Ingeri si demoni
Ehhh, stiu ca suna a Dan Brown, dar gasesc titlul cit se poate de nimerit pentru o insemnare despre “Jocul ingerului” ("The Angel’s Game" – Weidenfeld & Nicolson 2009), de Carlos Ruiz Zafón. E o carte (si un scriitor) de la care am avut mari asteptari, insa “Jocul ingerului” m-a dezamagit pur si simplu.

Pe scurt si fara spoiler, cel de-al doilea roman al lui Zafón e o poveste care ne trimite (iarasi) in universul gotic al Barcelonei de acum 100 de ani, loc in care un tinar scriitor, Daniel Martín, este atras intr-un joc misterios al cartilor si mortii. Un joc destul de complicat si prea putin credibil, dar bine scris, cu o tehnica perefecta a naratiunii care te tine cu sufletul la gura. E drept ca multele elemente fantastice, servite cu entuziasm de autor, nu pot sa nu ridice suspiciunea motivului faustian al cartii, motiv dezvaluit de altfel, abia la final, in epilog. Asa incit, pina la urma, “Jocul ingerului” e un fel de “Maestru si Margareta”, joc abordat, din pacate, nu magic realist, ci prin mijloacele comerciale ale genului mystery-thriller popular. Iar, dupa parerea mea, aici a esuat Zafón: fiindca povestea rational-detectivista i-a oferit mult prea putine sanse ca sa dezvolte convingator un pact cu diavolul, iar, pe de alta parte, motivul lui Faust compromite pur si simplu credibilitatea thrillerului ce vrea sa fie :)

Ceea ce salveaza totusi cartea asta de la penibil e talentul de povestitor al lui Zafón, dialogurile spumoase si amuzante (mai ales cele dintre Martín si asistenta lui, Isabella), pasajele descriptive ale Barcelonei (una gri, rece, ploioasa) si citeva idei interesante despre religie, carti, dragoste si prietenie. Nu scriu mai mult (sint sigura ca multi vor sa o citeasca), insa e o carte pe care eu una NU o recomand.

Chalice si Chawan ...
...doua vase ritualice prin/din care se primeste taina.

Inni Wintrop si cei doi Taads-i (tata si fiu) percep viata in acelasi mod: ca o forma a existentei temporare lipsita de sens, haotica si accidentala. Ceea ce propune Cees Nooteboom in "Ritualuri" ("Rituals", Penguin, 1985) e un sistem al supravieturii, bazat pe ritualuri. Cite unul pentru fiecare personaj.

1963 - Inni Wintrop, fost catolic, actual agnostic, si-a pierdut credinta in momentul in care vinul din potirul Sfintei Taine s-a amestecat cu singele preotului senil. De atunci, Inni s-a lasat dus de viata. A acceptat ceea viata i-a oferit destul de generos (bani si nevasta), a vislit letargic dintr-o zi intr-alta, fara responsabilitate si fara tel. A acceptat acele evenimente ale (non)existentei sale, constient fiind de lipsa unei coerente spre ceea ce ar fi putut insemna viata lui, ca si idee. Nu a putut accepta insa, desi intuia, faptul ca Zita il paraseste. Abia atunci Inni a hotarit sa-si puna capat vietii. N-a reusit si iar a acceptat.

1953 - Aarnold Taads, ateul, detesta oamenii. “Most of them are cowards, conformists, muddleheads, moneygrubbers, and they infect each other” (pag. 40). De aceea a preferat dintotdeauna sa traiasca singur, departe, cit mai departe de lume, retragindu-se ciclic, luni si luni de zile in munti, alaturi de ciinele sau. Fiindca in munti a avut revelatia non-existentei lui Dumnezeu. “..a landscape which, let us say, by its objective majesty evokes the idea of God can, of course, equally evoke his absence. God was created after the image and likness of men. This is what everyone grasps in the end, except people who never graps anything. But I despise people, including…myself, of course. I detest myself. But however much I love dogs and mountains, I was nevertheless unable to imagine God in the shape of a dog or a mountain. And so the idea of God vanished from my life, like a skier going down a slope into the valley.” (pag. 41-42). Aarnold Taads a trait atit de singur, incit nici pe fiul sau n-a vrut sa-l cunoasca. Si a murit asa cum a vrut el, intr-una din coboririle ritualice, la vale, pe schiuri, dupa hrana.

1973 – Philip Taads, fiul ateului. Insa Philip Taads a ales calea Zen a existentei si sfirsitului sau. E pregatit de gestul suprem: the deliverence. “Life is burden to me. It isn’t necessary. […] I want to be rid of the thing I am”. Un lucru de care Inni Wintrop se simte greu contaminat. Philip Taads isi pregateste disparitia cu incapatinare. O comanda si o asteapta sa soseasca sub forma unui autentic chwan, cu care (isi) oficiaza the last ritual. Cel al ceaiului.

"Ritualuri" e clar cea mai buna carte din cele trei, pe care le-am citit, ale lui Cees Nooteboom. E concentrata, e plina de idei. Personajele sint excelent portretizate. E un amestec elegant de existentialism si postmodernism. E o carte a zilelor noastre, o carte care demonstreaza un singur si unic sfirsit.

PS. Poza e dintr-o alta editie a cartii; una mai recenta :))

Barbati in soare
...este o nuvela emotionanta si tulburatoare despre viata refugiatilor palestinieni, despre drama vietii lor, fara tara, fara avere, fara onoare. In “Barbati in soare” (Mænd i solen, Rhodos, 1990), Ghassan Kanafani scrie o istorie scurta, dar dramatica, a disperarii. Trei barbati palestieni, refugiati in lagarul de la Basra, incearca sa strabata desertul pentru a trece-n Kuweit - loc infloritor si promitator. N-au acte, insa de-a lungul granitei dintre Irak si Kuweit exista o retea infloritoare de traficanti. 15-20 de dinari costa trecerea de la saracie si neputinta, la speranta gasirii unui loc de munca. Asta cu oarece noroc!

Abu Quais, Asaad si adolescentul Marwan decid ca singura sansa la demnitate (a lor si a familiilor pe care le lasa in Basra) e Kuweitul. Toti trei negociaza pretul trecerii riscante a desertului cu grasanul plin de sudoare, proprietar al unei retele de trafic...profesioniste. Istorii ale esecului sint insa multe, asa ca cei trei barbati decid sa mai astepte. Sansa le suride odata cu aparitia lui Abul Khaizaran, sofer palestinian, dar angajat al unuia dintre cei mai bogati si influenti arabi din Kuweit. Abul Khaizaran conduce un camion-cisterna care niciodata nu e controlat la granita. In plus, cere 10 dinari de caciula si e de acord sa ia banii doar dupa ce transfugii se vad teferi dincolo.

Si asa porneste drumul. Un drum care duce in Iad sau in Rai. Un drum prin desert, sub un soare nemilos care incinge metalul cisternei. Cisterna in care cei trei barbati trebuie sa se ascunda cite 7 minute la trecerea prin cele doua puncte de control al frontierei.

Prima trecere : 6 minute din 7. Iad. Caldura insuportabila. Abu Quais, Asaad si Marwan abia daca mai respira. Urmeaza o gura de aer si apoi iar scufundarea in cisterna goala si ruginita. Alte 7 minute. De la 11.23 am pina la 11.30 am. Atita doar ca, la punctul de control din Kuweit, Abdul Khaizaran a fost luat la intrebari. De ce a stat atit de mult in Basra? Din cauza iubitei dansatoare? Si cum o satisface din moment ce Abdul isi pierduse barbatia in razboi?

La 12 fara 9 minute, cind a deschis capacul cisternei, Abdul Khaizaran a vazut mortii. Ucisi nu de israelieni, nu de saracie, nu de mindrie. Ci de soarele cel nemilos.

Abdul Khaizaran a vrut mai intii sa-i inmorminteze. Cite o groapa pentru fiecare. Apoi, obosit, s-a gindit ca e mai mai bine sa-i arunce la marginea gropii de gunoi. Apoi le-a luat si banii. I-a mai ramas un pic de constiinta si o intrebare pe care desertul avea sa i-o multiplice cu un ecou.

Ghassan Kanafi a fost el insusi un refugiat. A luptat , nu cu arma in mina, ci cu stiloul, pentru cauza palestenienilor alungati. A criticat, ca autor si jurnalist, lipsa de reactie a lumii arabe si nu numai, fata de drama palestinienilor. A criticat coruptia. A fost ucis in Liban de israelieni, cu o bomba plasata in masina pe care o conducea. In ziua aceea era insotit de o nepoata de 16 ani.

Vinatoarea de ingeri
Daca ar fi sa povestesc pe scurt, pe foarte scurt, subiectul romanului “Paradisul pierdut” (”Det tabte paradis”, Tiderne Skifter, 2006) de Cees Nooteboom, v-ar apuca plictisul. O tinara brazilianca, Alma, victima a unui viol in grup, calatoreste in Australia nu doar pentru a uita trauma prin care tocmai a trecut, dar, mai ales, pentru a intilni aborigenii si modul lor de viata. Pe de alta parte, Erik Sondag, un critic olandez, cam pe la vreo cincizecisiceva de ani, porneste-n alpii austrieci la o cura de slabire si dezalcoolizare. Aici constata cu stupoare ca masueza lui de final e Alma, cea pe care a cunoscut-o de fapt, sub forma unui inger, cu vreo trei ani in urma, la un Festival al Ingerilor din Perth. Atunci, tomnaticul Sontag cazuse lat in dragoste cu Alma; si, ghinion, cum “ingerii nu-s oameni”, povestea lor de dragoste ramase ca in pom.

Exact ca-n pomul din care a picat marul, din Paradisul din care au fost izgoniti Adam si Eva.

Fiindca Cees Nooteboom creaza, in stilu-i erudit si elegant, continuarea Paradisului pierdut al lui John Milton. Creaza partea in care un el si-o ea pornesc, pe cai diferite, in cautarea propriului paradis.

Un paradis care, in cazul Almei, izgonita din lumea calduta si inocenta a adolescentilor bogati din Sao Pauolo, ar fi universul stravechi si mut al aborigenilor australieni. O lume in care nu exista cuvinte, ci doar tacere. O lume pierduta insa, caci in Australia secolului XXI aborigenii sint corupti de civilizatia omului alb. O lume pe care insa Alma are norocul s-o-ntrevada atunci cind priveste pictura unui bastinas. O lume pe care ar vrea sa o cunoasca, dar la care nu are acces nici macar dupa saptamina de dragoste si trai cu autorul picturii negre ca un vis.

Un paradis apoi care, pentru Erik, nici macar nu-i bine definit. In cazul lui, e vorba mai degraba de o senzatie. De o promisiune senzuala si trista, ca si bataia de aripi a unui inger pazitor, ca viata inseamna si altceva; nu doar rutina si mediocritate.

“Paradisul pierdut” e o carte a efortului cautarii de sine, o carte a regasirii. A regasirii nu printr-o experienta directa si uluitoare, ci prin acel moment de gratie, transcendental si ...foarte estetic. O fulgerare aproape, trecatoare si determinanta.

Nooteboom e un adevarat maestru; face din penibil arta. Scrie frumos, succint si plin de miez. In plus, minuieste cu cea mai mare dibacie tehnici (post)moderniste, fiindca desi am strimbat din nas la insertiile lui din prolog, epilog si partea de mijloc, a trebuit sa recunosc in cele din urma ca fara ele, cele doua povesti, a Almei si-a lui Erik, ar fi avut mult prea putin sens.

Yeeees
Herta Muller a luat Nobelul!!!

"who, with the concentration of poetry and the frankness of prose, depicts the landscape of the dispossessed".

Fluturi de noapte
O ea si-un el, doi insomniaci care se gasesc accidental unul pe altul si care plonjeaza impreuna in nebunia intunericului. Asta e, pe scurt, subiectul cartii “Dormi” a lui Annelis Verbeke (Univers, 2008). O carte care, din cite intelg, a facut furori la aparitie. O carte de debut ce ar fi putut fi chiar interesanta....

.. daca n-ar fi fost atit de comerciala. De la ingredinte si pin’ la mod de preparare: doua personaje cliseistic de ciudate (ea-tinara, frumoasa, desteapta, rebela si autodistructiva; el –cam batriior si nevrozat), umor (destul de bun), seeex, mult sex si bautura e reteta, de-acu’ clasica, a micului roman cu succes mare la public. 120 de pagini in care Verbeke amesteca neomogen nitica poezie, multa disperare, nebunie, complexe freudiene si ceva speranta. I-a iesit o carte, cam superficiala, despre alienare...aproape voluntara.

Se vede totusi ca Verbeke are nerv si inteligenta, dar in “Dormi” le foloseste mai degraba ofensiv, ostentativ parca in incercarea de a epata, de a soca. Nu reuseste insa, asa cum nu reuseste nici sa exploreze intr-un mod convingator ditamai generozitate de subiect. Mie imi aduce aminte de o alta belgianca, dar valona, cu carti la fel de subtirele, dar best-sellers. Aproape toate :))

Socrate a murit,
”si in vremea asta voi incepe sa ma transform, nu sufletul meu va pleca in calatorie, cum crezuse adevaratul Socrate, ci trupul meu va incepe sa rataceasca vesnic, nu va mai putea fi urnit din univers, va fi partas al celor mai fantastice metamorfoze si mie nu-mi va mai povesti nimic, caci ma va fi uitat demult” (Urmatoarea poveste, Cees Nooteboom, ed. Univers, 2006).

Pe mine una, cartulica asta despre moarte m-a ravasit. M-a tulburat. Am citit-o de doua ori ca sa pricep ca Socrate al lui Nooteboom are, in clipa mortii, nu revelatia eternitatii sufletului pe care l-a pretuit o viata, ci a trupului pe care abia l-a acceptat. Un trup urit, scurt si indesat, condamnat metamorofozei, viu fiind sau fara viata.

Sufletul mai are o secunda de trait la trecerea dintr-o stare a fiintei in alta, secunda in care-si aminteste o poveste de dragoste ca o tragedie antica. Secunda in care pluteste intre apa si cer, de la Belem, la Belem. Secunda neglijabila, dar vesnica. Secunda incomensurabila!

PS 1. Cees Nooteboom e unul dintre favoritii la Nobel anul acesta. Daca toate cartile-i sint ca asta, atunci chiar merita. Om vedea joi!
PS 2. Mi-a placut insemnarea lui raul.