Friday, October 19, 2007

Violenta sadica, incesturi si razbunare made in Koreea
...toate astea sint ingredientele filmui sud-coreean Oldboy care, in 2004 a luat premiul marelui juriu de la Cannes. Am auzit de filmul asta intimplator, de pe siteul lui fiction addiction, in contextul unei discutii despre experientele nu tocmai placute pe care ti le pot provoca unele filme. Mie Oldboy mi-a provocat o stare pe care n-o pot numi neplacuta, insa oricum, confuza; ceva intre oroare, curiozitate si admiratie.
Tema filmului este razbunarea, anuntata explicit de personajele principale si nu doar sugerata, asa cum s-a intimplat cu un alt film premiat la Cannes, mult mai cunoscutul Dogville, al lui Lars von Trier. Asemanarea intre cele doua productii, zic eu, merge si mai departe si se refera la maniera rafinata in care au fost realizate ele; un exercitiu de virtuozitate din partea celor doi regizori, de a sari rapid si coerent de la scene de o brutalitate dementa pina la cele de o sensibilitate poetica. In Oldboy personajele principale sint rapitul si rapitorul (nu le scriu numele, fiindca mi se-ncurca literele-n taste), iar intre ei se afla o tinara cu mini reci, specialista in prepararea sushi-ului. Rapitul este un barbat middleaged, care dispare pur si simplu din strada, asta dupa ce tocmai fusese scos pe cautiune de un prieten din arestul politiei, retinut acolo pe motiv de scandal sub influenta alcoolului. Se trezeste intr-o camera de hotel, fara geam, dar cu televizor, si acolo isi petrece ... urmatorii 15 ani!! De la televizor afla ca este cautat pentru ca si-ar fi ucis sotia si ca fetita lui a fost adoptata, mai apoi, in Suedia. Intre reprize de disperare si cind nu este sedat, scrie un jurnal si-si antreneaza pumnii lovind peretii, pina cind miniile ii devin o arma periculoasa. Tatueaza pe ele, cu o sirma, betisoare cu care-si soscoteste-n ani, detentia. Dupa al 15-lea semn e liber..ori aproape liber; oricum, e aproape salbatic, mutilat psihic, plin de ura si razbunare. Insa impotriva cui? Are sa afle, prin intermediul telefonului care i-a fost livrat odata cu libertatea si jurnalul, ca cel care l-a tinut inchis 15 ani, cel care i-a ucis sotia este “un fel de elev, care se ocupa cu studiul lui”, al rapitului adica. Intre timp, rapitul are nevoie de viata si comanda in barul de sushi, unde o intilneste pe Mido, fata cu miinile reci, “ceva in viata”. Asa se face ca asistam la o scena dramatica, naturalista, in care eroul principal maninca o caracatita vie, doar ca sa-i consume viata. Nu mort de foame, ci mort de viata!
Mai departe, delicata Mido se indragosteste de rapit (urma a hipnozei ori poate doar atractie naturala?) si viceversa, ca semn de acceptare, salvare si re-devenire. Insa Mido devine obiect de santaj: in 5 zile rapitul trebuie sa afle cine l-a rapit si de ce, alminteri, Mido va fi ucisa. De aici pornim intr-o actiune mai intii detectivista, apoi foarte activa prin batai tipic asiatice 1 contra 20, batai care din partea mea puteau lipsi foarte bine, apoi una reflexiva, cu aduceri aminte din anii de liceu si, in sfirsit, una de actiune finala, in care rapitul isi taie limba, iar rapitorul isi zboara creierii. Miza rapirii rapitului a fost razbunarea rapitorului pentru pierderea dragostei incestuoase, pierdere de care rapitul s-a facut vinovat pentru ca “avea gura mare” (:-)). Mai spun doar ca rapitorul nu i-a furat rapitului doar ani din viata si sotia, ci l-a facut sa traiasca ceea ce a trait si el, in anii de liceu.
Muzica din film e divina..puncteaza superb momentele cheie, reda tensiune si frumusete atunci cind trebuie. Imaginea e super editata, filtrata in culori cind calde, cind reci, exact cit sa arate ceea ce trebuie sa se-nteleaga.
In afara scenelor de lupta supranumerica, c-un cutit infipt in spate, as mai circoti putin impotriva hipnozei, motiv care este folosit in film pentru a inlocui uneori logica si, mai apoi, finalul. Dar in fine (;-)) pina si finalul hipnotizat isi gaseste sens si, mai ales, ramine deschis.
Cum spuneam, un film deosebit, care chiar merita sa fie vazut!!

2 comments:

Anonymous said...

Bine scris. N-ai remarcat însă finalul ăla înzăpezit şi poetic.

anda grarup said...

@theo, ai dreptate!!...e si singura scena de lumina orbitoare!!