Bogi

Vorbind de Dumnezeul lui Dore, sau mai degraba de cel al personajului lui Lindgren, mi-a aparut in minte …o ilustratie :) Cea a unui Dumnezeu pamintean, cu picioare de Charlie Chaplin, cu margini albe groase, cu butoni mari si tigara.. Un Dumnezeu rastingnit pe asfalt care pironeste, cu ochi rotunzi, cerul. Un Dumnezeu reflectat de Nabokov din cer pe pamint, in povestirea “Gods” (Bogi, pe ruseste), scrisa in 1923, culeasa de mine de pe podcast si citita, apoi, in ”Collected Stories” (Penguin Classic, 2001).

“We go out on the balcony. It's spring. Below, in the middle of the street, a yellow-curled boy works lickety-split, sketching a god. The god stretches from one sidewalk to the other. The boy is clutching a piece of chalk in his hand, a little piece of white charcoal and he's squatting, circling, drawing with broad strokes. This white god has large white buttons and turned-out feet. Crucified on the asphalt, he looks skyward with round eyes. He has a white arc for a mouth. A log-sized cigar has appeared in his mouth. With helical jabs the boy makes spirals representing smoke. Arms akimbo, he contemplates his work. He adds another button....”

Gods e o poveste de-un lirism sfisietor; un cuplu tinar se agata cu disperare de soarele primavaratic, de animatia orasului in care-au emigrat, in incercarea de a redescoperi frumusetea vietii dupa tragedia pierderii propriului copil... atit de mic. Nu stiu daca e vorba de-o experienta personala a lui Nabokov, insa durerea pe care tinarul barbat o citeste in ochii sotiei e redata cu atita tristete, incit descrierea ei te induioseaza. Dimitri Nabokov, fiul scriitorului si cel care a tradus povestirea, spune ca ea a fost scrisa pe cind Nabokov lucra la cea mai importanta piesa a lui de teatru, “Tragedia Doamnei Morn”.

P.S. De pe acelasi podcast, am mai auzit “Youth, Beautiful Youth” a lui Herman Hesse, o povestire despre amintirea intoarcerii acasa a unui tinar plecat la studii (e calda, melancolica si poetica, e ceva neasteptat de la Hesse, din punctul meu de vedere) si “Where Are You Going, Where Have You Been?” a lui Joyce Carol Oates, o incercare “In Cold Blood”, realistica si empatica.

O sancta simplicitas
Sa-l citesti pe Torgny Lindgren nu e greu; e simplu si cursiv si narativ. Mai dificil e, cred, sa-i patrunzi simplitatea asta-amagitoare si sa-l citesti …dincolo de cuvinte. Caci, “litera ucide, iar duhul da viata”, asa cum scrie in Biblie si asa cum ajunsese sa creada bunicul celui care povesteste “Biblia lui Doré” (Polirom, 2006). O carte spusa simplu, intr-un dictafon marca Sony MZN 710, de catre un personaj simplu, despre o forma de arta simpla. Iar rezultatul e o carte uimitor de complexa.

Personajul este dislexic (alexic). Nu poate citi, nu poate scrie, motive pentru care educatia lui s-a petrecut la needucabili, pe vremea cind dislexia era considerata handicap mental. Personajul vede lumea in imagini, mai precis prin imaginile lui Gustave Doré din Biblia acestuia ilustrata, carte pe care o studiase impreuna cu bunicul. Din cauza statutului ei literar discutabil, Biblia lui Doré a fost pusa la pastrare, iar personajul a incercat o viata sa o reproduca, imagine cu imagine, linie cu linie. Acum, dupa ce a terminat-o, povesteste.

Asta e plotul simplu-al cartii. In spatele lui am descoperit insa cel putin trei teme: a dragostei filiale, a dragostei crestine si a relatiei dintre original si copie in arta. Dragostea filiala este, de fapt, o paradigma a dragostei fata de Dzeu. Este un dar, o relatie bazata pe incredere, pe daruire, chiar daca tatal dispretuieste defectul baiatului si chiar daca baiatul observa ca Tatal nu inseamna doar bunatate, ci si pedeapsa si macel. Scrisoarea tatalui e mental (re)creata, asa cum din Biblia recreata a lui Doré lipsesc carnagiile, iar mortii sint cu 2.000 mai putini. Iar copia, nu falsul, ofera libertatea de corectie, desi unii considera copiile, “in zona obscura dintre autentic si fals. Ele contribuie la cantitatea artei. Dar ii scad gradul de puritate” (pag. 198).

Citisem ca Torgny Lindgren e un scriitor profund crestin, insa dupa “Biblia lui Doré” m-am intrebat daca nu cumva credinta e pusa sub semnul indoielii. Nu cumva doar un personaj naiv si imatur emotional poate crede, fara nicio urma de-ndoiala, in Tatal sau razbunator? Un posibil raspuns l-am gasit in teza de doctorat a directorului de la needucabili: teza “despre omul de stiinta Pascal, care fusese cel mai vestit savant al timpului in domeniul vidului, reusise ca teolog sa umple acest vid cu Dumnezeu sau, mai corect spus, aratase ca aceste doua elemente sint unul si acelasi. Vidul, adica vacuumul eternitatii, este Dumnezeu, Tatal nostru” (pag. 118). Ma mai intreb daca un alt raspuns n-ar putea fi dat citind “Biblia lui Doré” in contextul trilogiei din care face parte (primele doua volume sint ”Miere de bondari” si ”Caltabosul”)? Oricum, personal, desi nu-mi displace, nu-l pot considera pe Lindgren unul dintre favoriti!

Hullo, person!
E greu de crezut ca intr-o cartulie de doar 128 de pagini ar putea-’ncapea nu doar literatura, dar si metafizica de calitate. Acest lucru este insa posibil …ei da, in cazul lui Nabokov! Elegant, riguros, spiritual, profund si provocator, Nabokov se joaca, in ”Transparent Things” (Vintage, 1989), cu limbajul, timpul, spatiul, realitatea si memoria.

Publicat in 1972, romanul imi aminteste oarecum de “Everyman” al lui Philip Roth, insa Hugh Person, personajul din “Transparent Things”, e mai sofisticat, dual, contradictoriu. E un inadaptat (ca Lujin), e victima, dar si criminal. Numele lui -Person (corrupted "Peterson" and pronounced "Parson" by some)- ofera prilej de generalizare; iar Nabokov il exploateaza din plin, la schimbarea subtila a planurilor de referinta de la Hugh la…everyman.

Teoria person(ala) a timpului are trecut, prezent si viitor, insa, “perhaps if the future existed, concretely and individually, as something that could be discerned by a better brain, the past would not be so seductive: its demands would be balanced by those of the future. Persons might then straddle the middle stretch of the seesaw when considering this or that object”. Iar Nabokov chiar balanseaza trecutul si viitorul lui Person, in timp ce Person insusi se lanseaza in trecut! E un paradox superb aici, a carui logica se dezvaluie treptat, odata cu semnificatia de limbo a lucrurilor transparente.

Totul este in cerc: timpul – al carui viitor se sfirseste in trecut, realitatea care se imbina cu visul, spatiul care e acelasi si … ultima vizita a lui Person in Witt, un mic resort de ski, in Alpii elvetieni. In timpul primei vizite, cu 18 ani in urma, tatal lui Person moare. In timpul celei de-a doua, Hugh o cunoaste pe viitoarea sotie, Armande –“a dry-souled, essentially unhappy woman”, iar in timpul celei de-a treia, o ucide dormind (o stringe de git, visind ca o impiedica pe Armande sa sara pe geam in timpul unui incendiu). Si-atunci ce rost are cea de-a 4-a calatorie, pelerinajul, intr-un loc in care “he had never experienced […] anything but boredom and biterness"? Se afla Person in cautarea timpului pierdut? Nu. El cauta, mai degraba, ceva fara forma, fara substanta, cauta lucrul transparent, o imagine.. a dragostei? “The desideratum was a moment of contact with her essential image in exactly remembered surroundings”. Odata recolectate imaginea si spatiul, timpul se roteste si el, trecutul redevine prezent, iar visul realitate.

Din “Transparent Things” nu lipseste nici ceea ce cred c-ar putea fi, tralatitiously speaking, o ars poetica nabokoviana (Tralatitious -un sinonim pentru metafora- este romanul scriitorului R, de a carui corectura se ocupa Parson). “The most we can do when steering a favorite in the best direction, in circumstances not involving injury to others, is to act as a breath of wind and to apply the lightest, the most indirect pressure such as trying to induce a dream that we hope our favorite will recall as prophetic if a likely event does actually happen. On the printed page the words "likely" and "actually" should be italicized too, at least slightly, to indicate a slight breath of wind inclining those characters (in the sense of both signs and personae).”

Si din “Transparent Things” nu lipseste, evident, nici dispretul pentru psihanaliza freudiana, de care Hugh Parson a avut parte la ospiciu :))

De gustibus
Imi palc(e) , nu-mi plac(e) - o leapsa lansata de mayuma si ajunsa intortocheat la mine, prin katikaland. Si tot ca mayuma, precizez si io ca cele doua liste sint generale, de moment si deloc exhaustive. Nu e exclus, de exemplu, ca peste 20 de ani sa-mi placa hreanul si sa-l urasc pe Sting. Pina atunci insa, voila :-)

Imi plac:
marea, diminetile de vara, mirosul de iarba proaspat tunsa, masinile de epoca, designul danez (aci intra si scaunul ou al lui Arne Jacobsen), Picasso, Sting, Coldplay, cizmele de calarie, creatiile lui Lacroix, martipanul, cifra 7, pastele, scoicile in sos alb, vinul Carmenere, ciresele, lacramioarele, ceasurile sport, fotografiile alb-negru, poncho-urile, anticariatele, jocurile de cuvinte, Sean Penn, Benicio del Torro, calatoriile, casele vechi cu acoperis de stuf, puiul tandori, salata Waldorf, piinea cu usturoi, pravaliile de pe Montmartre, scrisul de mina, barcile cu pinze, vinilurile, mersul pe jos.

Nu-mi plac:
lasitatea, lipsa de onestitate, ploaia mocaneasca, tinuta (uniforma) business, mess-urile, hreanul, vocile inalte, Metaxa, bauturile gazoase, luatul prea tare-n serios, Paris Hilton si Victoria Beckham, inflexibilitatea, lacomia, tractoarele pe drumuri nationale, taxele daneze, crinii, vecinii din stinga...si-or mai fi.

In final mentionez si stafeta de trei la leapsa asta: inraspar, doamnad si raulnecesar :)

Olanna cea frumoasa
La inceputul lunii, in librariile din tirg a fost promotie mare la cartile-n engleza. Mica a fost insa oferta, asa ca am venit acasa doar cu “Half of a Yellow Sun” (Harper Perennial, 2007), al doilea roman al lui Chimama Amanda Ngozi Adichie, o scriitoare nigeriana de care, pina acum, nici macar nu auzisem. De ce am ales-o pe Adichie? Fiindca numele ei suna interesant printre cele ale lui Coelho, Larsson si Dan Brown si fiindca multele recomandari de pe coperta (printre care cele ale lui Coetzee, Joyce Carol Oates, Chinua Achebe) sunau promitator. Chiar si pe amazon, “Half of a Yellow Sun” e cotata la aproape 5 stele; insa mie, cartea asta mai degraba nu mi-a placut decit mi-a placut.

Ce mi-au placut au fost clar subiectul si abilitatea narativa a lui Adichie. Printr-o tehnica ‘de flip-flop’ cu planurile temporale (pe care o gasesc originala), scriitoarea nu doar ca reface in mod dramatic istoria anilor ’60 (cea anterioara si posterioara razboiului civil din Nigeria– Biafran War), dar creaza si o anumita stare de lectura (curiozitate, nerabdare si supriza). E interesant sa urmaresti in felul acesta evolutia evenimentelor, dar, mai cu seama, evolutia personajelor si a relatiilor dintre ele.

Sint trei personaje pricipale. Mai intii, Ugwu, baiatul de casa care, la 13 ani, are norocul de a ajunge sa-l serveasca pe Odenigbo, un intelectual liberal, cu vederi anticoloniale si secesioniste. Apoi sint cele doua surori gemene, Olanna si Kainene, care provin dintr-o familie instarita si influenta de igbos, din Lagos (Igbo e o minoritate din sudul Nigeriei si, ca si evreii din comunitatile evreiesti, igbos sint educati si au un spirit intreprinzator de invidiat). Razboiul si ororile lui (masacrarea igbos mai intii in nordul Nigeriei, apoi in sud, bloacada asupra Biafrei si foametea) pun serios la incercare loialitatea celor trei personaje ale caror vieti se intilnesc si se despart neasteptat.

Adichie are fler si inteligenta atunci cind povesteste: are umor, pe care-l etaleaza generos odata cu diferentele dintre clasa educata a Nigeriei si cea tribala. Ma intreb daca lipsa ei de experienta (are doar 27 de ani) o face sa nu fie sigura pe calitatile sale, fiindca astfel nu-mi explic toate incercarile de a ‘imbunatati textul’ prin pasaje sexuale de-a dreptu’ triviale. Olanna e partea perfecta a cuplului de gemene. Nu doar ca-i inteligenta si buna, dar, spre deosebire de Kainene, e si frumoasa de pica; nu doar ea, ci toti barbatii de pe linga ea. Fostul iubit o regreta, ministrul de finante o ingramadeste deloc diplomat pe la colturi, vecinu’ de scaun de avion e lovit de-un coup de foudre, Ugwu are si el niscai visuri erotice cu ea, tantalaul de Richard (iubitul englez al Kainenei) ii cade victima-ntr-o seara, pastorul Ambrose o spioneaza din tufisuri, iar Odenigbo o adora. Si cind ti-e lumea mai putin draga (scandaluri in familie, bombe si saracie), lui Olanna ii vine chef de-un sex salbatic, asa cum numa’ Odenigbo-l poate ostoi. Sa mai amintesc si de discutiile, ca-ntre fete, dintre Olanna si verisoara ei?? Vul-ga-re!!

Ehhh...de-aia o s-o mai citesc io pe Adichie cind o sa creasca mare! Pacat, ca are potential!!

Despre frumusete

Nu, nu e vorba acum de Zadie Smith, ci de Alain de Botton si ale sale “Essays in Love” (Picador, 1995); un roman in care dragostea e luata serios la puricat, e teoretizata, abstractizata, structurata si...tot degeaba. Caci atunci cind te-apuca, se duc naibii teoriile, experientele, reflectiile si toate promisiunile de never ever again!!!

El este arhitect, tinar, destept si se indragosteste lulea si la prima vedere de Chloe, intr-un Boeing 767. Ce sanse avea el sa stea in acea zi linga Chloe, in avionul care-i aducea de la Paris la Londra?? 1 la 989727, asta cu creionu’-n mina. Si atunci nu-i deloc nebuneste sa te gindesti ca ea, Chloe, ti-e jumatatea sortita. Ei bine, asta-i primul stadiul al dragostei; fatalismul romantic.

Si de Botton numara in total 24 de stadii, exact atitea cite a avut relatia de-un an a personajului sau cu Chloe. Idealizarea este ce-l de-al doilea stadiu, in care ea e un inger si are exact ceea nu are el. Botton crede ca idealizarea persoanei iubite este de fapt nevoia de a ne compensa propriile lipsuri, propriile lasitati, slabiciuni, minciuni si compromisuri. Reversul lor exista si ne inchipuim prosteste ca cel de care, iata, ne-am indragostit, il gazduieste. Drept urmare, incepe etapa a-3-a, a subtextului seductiei, in care cautam si gasim semnificatii oricarui gest, oricarei vorbe, oricarei atitudini. Insa, odata familiarizati cu subiectul idealizarii si al seductiei, ne indreptam degraba spre etapa autenticitatii. Autenticitate care, culmea, incepe c-o mistificare: aceea de a spune despre noi ceea ce noi ne-nchipuim ca persoana adorata, idealizata, aproape sedusa, vrea s-auda. Totusi, pas cu pas, ne dezvaluim asa cum sintem si recunoastem etapa a 5-a, cea a incompatibilitatii dintre creier si trup. Ne dam seama ca ratiunea, gindul sint ceva ...suspect in dormitor.

Ei, si din dormitor ajungem la marxismul dragostei, etapa in care nu ne punem doar problema reciprocii, dar si pe cea a indoielii: “If s/he really is so wonderful, how could s/he love someone like me?”. Exact ca in gluma cu Marx care nu vroia cu nici un chip sa devina membru-al unui club care-l vroia ca membru:-) Adica e mai bine ca visul/dragostea sa ramina doar o fantezie??? Hotarit nu!! Insa trebuie sa fii gata sa suporti consecintele, adica “notele false”, adica prabusirea ideii aristofanice de “a-ti gasi jumatatea” in fata unei perechi de pantofi. Criza pantofului aruncat pe geam reprezinta, de fapt, trecerea la etapa a-8-a, cea a liberlismului, in care-ti pui problema de ce uritenia pantofilor vinzatorului de ziare te lasa rece??? Simplu ca buna ziua: fiindca pe vinzatorul de ziare nu-l iubesti si fiindca modelul lui John Staurt Mill despre liberalism, n-are nicio o legatura cu dragostea. Singurul echilibru dintre dragoste si liberalism e simtul umorului.

Si cu umor, depasim si etapa a -9-a, cea a frumusetii. Cea in care te-ntrebi: “Does beauty give birth to love or does love give birth to beauty?”. Si-ntr-o superba expunere filosofica, ce trece de la Platon, la Kant si Wittgenstein, de Botton ne convinge ca frumusetea sta in ochii privitorului. Atita doar ca “Once we locate beauty in the eye of the beholder, what will happen when the beholder looks elsewhere?”. Lasind balta insa intrebarea, ne vine greu sa spunem “Te iubesc”, si asta fiindca intregul limbaj al dragostei e super-uzitat. Mai degraba ne putem exprima intreaga simtire prin “I marshmallowed you”.

Urmeaza intimitatea, cea a trairii unor experiente comune, apoi cea a confirmarii eu-lui, in care persoana iubita te redefineste (ori, mai degraba, tu te redefinesti prin ochii persoanei iubite), cea a intremitentei inimii, care prespune un grad de ambivalenta a relatiei, cea a anhedoniei (teama de a fi fericit alaturi de cel iubit) si…ajungem, in sfirsit, la inceputul sfirsitului.

La etapa contractiilor, in care vedem semne de schimbare pe care insa, la inceput, le ignoram, dar care, mai apoi, ne transforma intr-un soi de teroristi romantici gata sa (re)cistige dragostea prin forta - batalie de la inceput pierduta. Urmeaza agonia: in care, mai intii, invinuim/dezvinovatim nietzechian iubitul/iubita pierdut(a) (beyond good and evil), ca mai apoi sa devenim de-a dreptul freudieni, psiho-fatalisti, constatind ca ultima dragoste se-nscrie, mai degraba, intr-un tipar familial. Si mai apoi ne gindim la suicid ca la o metoda postuma (si ineficienta) de exprimare a neputintei vietii “fara tine” iar, in cele din urma, ne imbolnavim de sindromul lui Isus (noi sintem cei perfecti, iar el/ea nu ne merita). Urmeaza mai apoi elipsele – ori recunoasterea ca viata merge mai departe cu si fara tine, cu si fara el/ea, si in final, uitarea si iar ... dragostea.

“Essays in Love” este o altfel de carte. O carte aflta la granita dintre literatura si filosofie, dintre experienta si teorie, dintre tragic si comic. O carte care, personal, mi-a placut mult pe alocuri (capitolul On Beauty, de exemplu), care mi s-a parut trasa bine de par prin alte locuri (etapa sinuciderii si cea a tiparului freudian); o carte gen “de ce iubim femeile” in care lirismul e inlocuit de filosofie, o lectura agreabila dar, clar, fara niciun fel de aplicatii practice!! :-)

Nebunul
Tot gindindu-ma la Lujin si la eticheta de nebun pe care i-a plasat-o creatorul (adica Nabokov), mi-au venit in minte tot felul de personaje care de care mai ciudate, mai patologice. Si mai nebun decit Lujin il gasesc, fara drept de apel, pe naratorul din “Dansul avocatului Kraykowski”, de Witold Gombrowicz, povestire pe care am auzit-o azi, in timp ce-mi reglam, alergind, pulsul la 160 (pentru cine e interesat de auditii literare, am descoperit aici o comoara de podcast).

“Dansul avocatului Kraykowski” e prima povestire din culegerea de zece, aparuta sub numele de "Bacacay" si care, spune critica, trebuie citita ca un catalog al tiraniei in formele ei cele mai diverse. In prima povestire tiranul ar fi, nici mai mult nici mai putin, decit avocatul Kraykowski care incearca sa-si impuna brutal manierele si felul de a fi celor din jur. Eu nu cred deloc una ca asta si mai cred ca, daca trebuie sa existe un tiran, apai acesta sigur este personajul narator. Nu stim care-i este numele, insa aflam ca-i bolnav, slabit si ca nici nu mai are mult de trait. Cu toate acestea (sau poate tocmai de aceea), isi foloseste ultimele puteri pentru a-l teroriza pe avocatul Kryakowski, dupa un incident minor petrecut la oper(et)a.

Ei si-abia aici intervine patologicul sublim. Dintr-o frustrare marunta de om jignit, nebunul dezvolta, nici mai mult nici mai putin, decit dragoste pura, admiratie profunda, respect nemarginit pentru avocatul Kryakowski. Nebunul ii trimite flori, ii sufla-n ceafa, ii adulmeca mirosul parfumului de violete. Il supravegheaza, il urmareste, il sponsorizeaza si nu pricepe cum si de ce sotia doctorului ii respinge acestuia avansurile. Asa ca intervine si-i trmite doamnei o anonima: “Madam! How can you? Your conduct is incomprehensible; no, you can't act like that! Are you insensitive to that shape, to those gestures and modulations, to that fragrance? Don't you grasp that perfection? What are you a woman for? If I were you, I would know what to do if he only deigned to beckon with his finger to my miserable, sluggish female body."

Nici macar atunci cind avocatul e gata-gata sa rupa bastonul pe spinarea lui, nebunul nu se lasa. “I devised a plan of hypnosis, of constant, consistent pressure by means of a thousand minute facts and mystical clues, which, without penetrating consciousness, would create a subconscious state of necessity”. Dar tocmai cind e pe cale sa-si piarda speranta, el afla adevarul...care-l pune la pamint. Insa avocatul n-are cum sa scape asa usor!

Ce mai, povestirea asta e o bijuterie!! Are savoare, are insight, are umor, are absurd. Iar nebunul e demential!

Varianta scrisa e aici, alaturi de alte 4 povestiri din Bacacay.

Sah mat
Am crezut ca in “Apararea Lujin” (Humanitas, 2004) am sa gasesc ceva din omul Nabokov ori, mai precis, din jucatorul de sah Nabokov; ceva, poate, care sa aiba legatura cu amintirile lui. Si cind colo, am dat peste povestea unui oarecare Lujin si a jocului acestuia cu viata. Spun “oarecare”, gindindu-ma la faptul ca Lujin este o creatie nabokoviana, un produs 100% imaginar, insa deloc unul oarecare.

Lujin este un inadaptat; intelege lumea in alti termeni, iar lumea il intelege pe el intr-un fel care ii este strain. Parintii, profesorii, colegii de scoala il gasesc bizar si cam prostovan; un baiat moliu, fara nicio o pasiune....pina cind avea sa descopere sahul. Si atunci incepe jocul cu viata; o lupta, pe care, din postura unui outsider, ajunge sa o cucereasca. Vorbim de viata petrecuta in turneele de sah, in fata tablei cu 64 de patrate, in fata unor adversari pe care-i face mat din citeva mutari. Cu exceptia lui Turati, al carui atac, terminat in cele din urma cu o remiza, il determina pe Lujin sa caute solutia ideala pentru a-l respinge. Printr-o miscare surprinzatoare, vicleana, inteligenta, defensiv-ofensiva, chiar si nitel absurda.

Efortul este imens, coplesitor, iar la urmatoarea partida, cind Turati nu si-a mai folosit schema de atac, Lujin se prabuseste epuizat. Jocul a avut ceva din tumultul si tensiunea unei bucati muzicale. “La inceput, totul a mers calm, ca o vioara in surdina. Jucatorii si-au ocupat pozitiile, au inaintat cu cite ceva , dar prevenitor, fara nicio o urma de amenintare [...]. Apoi, nitam-nisam, incepu sa cinte duios o struna. Una dintre fortele lui Turati ocupa o diagonala. Imediat insa i se contura incetisor si lui Lujin o melodie [...] si deodata se produse o izbucnire neasteptata, o asociere rapida de sunete: doua forte se ciocnire si amindoua fura maturate pe loc [...]. Cu glasuri de trimbita, cele mai puternice forte de pe tabla se chemara de citeva ori una pe alta [...] ...pe data un fel de furtuna muzicala cuprinse tabla, iar Lujin cauta staruitor in ea micul sunet distinct de care avea nevoie, pentru ca la rindul lui sa-l amplifice in armonia bubuitoare” (pag. 106-108).

Ultima partida cu Turati avea sa fie si inceputul sfirsitului, c-un scurt ragaz in care Lujin isi afla marea dragoste; una aseptic de asexuala. La rindul ei, Lujina, nutreste fata de el o admiratie ciudata care se transforma intr-o afectiune calda, materna. Incearca sa-l protejeze, sa-l rupa de joc, de ceea ce insemnase pina la ea viata lui Lujin. Viata isi ia insa rapid revansa si-i da mat maestrului.

Si fiindca veni vorba de maestru, acesta e, inca o data, Nabokov. Cu un stil cursiv, precis, cumva detasat, insa foarte uman, el reuseste sa extraga geniul din viata confuza si izolata a personajului mai intii baiat si mai apoi adult. Iar pe linga acest Lujin – nebun, asa cum il caracterizeaza in “Vorbeste, memorie” -, jocul de sah e redat in toata splendoarea lui: ca o armonie, o pasiune care iti ofera satisfactii neobisnuite, dar care te si consuma fizic si psihic.

PS. Si tot in “Vorbeste, memorie” (de unde am si luat poza acestei insemnari) Nabokov isi exprima regretul ca multi, prea multi ani din perioada lui europeana i-a pierdut cu sahul; cu crearea problemelor de sah. Poza este facuta de sotia lui, Vera, in 1929, pe cind scria “Apararea Lujin”. "Observati modelul in patratele al fetei de masa! "- spune Nabokov.

PPS. Acum ma gindesc cit de nepotrivit e fizic Turturo cu Lujin!!! Insa de jucat, l-a jucat bine!