Datorie, culpa si altceva

“Decojind ceapa” este cel de-al doilea roman autobiografic al lui Günter Grass, dupa “Secolul meu” (1999), si foarte special fiindca lansarea lui a avut loc in conditii de asteptare politica tensionata, dupa o avanpremiera publicitar-exploziva, in care laureatul Nobel marturiseste ca a fost membru voluntar Waffen SS in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Nu stiu cita dorinta de a recunoaste o culpa, nu stiu cita dorinta de a provoca si nu stiu cit spirit comercial au stat la baza marturisirii lui Grass? Dupa mine, probabil ca spiritul comercial a fost cel determinant, fiindca cel care decojeste ceapa se recunoaste un gospodar; un gospodar in arta, un gospodar in familie, un gospodar in bucatarie, un gospodar in viata! A facut totul temeinic si cu cistig; a ales calea greoaie, dar sigura a succesului artistic, acela de a fi el insusi, de a fi “un marginal”.

“Decojind ceapa” nu este doar o curatare/tocare a memoriei personale in anii senectutii; este un prilej de a-si aminti adevarul, putin sau mai mult deformat de opera lui artistica. Asa cum marturiseste, este prilejul de a fi cel care spune ultimul cuvint.

“Decojind ceapa” ne arata ca intreaga opera a lui Günter Grass este una autobiografica. Fie ca este poezie, proza ori sculptura are de-a face cu experientele lui din copilarie, din timpul razboiului si din timpul calatoriilor sale libere, de student. Aminitirie sint filtrate, combinate si recombinate, puse in contexte diferite...insa, mai presus de toate, ramin experientele personale ale lui Günter Grass. Anii petrecuti la Danzig par a fi cei mai pregnanti; ei inscriu, in foite de ceapa, viata interbelica a Germaniei nord-rasaritene, a educatiei adunate in numeroase scoli, pravalia mamei si ingustimea locuintei lor, a jocului de skat, a colectiei de abtibilduri dupa picturi celebre care au stat la baza instructiei lui artistice, a inceputului sfirsitului in Germania interbelica. Grass ne informeaza (cred ca asta e cuvintul cel mai potrivit) despre cum a ajuns sa ia parte la un razboi despre care stia doar din propaganda nazista. Pur si simplu, spune el, s-a intimplat! Nu l-a fortat nimeni, nu l-a obligat nimeni, probabil doar notiunea de datorie picurata ideologic in prefata filmelor de la cinematograf si un spirit de a invata viata dincolo de orice constringeri scolare. Iar cind a inceput, la 15 ani, sa afle cite ceva despre ororile naziste, nu si-a pus nicioadata intrebarea “de ce”, multumindu-se – spune el - sa nu stie nimic sau sa stie lucruri false.

Constiinta lui se simte pe jumatate curata, si asta doar printr-un noroc, fiindca atunci cind Grass a ajuns in Waffen SS, razboiul era pe sfirsite. N-a avut prilejul sa traga niciun foc si nici nu stie daca ar fi facut vreodata asta. Razboiul lui a fost fuga; fuga din fata dusmanului, dar mai ales fuga din fata alor sai care, in acele zile de retragere haotica, spinzurau pe capete germani singuratici intilniti pe cimpul de lupta, considerati a fi dezertori. Primele luni de dupa razboi si le-a petrecut intr-un lagar de prizonieri, iar acolo a aflat- pretinde autorul- despre camerele de gazare si pogromuri. Tot acolo a jucat, la zaruri, cu camaradul lui Joseph, viitorul. Cel din urma, tinar catolic evlavios, a incercat sa-l convinga pe Grass necredinciosul, care s-a masturbat in biserica, de faptul ca studiul dogmatic e infinit mai pretios decit o eventuala cariera artistica. Grass i-a replicat atunci ca si un necredincios poate ajunge papa, insa nu oricine poate ajunge artist. Asa ca au pornit zarurile sa arate care dintre cei doi tineri prizonieri va ajunge papa. Grass a pierdut!

Urmeaza perioada in care Günter Grass isi construieste, aproape taraneste, viitorul artistic. Incepe de jos, caci n-are diplome, sa ciopleasca piatra funerara; incepe sa viseze in piatra si incepe sa viseze in versuri. Dupa doi ani de munca temeinica este primit la Universitatea de arta din Düseldorf, unde studiaza sculptura. O cunoaste pe Ana, prima lui sotie, si o urmeaza la Berlin, unde-si continua studiul la Academia de Arte Plastice. Aici este invitat, intr-o seara, sa participe la o sedinta critica a Grupului 47, grup de artisti germani care isi asuma rolul de constiinta a generatiei postbelice. Isi citeste poeziile care nu au avut parte de nicio critica, intr-atit de bine primite au fost. Acea seara a insemnat debutul literar al lui Grass, caruia nu i-a trebuit prea mult timp sa astearna pe hirtie nu doar desene si versuri, ci si proza; subiecte si teme avea berechet!! De atunci, spune Grass, “am trait de la pagina la pagina si intre o carte si alta. Timp in care mi-am pastrat bogatia de personaje dinauntru. Dar ca sa vorbesc despre asta, nu e destula ceapa si nici chef destul”. Eu sper ca lui Grass o sa-i vina cheful sa continue sa decojeasca ceapa, caci timp nu mai e!!!

“Decojind ceapa” e ca o carte de bucate; scrisa aproape sec, informativ, fara dorinta de a convinge ca un fel de mincare e mai bun sau mai adevarat decit altul. Astea sint ingredientele vietii lui Grass, pe care autorul le-a combinat, le-a gatit, le-a condimentat in feluri diferite, exact asa cum si-a gatit cirnatii si mincarurile grele de vinat cu care si-a ospatat musafiri imaginari ori nu.