Jismic grunting butt-oink???
Reading in progress cu “The Corrections”, de Jonathan Franzen (Harper Perennial, 2007) …si merge bine , cursiv. E o carte extrem de dinamica, funny, caustica, plina de nerv si de spirit. O carte despre corectii/corectari/indreptari; corectii personale, relationale, sociale si chiar genetice. O carte pe care, grantat, odata ce o incepi, nu o mai poti lasa usor din mina!!

Sint pe la jumatatea ei si ma roade ceva :-) De pilda, cum au fost traduse in romaneste expresiile (de la pag. 67, editia mea): “The jismic grunting butt-oink. The jiggling frantic nut-swing”?? E vorba de episodul in care Chip, dupa o noapte-doua de sex cu Melissa intr-o camera de motel, ii rascoleste lucrurile in cautarea unei noi doze!! M-am lamurit ca traducerea expresiilor a fost problematica chiar si pentru traducatorul in spaniola al cartii lui Franzen. Lui i-a iesit ceva de genul «A topetazos en el culo, gruñendo como un cerdo. Con las pelotas zarandeándosele frenéticamente». In romaneste cum suna, stie cineva??? :-))

Si cum de miine trecem intr-un an nou, iar eu nu voi avea internet vreo saptamina, va urez calduros “La Multi Ani!” si va doresc sa fiti sanatosi , fericiti, iubiti si norocosi :-)

Romanul despre noaptea nuntii
“Pe plaja Chesil” de Ian McEwan (Polirom, 2007)

Florence si Edward doi tineri bine educati, decenti si virgini sint casatoriti de 8 ore si iau cina intr-un hotel de linga plaja Chesil. Urmeaza noaptea nuntii sau mai degraba un moment anume al ei pe care cei doi il asteapta cu emotie, infrigurare si cu sentimente diferite.

"Pe plaja Chesil" e o carte snapshot moment care ii ofera totusi lui McEwan un generos prilej de a examina doua personaje conventionale, o relatie conventionala si o societate atit de conventionala, incit o revolutie sociala si sexuala nu se pot lasa prea mult asteptate.

Florence si Edward sint doi tineri diferiti, crescuti in lumi diferite, care au totusi, in comun, o dragoste sincera si reciproca. Florence provine dintr-o familie instarita, nitel burgheza, e muziciana, iar ambitia ei cea mai mare e sa aiba succes cu cvartetul de coarde pe care il conduce. Edward vine dintr-o familie modesta, avind o mama cu probleme psihice, e istoric si viseaza, mai degraba nerealist, la un doctorat despre Evul Mediu. S-au intilnit intimplator, din plictiseala, iar “felul in care se curtasera ei era ca o pavana, o descoperire reciproca treptata, cu protocoale niciodata rostite sau stabilite de comun accord, dar de cele mai multe ori respectate. Nu discutasera despre probleme intime – si nici nu simtisera lipsa acestor discutii” (pag. 40), caci, da, era inceputul anilor ’60, in care “limbajul si practica terapiei, comertul sentimentelor impartite sirguincios si analizate pe baza de reciprocitate inca nu intrasera in circulatie” (idem). Era vremea in care tinerii nu capatasera obisnuinta de a se privi pe sine, ci ascultau cuminti de norme si parinti, iar casatoria era primul pas spre libertate, spre lumea in care, teoretic, ar fi putut face orice.

Asa se face ca, dupa vreun an de relatie aproape platonica, in care Edward isi infrineaza dorintele sexuale sau si le alina de unul singur, iar Florence isi reprima dezgustul fata de sarutul erotic ori explorari tactile destul de stingace, cei doi hotarasc sa intre in rind cu lumea. Urmeaza o perioada de ajustare: Edward face cunostinta cu ceea ce se numea la vremea aceea, in Anglia, “revolutie gastronomica” (partial esuata, dupa parerea mea...hehe), dar si cu muzica simfonica; Florence, la rindul ei, asculta rock-and-roll-ul timpuriu, il declara dragut si voios desi nu-si poate explica de ce e nevoie de percutie pentru a pastra ritmul!!?? Chiar si micile gesturi de apropiere fizica par a fi mai hotarite si mai dese din partea lui Edward si mai putin terorizante pentru Florence care ajunge sa creada ca dragostea si obisnuinta o vor vindeca de ideea de a privi sexul ca pe ceva abominabil.

Dar noaptea nuntii este un fiasco pentru amindoi ...si din pacate, totul devine trecut!!! Ca si societatea de atunci, asta din fericire, pare sa spuna McEwan!!

Pe scurt, mi-au placut la McEwan:
-forarea asta intr-un singur eveniment/moment din care extrage o bogatie de idei pe care le exploateaza la nivelul celor doua personaje, a relatiei lor si a societatii in care traiesc,
- inteligenta si dubla perspectiva cu si din care analizeaza gesturi si trairi intime, si nu in ultimul rind,
- stilul cind serios, cind ironic, usor jucaus care, desi te tine cumva in afara dramei, te face sa empatizezi ...cu ambele personaje.

PS. Nu-s de acord cu idea, tot vehiculata prin reviewurile de pe amzaon, ca Florence ar fi fost abuzata sexual de tatal ei.:-( Cred ca a gasi in asta o explicatie pentru repulsia lui Florence fata de sex este ca si cum ai sterge cu buretele jumatate de carte in care McEwan descrie societatea acelor ani si cutumele ei!!!

Sa stai mereu de veghe la portile gindirii
“Veghea” (Polirom, 2007) de Sarah Waters - iarasi un roman al mileniului III care insa, de aceasta data, nu are ca tema multiculturalismul, ci homosexualitatea. O carte indrazneata, directa si inteligent construita despre relatii ilicite a caror drama este concurata doar de cea a celui de-al doilea razboi Mondial.

Intr-un fel de regresie narativa, incepind cu anul 1947, Sarah Waters prezinta povestea a 4 tineri londonezi care, aparent, nu au prea multe in comun in afara tacerii: Viv, o tinara frumoasa, indragostita de un ticalos casatorit, Duncan, fratele acesteia proaspat iesit din inchisoare, Kay, o femeie stilata, cu aspect adrogin, care bate strazile orasului fara nicio tinta si, in sfirsit, Helen, o alta tinara femeie, indragostita la rindul ei de o frumoasa si inteligenta scriitoare. Totusi pe masura ce povestea avanseaza in trecut, in 1945 si mai apoi in 1941, aflam cum vietile celor 4 personaje sint mult mai strins legate decit ne-am fi inchipuit, ca fiecare poarta un secret care-i tulbura, care-i macina si de care parca, la inceputul cartii, ar vrea sa se elibereze. Mi-a placut mult felul in care Waters a reusit sa creeze tensiune pornind cu sfirsitul povestii si terminind cu inceputul.

Mi-a placut de asemenea stilul direct, nepretentios cu care a reusit sa schiteze dramatic iubirea dintre doua femei: o iubire incarcata de pasiune, asemenea uneia heterosexuale, cu daruiri si inselari, dar si cu frustrarea de a nu-ti putea arata dragostea in public, asa cum si-ar putea-o arata, fara retinere, o femeie si un barbat.”Se apropiasera una de alta. Dar, ca inainte, aparura un barbat si o fata , care se plimbau pe poteca de linga banca lor, iar Helen se retrase. Isi scoase batista si-si sterse ochii. Kay privi cuplul care se oprise sa admire pivelistea ca toti ceilalti, si simti nevoia sa-i omoare. Impulsul de o lua pe Helen in brate si constiinta ca nu are voie sa o faca ii stringeau dureros stomacul” (pag. 295).

Mi-a placut mai apoi franchetea gindurilor despre razboi; un razboi pe care personajale il resping si pe care-l considera inuman, in ciuda propagandei oficiale ca lupta lor e una eroica. Alec, prietenul lui Duncan, declara (prin 1941), inainte de a-si taia gitul, dupa primirea ordinului de incorporare: “Ei sint nebunii. Ei ii transforma pe toti in nebuni si nimeni nu-i opreste; toata lumea se poarta de parca ar fi un lucru obisnuit. De parca ar fi firesc sa te faca soldat si sa-ti puna o pusca-n mina.” (pag. 429). Chiar si Catedrala St. Paul , folosita de Churchill drept motiv de rezistenta britanica, e departe de a fi privita ca simbol de cel putin o parte din personaje. La replica lui Helen “Dar atit avreme cit o avem, cu tot ce reprezinta, adica:eleganta, ratiune si o mare frumusete, atunci merita sa ne batem”, iubita ei, Julia, ii raspunde: “cred ca e vorba despre pasiunea noastra pentru barbarie, nu pentru frumsete. Cred ca spiritul care a fost pus in constructia catedralei s-a dovedit a fi prea subtire – ca o foita de aur, si acum e dat la o parte, se desprinde. Daca nu ne-a facut sa raminem departe de razboiul trecut si de acesta – de Hitler si hitlerism, de ura fata de evrei, de bombardarea femeilor si copiilor din orase si tirguri – atunci la ce bun?” (pag 324-325).

In fine, mi-a mai placut umorul ala englezesc cu care Waters si-a inzestrat personajele sa reziste vremurilor, bombardamentelor, dezamagirilor si dramelor personale...si mi-a mai placut grija pentru detalii in descrierea Londrei anilor ’40. La sfirsitul cartii se afla doua pagini de referinte, arhive, articole stiintifice si din presa vremii despre capitala britanica a acelor ani si despre viata populatiei civile, materiale din care Waters s-a inspirat in scrierea “Veghei”.

PS. “Sa stai mereu de veghe la portile gindirii” este o inscriptie de pe rama unui tablou aflat in posesia unuia din personajele cartii. Titlul original al romanului este insa “The Night Watcher” si cred ca are, mai degraba, legatura cu personajul Kay, sofer de ambulanta in Londra anilor ’40-’45. Kay este de altfel si cea care, dupa razboi, misuna pe strazile orasului fara nicio tinta.

Ilie si zborul spre tara lui Hamlet

(insemnari de acum 4 ani care stau bine-ntr-un blog)

Am “talent” la zbor!!! De cele mai multe ori pierd avionul, insa recuperez cu Lufthansa…cine a calatorit de la Bucuresti cu Lufthansa stie ce vreau sa spun; cursa de dupa-amiaza spre Frankfurt nu pleaca niciodata la ora fixata si asta pentru ca avionul care vine de acolo si care e acelasi cu ala de se si intoarce, ajunge intotdeauna cu cel putin o ora intirziere pe Otopeni. Asa ca daca ai niscai legaturi rapide spre alte destinatii, poti sa-ti iei adio de la ele!!!

Dar nu stiu cum se face ca tot ocolind eu Lufthansa, tot cu ea ajung sa zbor. Luna trecuta veneam de la Bucuresti cu catelul (Ilie, un collie, de 2 ani, cu ceva greutate), cu intentia de a ajunge la Billund, in Danemarca. Singura companie care are aceasta destinatie si care mai primeste si ciini la bord, este KLM-ul. Am platit bilet pentru mine dus-intors (480 de Euro) si am facut rezervare pentru Ilie, caruia i-a trebuit cusca de zbor (200 de Euro – cea mai mare pe care am gasit-o in Romania). Plata biletului pentru animale se face la imbarcare in functie de greutate si de costul one way al unei calatorii. Mi s-a spus de la agentie, ca la cit trage la cintar animalul meu, ma pot astepta la consistenta suma de 390 de Euro…. numai dus. OK, am zis. Asta e…si mai aveam o zi pina la plecare. Nu stiu ce instinct ma face sa pun mina pe telefon si sa sun la agentie, daca totul e in regula. Cu mine, da…cu Ilie insa nu, ca bietul de el avea toate sansele sa ramina in Amsterdam. Zborul pentru el fusese confirmat doar pina in Olanda, nu si mai departe. Aia de la agentie, vadit incurcati ca n-au sesizat ei (si la timp problema), mi-au cerut o ora in care sa gaseasca un al traseu sau o alta destinatie cit mai aproape de unde stau eu, aici in DK. Iar urmatorul aeroport apropiat este cel din Hamburg, asa ca din nou Lufthansa.

Legatura de la Frankfurt la Hamburg era cam strinsa insa, si ma rugam la toti sfintii sa nu intirzie avionul….Ei bine, avionul a plecat din Bucuresti cu o ora si 15 minute intirziere, insa pilotul ne-a promis ca sigur recupereaza. Ceea ce a si facut, dar nu suficient cit sa am sanse ca atit eu, cit si Ilie si bagajul meu sa ne luam zborul la timp spre Hamburg. Am fost insa politicos programata la cursa de peste trei ore, ceea ce imi deschidea largi perspective de a cunoaste fiecare colt din duty-free. Numai ca elanul meu a fost brusc retezat in momentul in care am realizat ca persoana care trebuia sa ma astepte la Hamburg si care sa ma transporte mai departe cu masina in DK se afla deja in Germania, cu un telefon fara acoperire in afara regatului danez. Nu stiam ce sa fac si deja ma vedeam abandonata, noaptea, intr-o tara straina, cu un ciine dupa mine!!! Am avut insa inspiratia, care m-a ajuns cred din disperare, sa ma duc la desk si sa o intreb pe tipa de acolo, daca nu poate cumva sa faca un anunt la Hamburg cum ca eu, subsemnata, cu catel cu tot, voi ajunge si pe acolo, da’ cam in 4 ore. Femeia amabila, imi spune ca sigur, va incerca numa’ sa fac eu bine si sa-mi scriu numele pe o bucata de hirtie, alaturi de numele celui caruia ii este destinat mesajul. Zis si facut. In momentul in care imi dadeam silinta sa-mi caligrafiez cit mai citet numele, o vad deoadata pe individa ca se lumineaza si imi spune ca … de muult ma cauta. De ce?, devin eu brusc curioasa. Pai stiti, zice ea, aveti o problema cu ciinele. In mintea mea, Ilie era deja ori mort, ori ratacit spre o alta destinatie. La Beijing??. In fine… imi spune tipa ca animalul e OK, insa cusca e cam mica pentru el. Cum adica?, intreb eu total derutata pentru ca la plecarea din Romania, Ilie incapuse lejer in ea. Nu…e mica, fiindca animalul nu se poate plimba in cusca. Pai nici nu trebuie, fac eu, pentru ca e sedat. Nein, o tine aia una si buna cum ca legea in Germania privind transportul animalelor e foarte sctricta si oricum, nu am ce comenta fiindca deja Ilie era abandonat pe o banda de bagaje, la iesirea din aeroport. Vedeam deja negru in fata ochilor si o intreb pe individa ce solutie vede ea la problema, ca eu una eram in ceata. Pai sa ma duc sa-mi iau ciinele, dupa aia sa ma duc la un pet shop din aeroport si sa cumpar o cusca mai mare, sa intru iar la check in si, daca intre timp nu pierd avionul, sa zbor spre Hamburg.

M-am uitat disperata la ceas. Mai erau doua ora pina la plecare, practic o ora si jumatate pina la imbarcare. Mi-am luat viteza spre iesire, am catat ciinele, care bietul de el, incepuse sa se trezeasca, motiv pentru care abia se tiriia prin aeroport. Am cautat 15 minute pet-shopul cu pricina, iar cind am ajuns acolo am incercat sa explic vinzatorilor ca vreau o cusca mare, asa ca pentru Ilie care, obosit de teribila deplasare, sedea prabusit la picioarele mele. Vinzatorul, un pakistanez amabil, dispare pentru doua minute si se intoarce din spate cu o ditamai cusca de puteai baga un elefant in ea.. Ma uit la ciine, ma uit la cusca, ma uit la pakistanez si il intreb zimbind daca are una ceeeeeeeeva mai mica. El, la fel de zimbaret, imi spune ca da, are, insa e pentru papagal, iar aia de mi-o aduse, e singura dimensiune de cusca pentru ciine pe care o avea in magazin. Ok, o iau pe aia. Imi spune omu’ ca ma costa 250 de Euro, ii dau card-ul, imi zimbeste mai departe si imi zice ca are masinaria de citit carduri defecta. N-am cumva cash??? Aveam ceva la mine, dar nu eram sigura ca mi-era de ajuns. M-am scobit prin poseta, am gasit banii, am cautat un carut in care sa poate incapea cusca, mi-am trezit ciinele care, intre timp adormise, si am pornit-o din nou spre intrarea in aeroport.

Aratam ca o caravana: in fata era carutul cu ditamai cusca, de eu nu ma mai vedeam, dupa aia urmam eu, incercind disperata sa imping carutul, cu o mina si cu alta sa-l trag pe Ilie dupa mine. Cind am ajuns la check-in-ul de bagaje mai era o ora pina sa plece avionul. M-am pus la coada, am ajuns, am explicat ce si cum, lucratoarea n-a ‘nteles nimic; imi dau seama ca n-a ‘nteles cind o vad ca vrea sa-mi dea alte locuri, ii mai explic o data de ce am bagajele in avion, iar acum vreau sa pun si un ciine acolo, aia – in fine intelege, imi spune sa bag ciinele in cusca, insa…stop!!! Unde e paturica de sub ciine??? Pai am lasat-o in cealalta cusca, zic eu, belstemindu-ma in gind ca macar pe aia s-o fi luat, daca tot am abandonat prima cusca. Bine…zice ea asteptati sa ma duc sa caut una…..si astept, vreo 20 minute. Nu gaseste, imi scot puloverul de pe mine, il pun sub ciine, las ciinele in grija lor si o iau la fuga spre chek-inul de la porta de plecare. Am pus frina cind am ajuns, ca si acolo se intra pe doua cozi….destul de mari. M-am asezat la una, dar ceva mai in spate ca sa am timp, eventual ca, dupa o rapida evaluare, sa ma pot muta la ailalta. Am constat triumfatoare ca m-am asezat bine si dau sa fac pasul decisiv, cind…nu stiu de unde au aparut 2 milioane de chinezi, care in cea mai desavirsita ordine s-au distribuit egal si uniform, pe cel doua cozi, in fata mea. Mai erau fix 30 de minute pin’ ce decola avionul. Ma asez resemnata in spatele chinezilor si imi astept rindul…Dupa 10 minute, cred ca mai erau vreo 6 persoane in fata cind vad ca vine spre mine, disperata, o tinara care ma roaga s-o las in fata, ca pierde avionul…am lasat-o!!!! La check in, am mai pierdut inca vreo 5 minute, ca au vazut aia la raze lesa lui Ilie in poseta si nu stiau…cum functioneaza :-) Ma rog….am ajuns si la poarta avionului, unde am constat ca avionul avea intirziere…20 de minute.

M-am prabusit pe un scaun si meditam profund la toate cele cite mi se intimplasera in acea zi. Ma gindeam senina ca mai rau de ce a fost n-ar mai putea fi decit faptul ca mesajul meu pentru Hamburg ori n-a fost transmis, ori n-a fost auzit de cine trebuia…cind deodata aud un anunt referitor la cursa mea, in germana mai intii, si apoi intr-o engleza neinteligibila din care am inteles doar “delete”….eram obosita clar, ca aia spuse doar delay – 40 de minute, lucru pe care l-am aflat dupa ce am intrebat o pereche ce sedea linga mine. Cei doi nu pareau foarte afectati de intirziere si mi-au explicat ca acum e rezon numai 40 de minute, fiindca acu’ doua luni, cind s-au intors ei din vacanta din Republica Dominicana, avioul – Lufthansa evident, a intirziat 21 de ore…Ideea e ca in momentul in care am ajuns, in sfirsit, in avion si l-am vazut pe steward agitindu-se cu niste formulare-sondaje de opinie, m-am oferit cu mare entuziasm sa fiu subiect, asta spre marea lui uimire. E usor de-nchipuit, cam ce variante de raspunsuri am incercuit eu acolo!!!! Basca am mai facut si completari. Da’ macar au avut bunul simt si au transmis anuntul la Hamburg!!! :-)

Cintecele de-alta data…
Off topic si discret, pantacruel imi dete-o leapsa, asa de sarbatori: cintecele parintilor nostri!! Am tras azi cu ochiul pe blogul lui dedes, si el provocat de provocator, si sint in plin asentiment cu provocatul ca, in afara lui Celentano si a lui Una Paloma Blanca, eu rareori, am auzit melodii straine in timpul copilariei. Imi aduc aminte insa de cintecele romanesti pe care ai mei le ascultau cu placere.

De pilda:
“Vreau sa-mi spui frumoasa Zaraza,
Cine te-a iubit?
Citi au plins nebuni pentru tine,
Si citi au murit?”





..imi aduce aminte de vacantele de vara de la Eforie Nord, lungi de 18 zile, cu seri calde si vesele la “Berbecul”, unde ma-nvirteam curioasa pe linga protapul cu berbec, dansam fericita in bratele tatalui meu si discutam “limbi straine” cu unchiul, care dupa citeva pahare, era singurul capabil sa-mi inteleaga si sa-mi raspunda in pasareasca incomprehensibila pe care-o debitam.

Favoritul mamei era Luigi Ionescu, intotdeauna ferches si cu bratul plin de lalele.




Aveam si eu preferintele mele! A fost o perioada in care-i disperam pe-ai mei, racnind nazal, cu voce care nu ma ajuta deloc “Trecea fan-fa-ra militaraaaaa, in fruuunte c-un tambur major, tras prin inel cu mustacioara, si buzdugan stralucitorrrr”. Imi mai lipsea doar toba de tinchea, sa bubui virtos si incapatinat in ea!!!




Facusem mai apoi o pasiune pentru Mihai Constantinescu pe care il adoram pur si simplu si de care-i povesteam inflacarata fratelui meu (mai mare) ca intr-o zi voi fi sotia lui, adica a lui Mihai Constantinescu!!!




Imi mai amintesc de faptul ca prin adolscenta, am descoperit printre vinilurile alor mei, un single al lui Constantin Draghici, un cadou pentru mama din partea tatalui si pe care l-am ascultat de mii, de mii de ori:

“A cazut o frunza-n calea ta,
Ratacind pe-a vintului aripa...”




Imi mai aduc aminte si de Giga Petrescu si de Faramita Lambru (am fost chiar si la un concert al acestuia :-)), de Mihaela Mihai, Olimpia Panciu, Margareta Pislaru (ahhh, am iubit-o pe zina din Veronica!!) si Anda Calugareanu, dupa care mama mi-a ales prenumele!!!

Uoof...pantacruel, merci frumos pentru prilejul asta de a-mi aminti trecute vieti...:-) Auzi, da' ce zici de o listuta scurta scurta cu cele mai bune carti pe care le-ai citit anul asta?? dedes, ma gindesc ca si tu ai putea raspunde, acum cit esti in mina cu lepsele...poate m-aude si puck, acum, in timp real?? :-))

Focul

Nu mi-e frica sa declar ca “The Road” (Picador, 2007) a lui Cormac McCarthy, este o carte testamentara: intr-o lume distrusa de foc, ceea ce trebuie sa supravietuiasca este doar focul din noi. “You have to carry the fire” (pag. 299), ii spune tatal muribund fiului nascut odata cu Apocalipsa. “It’s inside you. It was always there. I can see it.”

“The Road” este o parabola a ratacirii conditiei umane. Intr-o America pirjolita de foc, in care frigul se lasa peste munti de cenusa, un tata si fiul sau urmeaza drumul, sau ceea ce a mai ramas din el, in cautarea a ceea ce ei cred ca ar trebui sa mai existe. Nu le-a ramas nimic in afara unor paturi ingramadite intr-un carucior, o copertina si un pistol cu doua gloante. Se hranesc cu resturi de mincare, in special conserve, gasite providential atunci cind sint convinsi ca vor muri de foame. Pe linga mincare, mai au norocul sa gaseasca si citeva galoane de benzina din care fac foc pe timpul noptii, sa se incalzeasca. Se adapostesc doar in locuri in care sa nu poata fi vazuti de “bad guys”, noua specie umana canibala. Stiu ca exista si “good guys”, asemenea lor, insa e bine ca si acestia sa fie evitati, pentru ca alminteri ar trebui sa imparta cu ei ceea ce au. Baiatul, nascut dupa foc, n-ar avea nimic impotriva sa-si imparta avutul; asa a fost crescut, cu povesti despre altruismul si bunatatea umana. Povesti, desigur, fiindca realitatea este cu totul alta...inspaimintatoare, terifianta. Chiar tatal sau, cel care il educa in spiritul umanitatii, se comporta ca un supravietuitor meschin; refuza sa ia cu ei un copil gasit pe marginea drumului, desi fiul insista, si doar cu greu se lasa induplecat sa ofere mincare lui Ely, strainul orb, batrin de nu mai tine minte, intilnit si el, undeva, pe drum. Ely, de altfel, e singurul personaj din carte care are un nume...biblic?? Elijah?? Desi orb, vede minunea existentei unui copil, intr-o lume in care nu-si mai inchipuia ca va vedea asa ceva vreodata.

McCarthy reuseste, printr-un limbaj simplu, aforistic, sa exploreze, in conditii extreme, relatia dintre umanitate, disperare, salbaticie, dragoste, tandrete si sacrificiu. “The Road” are ceva dintr-un poem. Este profunda, nu-i lipseste frumusetea si nici tristetea: “Perhaps in the wrold’s destruction it would be possible at last to see how it was made. Oceans, mountains. The ponderous counterspectacle of things ceasing to be. The sweeping waste, hydroptic and coldly secular. The silence”. (pag. 293)

Daca ma gindesc bine, “The Road” este una dintre cele mai bune carti pe care le-am citit anul asta. Iar Pulitzerul pentru fictiune il merita, cred eu, pe deplin!!

Jocul copiilor intre actiunea situationala (situated action) si cea integrata (embodied action)

Am muncit lunile astea, cam vreo patru, alaturi de alti trei colegi, la un proiect de design al unei jucarii inteligente care sa suporte jocul activ, in aer liber, al copiilor prescolari. Inteligenta jucariei presupune interactiune, adica reactiune la actiunea copiilor, una destul de subtila vroiam noi, pe care am creat-o cu ajutorul unui microcontroller programat a priori prin computer. Si uite-asa am ajuns, cu gindul si cu fapta, la ideea ca jucaria inteligenta este de fapt un “computer based artifact”, iar interactiunea copil-jucarie ar trebuie sa aiba ceva in comun cu interactiunea om–masina. Ca urmare, am luat-o la cercetat marunt pe Lucy Suchman, autoarea unui celebru studiu privind comunicarea om-masina, “Plans and Situated Actions”, studiu care a revolutionat, in 1987, perspectiva procesului de design al interfetelor.

La acea vreme, Suchman era antropolog la Centrul de cercetare Xerox din Palo Alto si, pronind de la un articol briliant al lui Gladwin (1964) - o comparatie a modului de navigatie european cu cel al marinarilor turci -, a dezvoltat o teorie despre modelul actiunii situationale, teorie care si acum, dupa 20 de ani, sta in picioare. In articolul lui Gladwin sint prezentate doua modele de navigatie diferite dar care duc la acelasi rezultat: la tinta calatoriei. Europenii calatoresc rational, pe baza unui model, al unui plan dinainte intocmit, in timp ce navigatorii turci se ghideaza/ghidau dupa stele, maree, vint etc luind decizii ad-hoc, actiunile lor fiind contextuale. Daca navigatorii europeni pot fi antrenati dinainte teoretic, cei turci conteaza/contau pe experienta, pe vechimea pe vas. Suchman a folosit acest articol in observatiile ei despre manipularea copiatoarelor. Studiul ei de caz a fost xerox-ul si folosirea lui de catre novici. Xeroxul era programat sa execute comenzi pe baza unui algoritm, a unui plan, care presupunea o actiune de comanda sigura din partea utilizatorului, o intelegere clara a limbajului masina si nu lua in considerarea posibilitatea de actiune gresita. Ea a aratat cum o singura comanda gresita putea bloca functionarea unui copiator, fiindca planul dupa care aceasta fusese programat nu continea eroarea. De aici, Suchman a dezvoltat modelul actiunii situationale, in care planul este doar o reprezentare, o abstractizare a actiunii si o platforma pentru actiune, actiune care este intotdeauna situationala, depinzind de context, de circumstante, de lumea sociala. In acest caz, comunicarea om-masina este importanta si trebuie sa urmeze exemplul comunicarii fata-in-fata dintre doua persoane. Greu de indeplinit cerinta asta, din moment ce masina are acces limitat la actiunile si circumstantele utilizatorului!!


Cam asta se intimpla si in cazul in care masina este o jucarie. In cazul nostru niste cozi de animale (zebra ori leopard), dotate cu lumini a caror culoare se schimba in functie de actiunea copiilor (alearga, isi fura cozile unul altuia, le recupereaza etc). Interactiunea a fost programata pe baza unui plan care contine o serie de actiuni asteptate; evident ca planul n-a functionat asa cum fusese gindit, ci a functionat doar pentru a deschide/lansa oportunitatile de joc. Cei mici au respectat planul in primele 10 minute, dupa care l-au abandonat, si-au creat proprile reguli, s-au jucat intr-un mod pe care cu greu noi, autorii planului, ni l-am putut imagina. Ca sa nu mai spun de violenta tratamentului de care bietele cozi inteligente (deci scumpe) au avut parte!!! :-) Deci Suchman are dreptate; folosesti planul, insa trebuie sa studiezi actiunile pe care acesta le provoaca. Insa in cazul copiilor, exista o problema; aceea ca actiunile lor nu pot fi lesne intelese si, de aceea, tipizate. Copiii rareori au scop rational in actiunile lor de joc; uneori nu au nici un obiectiv (cu exceptia jocului in care exista regului)...si atunci cum face un designer ca ei sa afle sensul unei jucarii prin joc, asa cum propune modelul actiunii situationale? Mi se pare ca mai degraba s-ar nimeri aici modelul actiunii integrate (embodied action), propus de Paul Dourish (2001), care consta in ideea ca o jucarie (asemena unei unelete) este folosita, adaptata de catre copii pentru a servi unei anumite situatii, unui anumit moment si unui anumit obiectiv, atunci cind acela exista. In cazul asta, comunicarea este mai putin importanta si se reduce doar la acele sugestii pe care designerul le comunica prin obiectul creat. De aceea cred ca pentru a crea o jucarie inteligenta, designul estetic este mult mai important decit planul. Din pacate, in proiectul nostru, accentul a fost pus mai mult pe plan si mai putin pe designul de outfit...da’ e bine de stiut pentru data viitoare!!!

Kiran Desai tratata cu Bukowski
Nu-i asa ca alturare mai ciudata nu exista?

Vorbesc mai intii de Kiran Desai, cea din “The Inheritance of Loss” (Penguin, 2006), careia, pur si simplu, nu i-am rezistat mai mult de 50 de pagini...din 320!! Si vreau sa zic, 50 de pagini cu caracter 7, la un rind!! Am facut cunostinta cu destul de multe personaje din nord-estul Hymalaei (hindi, nepalezi si englezi deopotriva), dar si cu un melanj ciudat dintre o engleza mai engleza decit engleza si niste dialoguri ori expresii hindu netraduse, cam cum ar fi :”demasti”, “namaste, aayiye, baethiye, khayiye”, “huzor”, “o yeh ladki zara si deewani lagti hai...”....toate astea, intr-o alta incercare a mileniului III de a explora multiculturalismul si experienta emigrarii. Salman Rushdie declara ca aceasta carte descrie “o lume pe care orice cititor familiarizat cu experienta emigrarii, ca imigrant sau ruda ramasa acasa a celui emigrat, o va recunoaste instantaneu ca fiind (si) a sa”. Ei bine, wrong, fiindca eu chiar n-am simtit deloc (din primele 50 de pagini, e drept) ca experientele eroilor lui Desai ar fi si ale mele:-) Mai cu seama, cind astfel de experiente se reduc (tot in primele 50 de pagini) la obositoarele clisee despre “indienii care put” si despre albii aroganti si nitel timpi. Asa ca, dupa o serie de aayiye , baethiye si khayiye, am pus cartea ‘napoi pe raft si l-am inhatat hotarita pe Bukovski.

Pe Bukowski, cel din Factotum (Polirom, 2004)!! De data asta, limbajul si exprimarea nu mi-au pus niciun fel de probleme :-) Simplu, natural, fara pretentii!! Ba chiar prea natural, pe alocuri. Insa din parcimonia asta stilistica, Bukowski reuseste un personaj de zile mari: Henry Chinaski, un betiv cu aspiratii de scriitor care se lupta cu slujbe marunte, caruia i se rupe-n pais’pe de mama, tata si buna purtare, care nu da doi bani pe conveniente (cel putin declarativ), caruia i se falfie de toate, mai putin de moarte, si care nici prea mare pret nu pune pe femei. Pe la pag.71, de pilda, viseaza sa fie sef si sa “concedieze femei care nu merita sa fie date afara”, iar la pagina 134, ii arde iubitei bete o palma, intr-un bar, punind-o la pamint, dupa care ii ia paharul din mina si-l da pe git.

Chinaski, un alter ego al scriitorului se spune, vrea atit de putin de la viata!! Vrea sa fie un solitar (dificila dorinta din moment ce femeile ii cam fac cu ochiul, iar el POATE) si doar sa scrie; insa putinul asta este imposibil, caci omul trebuie sa treaca prin chinurile muncii (pentru altii) ca sa traiasca (pentru sine)! Si-atunci sa nu-ti bagi picioru’n ea de slujba ori de cite ori o prinzi? M’en fishismul lui Chinaski, detasarea lui fata de orice ambitie mundana (mai putin ambitia lui de deveni scriitor, care e fundamentala), razvratirea fata de acele valori sociale care definesc individul (precum ocupatia sau contul in banca) confera un oarece respect celor din jurul sau si o maaaare doza de sex-appeal. Iar Chinaski este constient de respectul si atractia pe care le provoaca.

Probabil ca (arhe)tipul artistului betiv care se lupta cu inutilitatea existentei ar fi fost perfect redat, daca Bukowski n-ar fi avut, zic eu, mici scapari de portretizare. De pilda, Chinaski declara hotarit ca, pentru el, hainele nu reprezinta nimic, insa atunci cind aduna citiva banuti din urma maruntelor speculatii la cursele de cai se grabeste sa-si cumpere citeva camasi bune si la moda. In plus nici nu rezista tentatiei de a fura o pereche de pantaloni stralucitori din magazinul de la Miami Beach. Mai mult, viata are totusi pretul ei, din moment ce Henry, bubos si scupind singe, se repede la Centrul de Lupta Impotriva Cancerului pentru a se cauta preventiv :-) Faptul ca si aici i se cer bani, e o alta poveste!!
Inca nu stiu daca personajul lui Bukowski mi-e simpatic ori nu; inca nu stiu daca o sa continui studiul lui Chinaski in celelalte romane in care e protagonist...atita stiu ca, dupa The Inheritance of Loss, Factotum a fost ca o gura de oxigen. Vorba lui Desai, My Salaams, Bukowski!!

PS. Sper ca traducerea de la Polirom a lui Desai, Mostenitoarea tarimului pierdut (2007), sa fie una buna, armonioasa, iar editarea vizibila...si fara lupa.

Marele sant chinezec
"Ce-ar fi daca toti copiii chinezi ar face un sant lung, lung, luuuung, atit de lung, incit sa ajunga pina in America?", se intreaba fetita Jin-Ho, unul dintre personajele cartii “Digging to America” de Anne Tyler (Vintage 2007). Insa cartea nu prea are a face cu chinezii, ci cu sentimentul de apartenenta la o familie, la o natiune, la o tara. “Digging to America” este, hotarit lucru, un roman al mileniului III in care multiculturalismul si integrarea sociala sint temele cel mai des abordate. Seamana cumva cu “Dinti Albi” a lui Zadie Smith, insa de data asta nu e vorba despre o satira, ci despre o subtila , tandra si ironica explorare a felului de-a fi american, din dubla perspectiva a “localnicilor” si a “mai nou-sositilor”. Concluzia ar fi ca si unii si altii se zbat sa ...digging to America!!! :-)

Doua familii din Baltimore, care probabil nu s-ar fi intilnit niciodata, astepta la aeorport sosirea celor doua fetite adoptate din Coreea. Familia americana get-beget, o asteapta pe Jin-Ho cu catel, cu purcel, cu bannere de bun sosit, cu cadouri, camere video si aparate de filmat, intr-un stil cit se poate de american. Cealalta familie, de origine iraniana, o asteapta pe Susan in grup restrins (mama, tata si mama lui tata), cit se poate de discreti si evident, coplesiti de importanta momentului. Insa dupa un an de la sosirea fetitelor pe pamint american, lui Bitsy Donaldson, mama lui Jim-Ho ii vine ideea (impulsiva de altfel) de a organiza o “Zi a sosirii”, la care sa o invite si pe micuta Susan si noua familie a acesteia. De aici incolo, viata celor doua clanuri se intersecteaza din ce in ce mai mult, iar “Ziua Sosirii” devine o traditie si se organizeaza cu schimbul: un an la Donaldsoni, altul la Yazdani.

Asa se face ca ajungem sa-i cunoastem pe toti Donaldsonii si Dickensonii din partea lui Jin-Ho si pe rubedeniile iraniene din partea lui Susan. In principal, exista mama Bitsy, destul de matura ca virsta, dar cu idei avintate si sanatoase – crede ea, idei care par cel putin ciudate celorlalti. Ideile se raporteaza cam la toate, incepind cu politica si terminind cu educarea copiilor. Jin-Ho are, de exemplu, nume coreean (pe care ajunge sa-l urasca), e imbracata la petreceri in costum traditional coreean, primeste doar jucarii care “sa nu incurajeze consumerismul” si maninca sanatos lasagnii vegetale si boabe de griu. Bitsy priveste cu cea mai mare simpatie traditia altora si e gata sa o copieze intr-un stil care, de cele mai multe ori, strica toata intentia. Dar cu toate ciudateniile ei si mania pentru party-uri, Bitsy e un suflet mare si generos.
Apoi exista Maryam Yazdan, bunica paterna a lui Susan, vadudva, dar atragatoare, care dupa 35 de ani de viata in America se simte suspendata intre doua lumi. I se pare ca nu e compatibila cu niciuna si refuza sa mai faca vreun efort de ajustare. Pare severa, cu principii ferme si cu un fel de a vorbi si a se purta care intimideaza, care ii lasa pe ceilalti ....flummoxed. Donaldsonii si Dickensonii nu prea stiu de unde s-o apuce, iar rudele iraniene si galagioase ale nurorii o cam evita.

Bitsy si Maryam sint, asadar, extremele intre care se desfasoara interactiunea americano-iraniana, iar Anne Tylor are meritul de a reda cu umor diferentele si a accentua cu caldura asemanarile. De pilda, grandomania americanilor de a organiza event-uri mari si galagioase (ca asteptarea de la aeroport) nu se poate asemana decit cu petrecerile date de cuscrii lui Maryam, infiniti si galagiosi, imbracati pretentios si cu un gust discutabil, petreceri la care se consuma zeci si zeci de feluri de bucate a caror pregatire incepe, indeobste, cu cel putin o saptamina inainte. Nici nu se compara cu prajiturelele gata cumparate ale americanilor, ori cu hainele lor sifonate! Insa si unii si altii incearca sa se adapteze celorlalti, iar cit se poate de relevant pentru procesul asta este parcursul relatiei sentimentale dintre tatal lui Bitsy (ajuns si el vaduv) si Maryam.

“Digging to America” e o altfel de perspectiva asupra notiunii de “a fi strain”, fiindca, la o adica, poti sa fii un strain in propria tara! Haois e ca, in roman, cele mai americane personaje, ajung sa devina Jin-Ho si Susan, cele doua fetite adoptate din Coreea. M-a impresionat la Tyler empatia cu care-si trateaza personajele; le intelege, le iubeste si de, aceea, isi permite sa le ironizeze. Mi s-a parut a se fi simtit destul de confortabil in abordarea perspectivei iraniene, insa asta nu m-a mai mirat cind am aflat ca Tylor este vaduva unui medic iranian, cu care are doua fete. Daca m-a dezamagit ceva, a fost finalul nitel cam patetic!!

PS Anne Tyler a aparut in romaneste, anul acesta, la Humanitas cu “Casatorie de amatori”, insa eu sint curioasa sa citesc, mai departe, “Breathing Lessons”, romanul pentru care a primit Pulitzerul in 1989.

Comoara lui Berggruen (I)
Andacht zum kleinen

La Berlin, cum iesi de la Charlottenburg, pe dreapta, se afla o cladire care, la prima vedere, nu-ti spune nimic. Ce mi-a atras atentia a fost, mai intii, bannerul care filfiia la intrare si pe care era scris “Picasso and his Time”, iar mai apoi inscriptia “Muzeul Berggruen”, de pe peretele cladirii. Cum nu pot rata niciun Picasso aflat in cale (:-), am intrat: iar ce am gasit acolo a fost o comoara!!! Peste 100 de tablouri ale lui Picasso, probabil cea mai valoaroasa colectie din lume a artistului, 20 de lucrari de Matisse, inclusiv citeva celebre paper cut-uri, picturi ale lui Braque, sculputuri ale lui Alberto Giacometti si...mai ales, acolo l-am descoperit cu adevarat pe Paul Klee.

Pe Klee il studiasem odata cu Bauhaus-ul, ii citisem “Pedagogical Sketchbook” (Faber & Faber, 1968) si mi se parea ca lucrarile pe care i le vazusem (reproduceri, desigur) n-ar reda frumusetea filosofiei lui; aceea a devotiunii pentru lucrurile marunte (“andacht zum kleinen’”) si a ideii de a crea Macrocosmos prin Microcosmos repetitiv. Reproducerilor le lipseau ceva si nu-mi dadeam seama ce. Asta pina cind l-am vazut pe Klee in Muzeul Berggruen; atunci mi-am dat seama ca nicio reproducere din lume nu poate reda profunzimea si dinamica liniilor lui Klee, energia lor de transformare, amestecul acela ametitor de culori care se imbina aproape hipnotic, oniric.

Poate doar reproducerea dupa “Ghost Chamber with the Tall Door” (1925) sa redea ceva din ceea ce Klee considera activarea liniilor sau a planurilor, insa notiunile de “impact planar” si “efect liniar secundar” nu pot fi sesizate intr-o ilustratie pe care o privesti de sus in jos, de la 20 de cm. distanta. Ca sa nu mai spun despre “Architektur der Ebene” (1923) (trad. Arhitectura planului), a carei reproducere nu ofera nici macar 20% din impactul asupra ochiului uman pe care il are originalul. Klee a pictat pentru ochi , “pentru omul care se misca liber in spatiu si-si creeaza, astfel, propriile aventuri vizuale”.

In “Arhitectura planului” de pilda, aventura este redata prin ceea ce Klee numea “balanta asimetrica a dimensiunilor”; dimensiuni care nu sint altceva decit expansiuni arbitrare ale formei in inaltime, largime, adincime, timp si culoare. Iar reglarea acestei expansiuni a formei catre echilibru si armonie este asigurata, spunea mai departe Klee, de potentialul ochiului uman de a crea echilibru si proportie.

Abia la Berlin mi-am dat seama cit de diferit este Klee de Picasso (ori Braque) , desi sint din acelasi timp. Si asta pentru ca perspectivele simultane din picturile lui Picasso si Braque, declaratii analitice ale artistilor, ramin plane, bidimensionale, insa figurile si formele lui Klee nu sint doar transparante, hipnotice ci exista spatial, intr-un cimp aproape magnetic de linii, puncte, sageti si valuri de culoare. Pe mine una, m-a facinat inductia asta artistica de a porni de la manifestari marunte, ca punctele si, mai apoi liniile, si mai apoi planurile, si mai apoi culorile, care prin interferare, interconectare sa ofere, amplitudine, magnitudine si inteles intregului.

PS1. Heinz Berggruen, evreu nascut la Berlin, avea sa emigreze in 1936 in Statele Unite. Acolo devine critic de arta si mai apoi, unul dintre principalii curatori ai Muzeului de Arta din San Francisco, dar si apropiat al cuplului Diego Rivera-Frida Kahlo. Dupa razboi, se reintoarce in Europa si se stabileste la Paris. Incepe sa colectioneze tablouri de Picasso (cu care devine prieten), Matisse, dar si Paul Klee, pentru care manifesta o simpatie deosebia, desi – se spune - cei doi nu s-au intilnit niciodata. In 1996, Berggruen revine la Berlin unde, in semn de reconciliere cu poporul german, ofera contra unei sume simbolice, o parte din impresionanta sa colectie de arta moderna, Muzeului National. A murit la Paris, anul acesta, in Februarie.

PS2. In comparatie cu ceea ce am vazut la Berlin, pot spune, elegant, ca Muzeul Picasso de la Barcelona e pierdere de timp si de bani.