O sancta simplicitas
Sa-l citesti pe Torgny Lindgren nu e greu; e simplu si cursiv si narativ. Mai dificil e, cred, sa-i patrunzi simplitatea asta-amagitoare si sa-l citesti …dincolo de cuvinte. Caci, “litera ucide, iar duhul da viata”, asa cum scrie in Biblie si asa cum ajunsese sa creada bunicul celui care povesteste “Biblia lui Doré” (Polirom, 2006). O carte spusa simplu, intr-un dictafon marca Sony MZN 710, de catre un personaj simplu, despre o forma de arta simpla. Iar rezultatul e o carte uimitor de complexa.
Personajul este dislexic (alexic). Nu poate citi, nu poate scrie, motive pentru care educatia lui s-a petrecut la needucabili, pe vremea cind dislexia era considerata handicap mental. Personajul vede lumea in imagini, mai precis prin imaginile lui Gustave Doré din Biblia acestuia ilustrata, carte pe care o studiase impreuna cu bunicul. Din cauza statutului ei literar discutabil, Biblia lui Doré a fost pusa la pastrare, iar personajul a incercat o viata sa o reproduca, imagine cu imagine, linie cu linie. Acum, dupa ce a terminat-o, povesteste.
Asta e plotul simplu-al cartii. In spatele lui am descoperit insa cel putin trei teme: a dragostei filiale, a dragostei crestine si a relatiei dintre original si copie in arta. Dragostea filiala este, de fapt, o paradigma a dragostei fata de Dzeu. Este un dar, o relatie bazata pe incredere, pe daruire, chiar daca tatal dispretuieste defectul baiatului si chiar daca baiatul observa ca Tatal nu inseamna doar bunatate, ci si pedeapsa si macel. Scrisoarea tatalui e mental (re)creata, asa cum din Biblia recreata a lui Doré lipsesc carnagiile, iar mortii sint cu 2.000 mai putini. Iar copia, nu falsul, ofera libertatea de corectie, desi unii considera copiile, “in zona obscura dintre autentic si fals. Ele contribuie la cantitatea artei. Dar ii scad gradul de puritate” (pag. 198).
Citisem ca Torgny Lindgren e un scriitor profund crestin, insa dupa “Biblia lui Doré” m-am intrebat daca nu cumva credinta e pusa sub semnul indoielii. Nu cumva doar un personaj naiv si imatur emotional poate crede, fara nicio urma de-ndoiala, in Tatal sau razbunator? Un posibil raspuns l-am gasit in teza de doctorat a directorului de la needucabili: teza “despre omul de stiinta Pascal, care fusese cel mai vestit savant al timpului in domeniul vidului, reusise ca teolog sa umple acest vid cu Dumnezeu sau, mai corect spus, aratase ca aceste doua elemente sint unul si acelasi. Vidul, adica vacuumul eternitatii, este Dumnezeu, Tatal nostru” (pag. 118). Ma mai intreb daca un alt raspuns n-ar putea fi dat citind “Biblia lui Doré” in contextul trilogiei din care face parte (primele doua volume sint ”Miere de bondari” si ”Caltabosul”)? Oricum, personal, desi nu-mi displace, nu-l pot considera pe Lindgren unul dintre favoriti!
Sa-l citesti pe Torgny Lindgren nu e greu; e simplu si cursiv si narativ. Mai dificil e, cred, sa-i patrunzi simplitatea asta-amagitoare si sa-l citesti …dincolo de cuvinte. Caci, “litera ucide, iar duhul da viata”, asa cum scrie in Biblie si asa cum ajunsese sa creada bunicul celui care povesteste “Biblia lui Doré” (Polirom, 2006). O carte spusa simplu, intr-un dictafon marca Sony MZN 710, de catre un personaj simplu, despre o forma de arta simpla. Iar rezultatul e o carte uimitor de complexa.Personajul este dislexic (alexic). Nu poate citi, nu poate scrie, motive pentru care educatia lui s-a petrecut la needucabili, pe vremea cind dislexia era considerata handicap mental. Personajul vede lumea in imagini, mai precis prin imaginile lui Gustave Doré din Biblia acestuia ilustrata, carte pe care o studiase impreuna cu bunicul. Din cauza statutului ei literar discutabil, Biblia lui Doré a fost pusa la pastrare, iar personajul a incercat o viata sa o reproduca, imagine cu imagine, linie cu linie. Acum, dupa ce a terminat-o, povesteste.
Asta e plotul simplu-al cartii. In spatele lui am descoperit insa cel putin trei teme: a dragostei filiale, a dragostei crestine si a relatiei dintre original si copie in arta. Dragostea filiala este, de fapt, o paradigma a dragostei fata de Dzeu. Este un dar, o relatie bazata pe incredere, pe daruire, chiar daca tatal dispretuieste defectul baiatului si chiar daca baiatul observa ca Tatal nu inseamna doar bunatate, ci si pedeapsa si macel. Scrisoarea tatalui e mental (re)creata, asa cum din Biblia recreata a lui Doré lipsesc carnagiile, iar mortii sint cu 2.000 mai putini. Iar copia, nu falsul, ofera libertatea de corectie, desi unii considera copiile, “in zona obscura dintre autentic si fals. Ele contribuie la cantitatea artei. Dar ii scad gradul de puritate” (pag. 198).
Citisem ca Torgny Lindgren e un scriitor profund crestin, insa dupa “Biblia lui Doré” m-am intrebat daca nu cumva credinta e pusa sub semnul indoielii. Nu cumva doar un personaj naiv si imatur emotional poate crede, fara nicio urma de-ndoiala, in Tatal sau razbunator? Un posibil raspuns l-am gasit in teza de doctorat a directorului de la needucabili: teza “despre omul de stiinta Pascal, care fusese cel mai vestit savant al timpului in domeniul vidului, reusise ca teolog sa umple acest vid cu Dumnezeu sau, mai corect spus, aratase ca aceste doua elemente sint unul si acelasi. Vidul, adica vacuumul eternitatii, este Dumnezeu, Tatal nostru” (pag. 118). Ma mai intreb daca un alt raspuns n-ar putea fi dat citind “Biblia lui Doré” in contextul trilogiei din care face parte (primele doua volume sint ”Miere de bondari” si ”Caltabosul”)? Oricum, personal, desi nu-mi displace, nu-l pot considera pe Lindgren unul dintre favoriti!
No comments:
Post a Comment