Vinatoarea de ingeri
Daca ar fi sa povestesc pe scurt, pe foarte scurt, subiectul romanului “Paradisul pierdut” (”Det tabte paradis”, Tiderne Skifter, 2006) de Cees Nooteboom, v-ar apuca plictisul. O tinara brazilianca, Alma, victima a unui viol in grup, calatoreste in Australia nu doar pentru a uita trauma prin care tocmai a trecut, dar, mai ales, pentru a intilni aborigenii si modul lor de viata. Pe de alta parte, Erik Sondag, un critic olandez, cam pe la vreo cincizecisiceva de ani, porneste-n alpii austrieci la o cura de slabire si dezalcoolizare. Aici constata cu stupoare ca masueza lui de final e Alma, cea pe care a cunoscut-o de fapt, sub forma unui inger, cu vreo trei ani in urma, la un Festival al Ingerilor din Perth. Atunci, tomnaticul Sontag cazuse lat in dragoste cu Alma; si, ghinion, cum “ingerii nu-s oameni”, povestea lor de dragoste ramase ca in pom.
Exact ca-n pomul din care a picat marul, din Paradisul din care au fost izgoniti Adam si Eva.
Fiindca Cees Nooteboom creaza, in stilu-i erudit si elegant, continuarea Paradisului pierdut al lui John Milton. Creaza partea in care un el si-o ea pornesc, pe cai diferite, in cautarea propriului paradis.
Un paradis care, in cazul Almei, izgonita din lumea calduta si inocenta a adolescentilor bogati din Sao Pauolo, ar fi universul stravechi si mut al aborigenilor australieni. O lume in care nu exista cuvinte, ci doar tacere. O lume pierduta insa, caci in Australia secolului XXI aborigenii sint corupti de civilizatia omului alb. O lume pe care insa Alma are norocul s-o-ntrevada atunci cind priveste pictura unui bastinas. O lume pe care ar vrea sa o cunoasca, dar la care nu are acces nici macar dupa saptamina de dragoste si trai cu autorul picturii negre ca un vis.
Un paradis apoi care, pentru Erik, nici macar nu-i bine definit. In cazul lui, e vorba mai degraba de o senzatie. De o promisiune senzuala si trista, ca si bataia de aripi a unui inger pazitor, ca viata inseamna si altceva; nu doar rutina si mediocritate.
“Paradisul pierdut” e o carte a efortului cautarii de sine, o carte a regasirii. A regasirii nu printr-o experienta directa si uluitoare, ci prin acel moment de gratie, transcendental si ...foarte estetic. O fulgerare aproape, trecatoare si determinanta.
Nooteboom e un adevarat maestru; face din penibil arta. Scrie frumos, succint si plin de miez. In plus, minuieste cu cea mai mare dibacie tehnici (post)moderniste, fiindca desi am strimbat din nas la insertiile lui din prolog, epilog si partea de mijloc, a trebuit sa recunosc in cele din urma ca fara ele, cele doua povesti, a Almei si-a lui Erik, ar fi avut mult prea putin sens.
Daca ar fi sa povestesc pe scurt, pe foarte scurt, subiectul romanului “Paradisul pierdut” (”Det tabte paradis”, Tiderne Skifter, 2006) de Cees Nooteboom, v-ar apuca plictisul. O tinara brazilianca, Alma, victima a unui viol in grup, calatoreste in Australia nu doar pentru a uita trauma prin care tocmai a trecut, dar, mai ales, pentru a intilni aborigenii si modul lor de viata. Pe de alta parte, Erik Sondag, un critic olandez, cam pe la vreo cincizecisiceva de ani, porneste-n alpii austrieci la o cura de slabire si dezalcoolizare. Aici constata cu stupoare ca masueza lui de final e Alma, cea pe care a cunoscut-o de fapt, sub forma unui inger, cu vreo trei ani in urma, la un Festival al Ingerilor din Perth. Atunci, tomnaticul Sontag cazuse lat in dragoste cu Alma; si, ghinion, cum “ingerii nu-s oameni”, povestea lor de dragoste ramase ca in pom.Exact ca-n pomul din care a picat marul, din Paradisul din care au fost izgoniti Adam si Eva.
Fiindca Cees Nooteboom creaza, in stilu-i erudit si elegant, continuarea Paradisului pierdut al lui John Milton. Creaza partea in care un el si-o ea pornesc, pe cai diferite, in cautarea propriului paradis.
Un paradis care, in cazul Almei, izgonita din lumea calduta si inocenta a adolescentilor bogati din Sao Pauolo, ar fi universul stravechi si mut al aborigenilor australieni. O lume in care nu exista cuvinte, ci doar tacere. O lume pierduta insa, caci in Australia secolului XXI aborigenii sint corupti de civilizatia omului alb. O lume pe care insa Alma are norocul s-o-ntrevada atunci cind priveste pictura unui bastinas. O lume pe care ar vrea sa o cunoasca, dar la care nu are acces nici macar dupa saptamina de dragoste si trai cu autorul picturii negre ca un vis.
Un paradis apoi care, pentru Erik, nici macar nu-i bine definit. In cazul lui, e vorba mai degraba de o senzatie. De o promisiune senzuala si trista, ca si bataia de aripi a unui inger pazitor, ca viata inseamna si altceva; nu doar rutina si mediocritate.
“Paradisul pierdut” e o carte a efortului cautarii de sine, o carte a regasirii. A regasirii nu printr-o experienta directa si uluitoare, ci prin acel moment de gratie, transcendental si ...foarte estetic. O fulgerare aproape, trecatoare si determinanta.
Nooteboom e un adevarat maestru; face din penibil arta. Scrie frumos, succint si plin de miez. In plus, minuieste cu cea mai mare dibacie tehnici (post)moderniste, fiindca desi am strimbat din nas la insertiile lui din prolog, epilog si partea de mijloc, a trebuit sa recunosc in cele din urma ca fara ele, cele doua povesti, a Almei si-a lui Erik, ar fi avut mult prea putin sens.
2 comments:
Foarte faină cronica ta, ca toate celelalte, de altfel! :) De Nooteboom am citit doar Următoarea poveste, dar ce ai scris tu m-a lămurit că autorul trebuie continuat. Mulţumim pentru plasarea noastră în blog-roll!(Teodora)
@Teodora, multumesc. Va urmaream de ceva vreme, dar is cam lenesa cu updatarile :) Si Noteeboom, clar, e de urmarit!
Post a Comment