Clovnul lui Heinrich Böll
De ceva vreme tema clovnului ma fascineaza, atractie care pare a fi absolut firesca pentru specia umana, asta daca e sa-i dam crezare lui Fellini. Ma fascineza clovnii cam de cind am citit eseul” Despre clovni” al lui Norman Manea, de cind mi-am amintit de filmul lui Fellini si de ultmiul roman al lui Rushdie. Au aparut intre timp si “Opiniile unui clovn”, de Heinrich Böll, asa ca le-am citit si pe astea.

In definitiv, ce este clovnul si de ce fascineaza el? Un clovn este o specie aparte de artist, un comic, in limbaj profesional. Este imbracat hilar, poarta peruci colorate si un machiaj strident, cu alb de fond. Face pe prostul, stirneste risul, insa de cele mai multe ori e obraznic, incalca tabuuri, maimutareste autoritati si-si bate joc de sacru. In literatura, colvnul apare in ipostaza “prostului destept” ori a “Augustului”, adica a clovnului anarhist, asa cum l-a folosit, de exemplu, Norman Manea pentru a reda conditia artistului constrins de dictatura.

Clovnul lui Böll este insa unul aparte. Nu face pe prostul si nici pe anarhistul; dar pantomima lui tinteste direct si dureros ipocrizia si lasitatea societatii germane de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Clovnul lui Böll este un tinar aproape nobil, cultivat, fara nici o religie, dar cu respect pentru religiosii adevarati si cu dispret pentru bigoti, cu principii ferme despre adevar si, mai ales, un monogam. Iubeste o singura femeie, care l-a parasit pentru a respira “aer catolic”, isi respecta profesiunea si, mai presus de orice, adevarul. Nu cedeaza in a sustine raspicat adevarul si doar adevarul nici atunci cind se trezeste singur, sarac, parasit si lipsit de orice perspectiva profesionala. Este constient ca inotul importiva curentului nu va schimba curentul, insa prefera alienarea decit adaptarea la o lume in care “despre dragoste si bani nu se vorbeste niciodata”.

Clovnul lui Böll nu face pe prostul, ci este doar copilaros. La douazeci si ceva de ani inca joaca “Nu te supara frate”, ii plac filmele pentru copii si prefera sa nu afle prea multe despre “treburile femeiesti”. Aceasta inocenta infantila este probabil cea care-i pastreaza neatinse bunul simt si onoarea intr-o lume in care criminalii de razboi devin democrati inversunati, in care imbogatitii peste noapte stabilesc baremuri banesti infinitezimale pentru subzistenta poporului, in care clericii pacatosi judeca aspru orice abatere dogmatica a credinciosilor.

Clovnul lui Böll nu are nimic...insa are totul; si mai ales o delicatete de a intelege oamenii si sentimentele lor. Exista in carte un pasaj despre miinile femeii, care pe mine m-a cucerit: “O femeie poate spune atitea lucruri prin miinile ei, incit miinile barbatilor mi se par intotdeauna ca niste labe de lemn anchilozate .[...]” (pg. 270)

Clovnul lui Böll este o carte memorabila, scrisa cu patos si umor, despre o epoca pe care personajul principal o numeste “epoca prostitutiei germane”; o carte insa contemporana oricarei epoci.