Sa stai mereu de veghe la portile gindirii
“Veghea” (Polirom, 2007) de Sarah Waters - iarasi un roman al mileniului III care insa, de aceasta data, nu are ca tema multiculturalismul, ci homosexualitatea. O carte indrazneata, directa si inteligent construita despre relatii ilicite a caror drama este concurata doar de cea a celui de-al doilea razboi Mondial.

Intr-un fel de regresie narativa, incepind cu anul 1947, Sarah Waters prezinta povestea a 4 tineri londonezi care, aparent, nu au prea multe in comun in afara tacerii: Viv, o tinara frumoasa, indragostita de un ticalos casatorit, Duncan, fratele acesteia proaspat iesit din inchisoare, Kay, o femeie stilata, cu aspect adrogin, care bate strazile orasului fara nicio tinta si, in sfirsit, Helen, o alta tinara femeie, indragostita la rindul ei de o frumoasa si inteligenta scriitoare. Totusi pe masura ce povestea avanseaza in trecut, in 1945 si mai apoi in 1941, aflam cum vietile celor 4 personaje sint mult mai strins legate decit ne-am fi inchipuit, ca fiecare poarta un secret care-i tulbura, care-i macina si de care parca, la inceputul cartii, ar vrea sa se elibereze. Mi-a placut mult felul in care Waters a reusit sa creeze tensiune pornind cu sfirsitul povestii si terminind cu inceputul.

Mi-a placut de asemenea stilul direct, nepretentios cu care a reusit sa schiteze dramatic iubirea dintre doua femei: o iubire incarcata de pasiune, asemenea uneia heterosexuale, cu daruiri si inselari, dar si cu frustrarea de a nu-ti putea arata dragostea in public, asa cum si-ar putea-o arata, fara retinere, o femeie si un barbat.”Se apropiasera una de alta. Dar, ca inainte, aparura un barbat si o fata , care se plimbau pe poteca de linga banca lor, iar Helen se retrase. Isi scoase batista si-si sterse ochii. Kay privi cuplul care se oprise sa admire pivelistea ca toti ceilalti, si simti nevoia sa-i omoare. Impulsul de o lua pe Helen in brate si constiinta ca nu are voie sa o faca ii stringeau dureros stomacul” (pag. 295).

Mi-a placut mai apoi franchetea gindurilor despre razboi; un razboi pe care personajale il resping si pe care-l considera inuman, in ciuda propagandei oficiale ca lupta lor e una eroica. Alec, prietenul lui Duncan, declara (prin 1941), inainte de a-si taia gitul, dupa primirea ordinului de incorporare: “Ei sint nebunii. Ei ii transforma pe toti in nebuni si nimeni nu-i opreste; toata lumea se poarta de parca ar fi un lucru obisnuit. De parca ar fi firesc sa te faca soldat si sa-ti puna o pusca-n mina.” (pag. 429). Chiar si Catedrala St. Paul , folosita de Churchill drept motiv de rezistenta britanica, e departe de a fi privita ca simbol de cel putin o parte din personaje. La replica lui Helen “Dar atit avreme cit o avem, cu tot ce reprezinta, adica:eleganta, ratiune si o mare frumusete, atunci merita sa ne batem”, iubita ei, Julia, ii raspunde: “cred ca e vorba despre pasiunea noastra pentru barbarie, nu pentru frumsete. Cred ca spiritul care a fost pus in constructia catedralei s-a dovedit a fi prea subtire – ca o foita de aur, si acum e dat la o parte, se desprinde. Daca nu ne-a facut sa raminem departe de razboiul trecut si de acesta – de Hitler si hitlerism, de ura fata de evrei, de bombardarea femeilor si copiilor din orase si tirguri – atunci la ce bun?” (pag 324-325).

In fine, mi-a mai placut umorul ala englezesc cu care Waters si-a inzestrat personajele sa reziste vremurilor, bombardamentelor, dezamagirilor si dramelor personale...si mi-a mai placut grija pentru detalii in descrierea Londrei anilor ’40. La sfirsitul cartii se afla doua pagini de referinte, arhive, articole stiintifice si din presa vremii despre capitala britanica a acelor ani si despre viata populatiei civile, materiale din care Waters s-a inspirat in scrierea “Veghei”.

PS. “Sa stai mereu de veghe la portile gindirii” este o inscriptie de pe rama unui tablou aflat in posesia unuia din personajele cartii. Titlul original al romanului este insa “The Night Watcher” si cred ca are, mai degraba, legatura cu personajul Kay, sofer de ambulanta in Londra anilor ’40-’45. Kay este de altfel si cea care, dupa razboi, misuna pe strazile orasului fara nicio tinta.