Sah mat
Am crezut ca in “Apararea Lujin” (Humanitas, 2004) am sa gasesc ceva din omul Nabokov ori, mai precis, din jucatorul de sah Nabokov; ceva, poate, care sa aiba legatura cu amintirile lui. Si cind colo, am dat peste povestea unui oarecare Lujin si a jocului acestuia cu viata. Spun “oarecare”, gindindu-ma la faptul ca Lujin este o creatie nabokoviana, un produs 100% imaginar, insa deloc unul oarecare.
Lujin este un inadaptat; intelege lumea in alti termeni, iar lumea il intelege pe el intr-un fel care ii este strain. Parintii, profesorii, colegii de scoala il gasesc bizar si cam prostovan; un baiat moliu, fara nicio o pasiune....pina cind avea sa descopere sahul. Si atunci incepe jocul cu viata; o lupta, pe care, din postura unui outsider, ajunge sa o cucereasca. Vorbim de viata petrecuta in turneele de sah, in fata tablei cu 64 de patrate, in fata unor adversari pe care-i face mat din citeva mutari. Cu exceptia lui Turati, al carui atac, terminat in cele din urma cu o remiza, il determina pe Lujin sa caute solutia ideala pentru a-l respinge. Printr-o miscare surprinzatoare, vicleana, inteligenta, defensiv-ofensiva, chiar si nitel absurda.
Efortul este imens, coplesitor, iar la urmatoarea partida, cind Turati nu si-a mai folosit schema de atac, Lujin se prabuseste epuizat. Jocul a avut ceva din tumultul si tensiunea unei bucati muzicale. “La inceput, totul a mers calm, ca o vioara in surdina. Jucatorii si-au ocupat pozitiile, au inaintat cu cite ceva , dar prevenitor, fara nicio o urma de amenintare [...]. Apoi, nitam-nisam, incepu sa cinte duios o struna. Una dintre fortele lui Turati ocupa o diagonala. Imediat insa i se contura incetisor si lui Lujin o melodie [...] si deodata se produse o izbucnire neasteptata, o asociere rapida de sunete: doua forte se ciocnire si amindoua fura maturate pe loc [...]. Cu glasuri de trimbita, cele mai puternice forte de pe tabla se chemara de citeva ori una pe alta [...] ...pe data un fel de furtuna muzicala cuprinse tabla, iar Lujin cauta staruitor in ea micul sunet distinct de care avea nevoie, pentru ca la rindul lui sa-l amplifice in armonia bubuitoare” (pag. 106-108).
Ultima partida cu Turati avea sa fie si inceputul sfirsitului, c-un scurt ragaz in care Lujin isi afla marea dragoste; una aseptic de asexuala. La rindul ei, Lujina, nutreste fata de el o admiratie ciudata care se transforma intr-o afectiune calda, materna. Incearca sa-l protejeze, sa-l rupa de joc, de ceea ce insemnase pina la ea viata lui Lujin. Viata isi ia insa rapid revansa si-i da mat maestrului.
Si fiindca veni vorba de maestru, acesta e, inca o data, Nabokov. Cu un stil cursiv, precis, cumva detasat, insa foarte uman, el reuseste sa extraga geniul din viata confuza si izolata a personajului mai intii baiat si mai apoi adult. Iar pe linga acest Lujin – nebun, asa cum il caracterizeaza in “Vorbeste, memorie” -, jocul de sah e redat in toata splendoarea lui: ca o armonie, o pasiune care iti ofera satisfactii neobisnuite, dar care te si consuma fizic si psihic.
PS. Si tot in “Vorbeste, memorie” (de unde am si luat poza acestei insemnari) Nabokov isi exprima regretul ca multi, prea multi ani din perioada lui europeana i-a pierdut cu sahul; cu crearea problemelor de sah. Poza este facuta de sotia lui, Vera, in 1929, pe cind scria “Apararea Lujin”. "Observati modelul in patratele al fetei de masa! "- spune Nabokov.
PPS. Acum ma gindesc cit de nepotrivit e fizic Turturo cu Lujin!!! Insa de jucat, l-a jucat bine!
Am crezut ca in “Apararea Lujin” (Humanitas, 2004) am sa gasesc ceva din omul Nabokov ori, mai precis, din jucatorul de sah Nabokov; ceva, poate, care sa aiba legatura cu amintirile lui. Si cind colo, am dat peste povestea unui oarecare Lujin si a jocului acestuia cu viata. Spun “oarecare”, gindindu-ma la faptul ca Lujin este o creatie nabokoviana, un produs 100% imaginar, insa deloc unul oarecare.Lujin este un inadaptat; intelege lumea in alti termeni, iar lumea il intelege pe el intr-un fel care ii este strain. Parintii, profesorii, colegii de scoala il gasesc bizar si cam prostovan; un baiat moliu, fara nicio o pasiune....pina cind avea sa descopere sahul. Si atunci incepe jocul cu viata; o lupta, pe care, din postura unui outsider, ajunge sa o cucereasca. Vorbim de viata petrecuta in turneele de sah, in fata tablei cu 64 de patrate, in fata unor adversari pe care-i face mat din citeva mutari. Cu exceptia lui Turati, al carui atac, terminat in cele din urma cu o remiza, il determina pe Lujin sa caute solutia ideala pentru a-l respinge. Printr-o miscare surprinzatoare, vicleana, inteligenta, defensiv-ofensiva, chiar si nitel absurda.
Efortul este imens, coplesitor, iar la urmatoarea partida, cind Turati nu si-a mai folosit schema de atac, Lujin se prabuseste epuizat. Jocul a avut ceva din tumultul si tensiunea unei bucati muzicale. “La inceput, totul a mers calm, ca o vioara in surdina. Jucatorii si-au ocupat pozitiile, au inaintat cu cite ceva , dar prevenitor, fara nicio o urma de amenintare [...]. Apoi, nitam-nisam, incepu sa cinte duios o struna. Una dintre fortele lui Turati ocupa o diagonala. Imediat insa i se contura incetisor si lui Lujin o melodie [...] si deodata se produse o izbucnire neasteptata, o asociere rapida de sunete: doua forte se ciocnire si amindoua fura maturate pe loc [...]. Cu glasuri de trimbita, cele mai puternice forte de pe tabla se chemara de citeva ori una pe alta [...] ...pe data un fel de furtuna muzicala cuprinse tabla, iar Lujin cauta staruitor in ea micul sunet distinct de care avea nevoie, pentru ca la rindul lui sa-l amplifice in armonia bubuitoare” (pag. 106-108).
Ultima partida cu Turati avea sa fie si inceputul sfirsitului, c-un scurt ragaz in care Lujin isi afla marea dragoste; una aseptic de asexuala. La rindul ei, Lujina, nutreste fata de el o admiratie ciudata care se transforma intr-o afectiune calda, materna. Incearca sa-l protejeze, sa-l rupa de joc, de ceea ce insemnase pina la ea viata lui Lujin. Viata isi ia insa rapid revansa si-i da mat maestrului.
Si fiindca veni vorba de maestru, acesta e, inca o data, Nabokov. Cu un stil cursiv, precis, cumva detasat, insa foarte uman, el reuseste sa extraga geniul din viata confuza si izolata a personajului mai intii baiat si mai apoi adult. Iar pe linga acest Lujin – nebun, asa cum il caracterizeaza in “Vorbeste, memorie” -, jocul de sah e redat in toata splendoarea lui: ca o armonie, o pasiune care iti ofera satisfactii neobisnuite, dar care te si consuma fizic si psihic.
PS. Si tot in “Vorbeste, memorie” (de unde am si luat poza acestei insemnari) Nabokov isi exprima regretul ca multi, prea multi ani din perioada lui europeana i-a pierdut cu sahul; cu crearea problemelor de sah. Poza este facuta de sotia lui, Vera, in 1929, pe cind scria “Apararea Lujin”. "Observati modelul in patratele al fetei de masa! "- spune Nabokov.
PPS. Acum ma gindesc cit de nepotrivit e fizic Turturo cu Lujin!!! Insa de jucat, l-a jucat bine!
8 comments:
anda,
de cand eram mic ma pasiona (pana la nebunie si absurd) sahul si partidele vechi ale marilor maestri
apoi, cum am mai spus -de cateva ori doar pe acest blog...:) - nabokov a fost si este unul dintre preferatii mei dragi.
asta nu inseamna totusi mai nimic. 1. pentru ca mic fiind nu m-a pasionat entomologia si
2. nici nu am abuzat de fetite, acum, la batranete.
ca distinsul :))
panta, nicioadata nu-i tirziu! Pentru fluturi, adeca :-)
@anda: mie mi-a placut extraordinar de tare filmul cu Turturro! spre rusinea mea, cand l-am vazut pe hbo acum vrei trei sau patru ani habar n-aveam ca e facut dupa nabokov:) nu c-as mai citi cartea, sincer... eu sunt una dintre acele rara avis care nu pricepe in ruptu' capului ce vede lumea la Lolita!
Nabokov e maestru în personaje inversate! În asta constă marea lui artă. De aceea Lujin nici gând să îi semene.
Comentariul despre "abuzare" este el însuşi un abuz... "Lolita", ştie oricine a citit ceva mai mult de şi despre Nabokov, respectă întru totul regulile inversării.
În "Disperare", Nabokov are tot un personaj inversat, care întrucâtva îl anticipează pe Humbert, din Lolita: „Lolita ne încuie în mintea lui Humbert, dar ne invită să evadăm, să ne imaginăm durerea Lolitei – de dragul căreia Nabokov a scris cartea”, spune Brian Boyd. Iar Nabokov explică în prefaţă: „Hermann şi Humbert se aseamănă aşa cum doi balauri pictaţi de acelaşi artist, în diferite perioade a vieţii sale, seamănă unul cu altul. Amândoi sunt nişte ticăloşi, şi totuşi există o fâşie verde în Paradis unde lui Humbert i se permite să se plimbe la apus o dată pe an; dar Iadul nu-l va elibera niciodată pe Hermann.”
Pentru a înţelege cum a scris Nabokov "Lolita" e bine să te întorci la copilăria autorului. Familia iubitoare i-a oferit micului Vladimir nespusă libertate şi linişte, veghind mereu cu tandreţe asupra dezvoltării sale sufleteşti. Sentimentele puternice ale lui Nabokov în privinţa armoniei din sînul familiei sînt chiar cele care, explică tot Boyd, l-au împins pe scriitor, ca şi în alte dăţi, să îşi testeze ideile, inversîndu-le, negîndu-le. "Lolita" e apogeul. A îi atribui faptele personajului e un gest mult prea brutal şi total lipsit de sens.
Humbert este inversul acelor părinţi pe care Nabokov îi descrie în "Vorbeşte, memorie", cei care îşi plimbă copilul în tăcută armonie, pe potecă. Apoi, mai sînt explicaţii şi legate de unchiul homosexual care îl ţinea pe micul Vladimir pe genunchi, şi îl răsfăţa, iar el se ruţina cumplit. Nabokov poate fi "citit" cel mult în personajul Lolita, nu în Humbert!...
Vera
... şi mii de scuze că m-am lungit, am o sensibilitate faţă de legăturile astea false autor-personaj. Şi îl îndrăgesc prea mult pe Nabokov. Nu ştiu cîţi scriitori se pot lăuda cu genul de viaţă, ireproşabil, dus de el. Cînd te gîndeşti că Vera a salvat, literalmente, "Lolita" din coşul de gunoi. Şi apoi a cam îndurat; ştia bine ce ştia, Nabokov a adorat-o.
Şi-apoi, Dostoievski n-a trebuit să dea în cap nimănui cu toporul, nu? :)
Seară faină!
V.
@vera, sa-ti ceri scuze ca te-ai lungit??? Sint bucuros acceptate :)))
E interesanta explicatia inversarii a lui Boyd. Practic, ea-i ofera lui Nabokov infinite dezvoltari ale personajelor, care isi au totusi originea in istoria personala.
Ai citit Pale Fire?? Mie cartea asta mi s-a parut fix ca o problema de sah!! Sa cauti sa pricepi cine e cine; eu am incercat o explicatie, insa m-ar interesa si alte pareri; mai cu seama cind vin din partea unui specialist in Nabokov!!
Da, explicaţia inversării e reală şi nu îi aparţine numai lui Boyd. Acolo însă am găsit-o eu dezvoltată foarte bine. Pentru aproape fiecare carte! De fapt, în afară de "Maşenka" - şi, desigur, de "Vorbeşte, memorie" - Nabokov niciodată nu a scris despre el. Ar fi fost ca şi cum ar fi scris ţinînd o palmă lipită pe gura imaginaţiei.
"Specialist" Nabokov? Nuuu... Sau "Nay...", vorba autorului! Descîlcesc şi eu abia acum, şi la un asemenea uriaş scriitor e exact ca şi cu limbile străine: cu cît înveţi mai mult, cu atît îţi dai seama că ştii mai puţin!
Ştiai că a fost şi pasionat de cuvintele încrucişate? Nu numai şah... De fapt, ani de zile a scris pentru reviste, la Berlin, da, rebusuri! În "Disperare", e ticsit de jocuri de cuvinte aproape intraductibile, e o arteziană infinită!... Foarte, foarte amuzant şi provocator.
Pe "Pale Fire" vreau să trăiesc să îl văd tradus. Dar nu-mi pot imagina cine să facă munca asta. Un cuplu prozator-poet? Sau un om-orchestră? Pe Mircea Ivănescu mi l-aş fi imaginat...
@Vera, abia astept sa citesc "Disperare" :)) Pina atunci, mi-am luat o cartulie de vreo suta si ceva de pagini, "Transparent Things", in care Nabokov iar se joaca; evident cu noi si cu personajul. N-am inceput-o inca, insa e prima pe lista!! S-ar putea ca tu s-o fi si citit deja...io nici macar nu auzisem de ea!
Post a Comment