat cu cartea asta in rezonanta, insa acum o gasesc mi-nu-na-ta).

Totul se transforma
Tocmai am terminat de citit, (a doua oara!!!), “Skygge Baldur/Vulpea Argintie/The Blue Fox” (Athene, 2005) a lui Sjón. E una dintre cele mai scurte carti citite de mine anul acesta (are 117 pagini) si clar, una dintre cele mai bune. E delicata, dar si obraznica; lirica si comica in acelasi timp; simpla, dar subtila; rationala, insa si mistic absurda. E ceva pe care nu-l(o) poti incadra usor intr-un anumit gen literar; nu-i roman, nu-i poezie, nu-i poem, nu-i fabula Si-i toate astea la un loc.

Titlul e superb, insa ma tem ca nu exista traducere potrivita, semnificativa pentru el. In carte, Skygge Baldur este numele pastorului din Brekka, preot despotic si vinator de vulpi, asta in timpul liber pentru a-si rotunji modestele venituri. Pe de alta parte, in mitologia islandeza, skygge baldur e un animal jumatate pisica – jumatate vulpe polara (argintie, cenusie): in plus, un “skyggefuld mand” e un demon teluric.

Cuprinsul are trei parti mari si late, dar si diferite, aparent independente si pe care un epilog epistolar le conecteaza si explica.

Prima parte e ... poezie. Vinatorul -Skygge Baldur si vinatul – vulpea argintie se urmaresc pe crestele inzapezite ale Brekkei, se atrag si se resping intr-un dans primejdios, se provoaca reciproc sfindind furtuna. Dupa doua zile de stat mai mult sub zapada, pe 11 ianuarie 1883, Skygge Baldur impusca vulpea.

A doua parte are tot doua zile (8-9 ianuarie 1883) si etaleaza povestea Abbei si a salvatorului ei, dupa moartea si inmormintarile ei :) Abba suferea de Sindromul Down si fusese gasita cu burta la gura pe un vas esuat. Citeva luni mai tirziu, naturalistul si boemul Fridrik B. Fridjonsson, intors temporar (asa credea el) de la Copenhaga, o intilneste intr-un cotet, legata si gata sa fie trimisa in judecata pentru omor (se pare ca-si ucisese pruncul). Fridjonsson o salveaza, invocind iresponsabilitatea femeii, si o ia cu el la ferma din Brekka, unde o ingrijeste si-i ofera afectiune. Aici Abba se dovedeste a fi cucernica; vocabularul ei sarac, idiomatic ii include pe Dumnezeu, Isus si psalmi. Ar fi cintat bucuroasa si-n Biserica, daca pastorul Baldur nu i-ar fi cerut raspicat lui Fridjonsson sa n-o mai aduca la slujbe, caci “cuvintele Domnului nu trebuie deranjate de bilbiielile idiotilor” (pag. 73). Asa se face ca la moartea Abbei, Fridjonsson trimite la biserica un cosgiuc in care nu se afla trupul idioatei, ci “o fata de plapuma umpluta cu 30 de kg. de rahat de vaca, scheletul unei oi batrine, un butoi gol de tuica, bucati de lemn puterzite si o oala ruginita, mustind de urina” (pag. 74). Abba avea sa fie-nmormintata, fara proet, intr-un loc mult mai frumos decit cimitirul din curtea bisericii. Insa odata cu sicriul, naturalistul ii trimite lui Baldur si un plic in care se gaseau bani pentru serviciul funerar si o scrisoare cu un PS ciudat: “Noaptea trecuta am visat o vulpe argintie. Fugea de-a lungul vaii si era mare, c-o blana lunga si groasa”.

A treia parte, urmeaza primei parti, intre 11 si 17 ianuarie 1883, cind vinatorul si vulpea impuscata sint aruncati de avalansa intr-o crevasa, supravietuind amindoi miraculos :)) La fel de miraculos se produce si metamorfoza lui Skygge Baladur in vulpe, primul inecindu-se in intuneric, a doua iesind la lumina si implinind profetia pitagoreana din jocul de lemn al Abbei: “Omnia mutantur – nihil interit”. Asa cum spuneam, explicatiile se gasesc in epilog!

Recomand cartea asta cu caldura; iar Sjón e clar un talent.

Absurdistan indian

Cine n-a auzit de boomul asiatic? Malayesia, Coreea de Sud, India, China? Si daca “tigrul Malayesiei” a fost pus la pamint in anii ’90, nu acelasi lucru se poate spune acum despre India si China, regine ale outsourcingului. Doar ca intre tigrul alb indian si China cea galbena exita o mica-mare diferenta: “democratia”. Taman pe asta vrea sa sa puna accent personajul lui Aravind Adiga, Balram Halwai, numit cindva “The White Tiger” (Atlantic Books, 2008), in emailul lung de 7 zile pe care i-l adreseaza premierului chinez Jiabao.

Vizita in Bangalore a oficialului chinez ii ofera lui Balram nu doar prilej de a impartasi, cu cineva aparent interesat, o experienta profesionala cit se poate de personala, dar si oportunitatea de a se confesa. Caci indianul, antreprenor la “The White Tiger” -companie de transporturi de succes- este un criminal; unul cautat de politie, dar imposibil de gasit, fiindca Balram a avut inteligenta de a trece din lumea “intunericului” in cea “a luminii”.

Printr-o proza directa, satirica, cinica si fara nicio urma de subtilitate, Aravind Adiga se lupta, in “The White Tiger”, cu ceea ce inseamna “democratia indiana”: spirit de casta, coruptie, rapacitate, dar si creativitate. Iar Balram Halwai este un produs made in India 100%. Acea Indie segregata in caste; jumatate stralucitoare, jumatate mizerabila; jumatate educata, jumatate analfabeta; jumatate bogata, jumatate muribunda. O Indie in care si cele mai curate idealuri se murdaresc si in care singura sansa a celor din “intuneric” de a fi priviti drept oameni este banul.

Balram porneste de jos, din intuneric, fiul fara nume al unui conducator de ricsa. La scoala promite (datorita istetimii sale dar si a cunostintelor despre Marele Socialist), insa este curind retras si pus la munca de bunica paterna, pentru a intretine numeroasa familie si vaca sfinta din ograda. Invata sa sofeze si are norocul sa fie angajat, ca sofer desigur, de Mr. Ashok, proaspat venit din America, democrat si insurat cu o...o necredincioasa, necuviincioasa, o americanca, ce mai!! Insa parerea minunata despre Mr. Ashok dispare rapid de indata ce constiinta acestuia e corupta, de indata ce sotia (care dovedeste a avea constiinta) il paraseste, de indata ce Mr. Ashok mituieste si iar mituieste si iar mituieste guvernanti. Asa ca Balram decide si ucide cu singe rece, fura mita si purcede la Bangalore, “the world’s centre an technology and outsourcing”, unde mituieste si reuseste.

“The White Tiger” e o poveste despre capitalism si democratie, spusa de cel mai fidel votant al Indiei care nici macar nu a trecut vreodata pragul unei cabine de vot. O poveste amara despre un succes indian; un succes care, din cauza “democratiei”, nu are sorti de izbinda in fata “omului galben” comunist.

Aravind Adiga arata o Indie care seamana teribil cu Absurdistanul lui Gary Shteyngart. Stilul lui direct e plin de spirit, e acid, insa n-are nimic din eleganta clasica a lui Naipaul, din sensibilitatea lui Roy ori din vivacitatea si stralucirea lui Rushdie (asta ca o comparatie cu alti Man Booker Prize Indians pe care i-am citit). Pe mine, una, “The White Tiger” nu m-a impresionat.