I have done the deed
“Didst thou not hear a noise?” si mai apoi “My hands are of your colour; but I shame to wear a heart so white” (Macbeth, Actul 2, Scena 2).

Cum a tradus Javier Marías, in “Inima atit de alba” (Rao Contemporan, 1998), scena asta shakespeariana, pe mine m-a umplut de admiratie!! A fost o surpriza neasteptata sa descopar un scriitor atit...atit de elegant, de subtil, de complicat, de senzual!! E o satisfactie pe care doar cititorii o pot intelege. Si pentru asta ii ramin datoare lui dragos. Multumesc.

“Inima atit de alba” este o carte despre cuvinte; rostite si nerostite. Cuvinte inselatoare care nu trebuie crezute; cuvinte care, odata spuse, nu pot fi uitate; cuvinte care, uneori, trebuie pastrate secret; cuvinte care, susurate cu gura la ureche, au putere; cuvinte care, odata spuse, nu pot sterge vina si nici a o-mparti. Cuvinte care, mai bine ar ramine ginduri, remuscari. Cuvinte care usureaza, desi nu-i drept. Cuvinte care responsabilizeaza, desi nici asa nu-i drept. Cuvinte, cuvinte, cuvinte...

Javier Marías n-a facut, in “Inima atit de alba” decit sa talmaceasca Macbeth in spaniola si in anii ’80...cu amintiri de dinainte, caci “I have done the deed” a fost susurat de tatal lui Juan la urechea celei de-a doua neveste, cu 40 de ani in urma. Iar ea a preferat, atunci, sa-si coloreze si inima in rosu, nu doar miinile care puteau fi spalate.

Iar cuvintele lui Marías sint o cascada; ele cad, se pravalesc unul dupa altul, se amplifica reciproc, se explica in timp si, in cele din urma, pot fi intelese.

“O instigare nu inseamna altceva decit cuvinte, cuvinte slobode ce se pot talmaci si transmite din om in om si dintr-o limba intr-alta si de la un veac la altul, mereu aceleasi, instigind la savirsirea acelorasi acte de cind nu exista nimeni pe lume, nici nu erau limbi si nici urechi sa le asculte”. Si cu asta inchei pentru ca orice alte cuvinte ar fi de mult prea prisos.

Estetica dezordinii
Fara absolut nicio rezerva sint de acord ca ”Pe falezele de marmura” (Paralela 45, 2005), a lui Ernst Jünger, este o (mica) bijuterie estetica si metafizica. O nuvela in care bogatia de simboluri nu poate concura decit cu fluiditatea si claritatea stilului…un stil insa prea perfect, prea slefuit pentru gustul meu :) Un stil rece, dur, inflexibil, de otel care face ca scrisul lui Hesse sa para sentimental de-a dreptul. Un stil care se manifesta nu doar la nivel de limbaj, dar si la nivel de implicare. Fiindca, in “Pe falezele de marmura”, Jünger adopta pozitia estetului, a filosofului care abstractizeaza dezordinea si care contempleaza, de undeva, de sus, violenta si crima.

Ordine - dezordine este dihotomia cu care opereaza Jünger. Ordinea sociala si armonia exprimate nu doar prin Herbarium (caci naratorul si fratele mai mare, Otho, sint naturalisti), dar si prin Marina idilica, acea Arcadie mitologica, bucolica, pastoreasca. Atita doar ca ordinea sociala incepe sa fie amenintata de Marele Padurar, o figura aproape charismatica, fata de care Jünger pare sa aiba respect. Iar Marele Padurar si ceata lui instaureaza teroarea, mai intii subtil, zvonistic, apoi din ce in ce mai violent, pina cind ordinea si armonia Marinei dispar. Atit naratorul, cit si fratele Otho, se arunca in lupta impotriva Marelui Padurar in incercarea de a inlatura hasoul si a restabili ordinea, valoarea (pura), spiritualitatea. In urma unei infruntari directe, in care au fost aruncate haite de ciini dresati, Herbarium e curpinsa de foc, iar peste Marina ...se lasa ceata.

De unde, coroborind contextul politic din anul aparitiei cartii (1939) cu ideea lui Hesse ca “cel care aspira la renastere, trebuie sa fie gata sa moara”, “Pe falezele de marmura” a fost asimilata ca o parabola a national socialismului...o declaratie de “distantare” a lui Jünger fata de doctrina nazista, idee pe care Jünger insusi a avut bunul simt sa o respinga. Fiindca “Pe falezele de marmura” e o lucrare atit de abstractizata si distilata, incit se poate potrivi, cu mici ajustari, oricarei distopii.

Un barbat si vreo citeva femei
Daca ar fi sa redau intr-o singura propozitie impresia mea despre Femei (Humanitas, 2004), atunci as spune ca volumasul asta e cea mai proasta carte a lui Mihail Sebastian pe care am citit-o eu.

Femei e o colectie de 4 nuvele despre, si mai putin cu, femeile din viata unui barbat, Stefan Valeriu – student intii, apoi medic si diplomat, iar mai apoi artist de cabaret. E o carte incropita la repezeala parca, din istorioare scurte si mult prea diferite (tematic si stilistic) pentru a oferi vreo coerenta. Stefan Valeriu e singurul fir de legatura si am senzatia ca, in ciuda titlului, cartea asta e mai mult despre el, despre maturizarea lui personala si relationala cu femeile, decit despre femei, fie ca ele se numesc Renée, Marthe, Odette, Emilie, Maria sau Arabela. De altfel, primele trei (eroine ale primei povestiri) sint atit de don juanesti si vag portretizate, incit ramin doar niste umbre in istoria sentimentala a lui Stefan Valeriu.

A doua nuvela, Emilie, e ceva mai consistenta. Poate pentru ca Emilie nici macar nu este una dintre femeile lui Stefan: e prea simpla, telurica, necomplicata. Si totusi portretul ei are forta, convinge. Nu acelasi lucru se poate spune despre sofisticata si epistolara Maria, care nici macar nu are nevoie de vocea naratorului pentru a se schita: ambiguu si…hmm, destul de imatur.

In fine, Arabela, a carei poveste e si cea mai lunga, apare ca personajul si cel mai lipsit de coerenta. Aproape fara voia ei, cumva in afara ei, Arabela ia decizii importante pentru ea si altii; doar cind e vorba de lucruri mundane, marunte, Arabela e stapina pe ea, preia intitiativa, pune lucruri la punct. De ce o iubeste totusi Stefan (ori poate ca nici n-o iubeste), nu aflam. Daca stau bine si ma gindesc, nu aflam de ce simte afectiune nici pentru toate celelalte !

Asa cum spuneam, Femei mi-a dat senzatia de improvizatie rapida, nedezvoltata, neterminata. Si de o doza destul de mare de egotism masculin; in ciuda titlului!

Jurnal
Am terminat Jurnalul (Humanitas, 2005) lui Mihail Sebastian acum o saptamina si tot am aminat momentul unei insemnari. Pur si simplu mi-e greu sa conectez multimea de impresii intr-un text cit de cit fluent si coerent. Cu atit mai mult cu cit nici note de lectura n-am.

Pe la inceputul Jurnalului puteam sa jur, de pilda, ca, desi il voia intim, Sebastian cocheta totusi cu ideea de a-l publica undeva, cindva....iar cineva, dupa 25 de ani, sa-l poata citi, asa cum el, Mihail Sebastian, se desfata, pe la 1935, cu Jurnalul lui Jules Renard. Mai apoi, mi-am dat seama ca ideea asta nu tine. Insemnarile lui Sebastian sint mult prea sincere si mult prea conflictuale; mai cu seama cele referitoare la dragostea lui pentru Leni Caler care azi reprezenta totul, iar miine nu era nimic.

Mi s-a parut interesanta relatia lui cu Camil Petrescu: una de dragoste si ura. Una de dispret absolut si admiratie sincera. O relatie care, pina la urma, avea sa ramina strinsa in ciuda tuturor ideologiilor si parti-pris-urilor politice. Mult mai puternica decit cea dintre Sebastian si Nae Ionescu, relatie care a continuat si ea, inconstant, chiar si dupa scandalul “De doua mii de ani”.

Am gasit admirabil, dar si chestionabil, obiectivismul lui Sebastian in plina era a fascismului si nationalismului. Mie, personal, mi s-a parut destul de ambiguu obiectivismul asta; l-am perceput ca pe o incercare de pastrare a unui status –qvo personal, privit nu doar din exterior, dar si dinauntru. Firea lui contradictorie era, probabil, masura judecatii lui; in dragoste, dar si in politica.

Nu stiu daca obiectivismul ori ambiguitatea au putut face din Sebastian un vizionar, insa mi s-a parut incredibil cum a putut sa gindeasca si sa simta omul asta ca ceea ce insemna fascismul si nationalismul la dreapta, era bolsevismul la stinga. Asta in ciuda bucuriei initiale, si destul de retinute, de a considera un “miracol” prezenta trupelor rusesti la Bucuresti in vara lui 1944.

La fel de incredibila mi s-a parut luciditatea cu care-si putea privi propria creatie; fie ca era vorba despre “Jocul de-a vacanta”, “Accidentul” ori “Steaua fara nume”. Critic, incisiv, stia cind laudele i se cuveaneau si cind mai avea de strabatut drum lung pina la ele.

Si mai incredibila mi s-a parut maturitatea lui, la 27 de ani!! O maturitate care ramine in timp si in linii mari constanta, hranita cu experiente si iubiri nefericite, lecturi si muzica bune.

Una peste alta, dupa Jurnal, mi-l voi aminti pe Mihai Sebastian ca pe un tip ipohondru, amuzant pe alocuri, poetic prin alte locuri, instructiv...insa mai ales trist. Incurabil de trist si de singur!!

O limba curata
Telgte, Westphalia, Mai 1647. Acolo si in acele timpuri (tulburi) isi plaseaza Günter Grass “The Meeting at Telgte” (Mariner Books, 1990), o carte plina de spirit , picareasca, dar si parabolica. Un adevarat roman a clef .

La Telgte, cu putin inainte de incheierea razboiului de 30 de ani, Grass ii aduna fictiv pe cei mai importanti poeti germani ai vremii (vreo 20), animati de ideea ecumenica, nobila si generoasa de repurificare si revitalizare a limbii si prozodiei germane. 300 de ani mai tirziu, lua nastere, in Germania de Vest, Grupul 47, o adunare de literati germani, minati de ideea de repurificare a limbii (grav afectata de limba de lemn nazista) si de relansare a literaturii germane post-war. In 1647, Germania era divizata intre Catolici si Protestanti; in 1947 - intre fortele aliate si cele sovietice. Paralela, deci, nu putea fi evitata, asa incit lui Grass nu i-au fost iertate nici ironiile si nici cinsimul, iar “The Meeting at Telgte” nu s-a bucurat niciodata de succesul pe care l-ar fi meritat.

Intilnirea de la Telgte a fost organizata de poetul Simon Dach (dach, in germana, inseamna acoperis), un epigon al mult mai celebrului Martin Opitz (da, tot ala din Calcanul) - un fel de Virgiliu al literaturii germane, care tocmai se prapadise de curind. Invitatii lui Dach erau unul si unul : vorbeau dialecte diferite, aveau religii diferite, simpatii politice diferite, virste diferite, apucaturi diferite, feluri diferite de a se exprima. Un singur lucru aveau in comun: limba germana. Iar Dach isi inchipuia, naiv, ca adunatura asta pestrita de literati, mai mult sau mai putin talentati, ar putea emite nu doar un manifest al limbii germane, dar si un mesaj de pace care sa impresioneze puterile (germane, suedeze si franceze) ce se bateau atunci pe os. Ca n-a fost asa, n-a fost nici vina lui Dach si nici a organizarii lui elitiste, cu sesiuni de lectura si supe luuungi de vremuri de razboi.

Prima zi de lucru a fost cum a mai fost: cu instalarea neortodoxa a literatilor la hanul Bridge Tavern condus de Libuska, zisa mama Courage, dar si cu prima sesiune de lecturi, in care dialectele limbii germane pareau a ceda in fata unei coerente lingvistice comune. Asta pina cind...pina cind s-a ajuns la varza! Caci varza “kappes” a celor de pe Rin ar trebui sa coexiste cu varza “kumst” a celor dintre Ems si Weser!! Disupta s-ar fi putut lasa chiar si c-o bataie, daca Dach n-ar fi incheiat la timp si diplomatic prima zi a “conferintei”, invitindu-si colegii la fisii subtiri de sunca si cirnati fierti, asortati modest cu citeva legume!

Cea de-a doua zi fu dedicata formelor de exprimare. Poetul “vizual” Birken isi citi neinspirat poemele in forma de cruce si inimoare; Greflinger sidera asistenta cu poezii vulgare, iar Gryphius o adormi de-a dreptul cu tragedia lui lunga si intinsa ca si supa ce urma. “Spoon in soup, Gryphius stirred up thoughts that expanded Silesian hunger into cosmic hunger.” :) Se mai scursera citeva ceasuri de discutii aprinse in jurul (ne)muzicalitatii limbii germane, ca apoi sa vina cina, un adevarat festin. Gelnhausen si trupele lui imperiale trasera o fuga pin’ la tara, omorira un fermier si, uite-asa, procurara cele 5 giste aliniate acum pe o tepusa la protap, 3 purcei de lapte invirtiti pe-o alta, plus o oaie indopata cu cirnati.

Abundenta neasteptata de mincare si vin lasa urme adinci asupra literatilor, asa incit in ultima zi a conferintei renuntara la mesajul de pace si, concentrindu-se doar pe manifestul literar, isi adusera aminte ca au origini diferite. De data aceasta doar focul ii mai desparti de o iminenta si apriga incaierare. Si uite-asa, intilnirea de la Telgte ramase fara rezultat; nu acelasi lucru s-ar putea spune insa, acum, la jumatate de secol distanta, despre Grupul 47, chiar daca, probabil, intilnirile din cadrul lui l-au inspirat pe Grass.

Si lui Günter Grass chiar nu-i trebuie prea multe ca sa dezvolte o proza spumoasa, (auto)ironica, obraznica, plina de spirit. Ca in cazul lui “The Meeting at Telgte” – o carte fascinanta, din care nu lipsesc mostre ale Barocului german.

Casandra si Filotei
Alta lectura ratata, pe la pagina optzecisiceva. “Stigmatul Casandrei” (Humanitas Fiction 2008), de Cinghiz Aitmatov, autor de care, pina acum, auzisem numai de bine.

Am inceput cartea cu un wow a la Vonnegut: o idee faina despre dreptul nenascutilor de a nu vrea sa se nasca si despre vechea si actuala controversa Pro-life vs Pro-choice + un futurolog destept si american vs un savant rus, devenit calugar spatial.

Daaar... dupa doar primele 20 de pagini, asteptarea de a descoperi o capodopera s-a transformat, mai intii, in iritare si, apoi, in enervare. Dialoguri brute, artificiale, plate, plictisitoaaare; umor sasiu, personaje fortate.

M-am decis, dupa 5 zile si lecturi cu picatura, sa pun deoparte cartea asta; in ciuda temei cit se poate de interesante, de umane, de complexe, de etc...

Domnii Raef si Etah
Am recitit weekendul asta “By Night in Chile” (A New Directions Book , 2003) a lui Roberto Bolano, una, cred, dintre cele mai bune carti ale literaturii sud-americane de la 1990 incoace. Nu doar chestionarul lui Catalin mi-a amintit de ea (acolo i-am ales finalul drept cel mai tare final de roman citit vreodata), dar si aparitia recenta a traducerii romanesti “Nocturna in Chile”, la Editura Curtea Veche.

“By Night in Chile” este confesiunea halucinanta, de o noapte, a unui muribund-parintele Urrutia- ale carui amintiri creioneaza, delirant, relatia bizara dintre Biserica, Arta si putere intr-o societate opresiva, ca cea a deceniului 8 in Chile. Confesiunea parintelui e halucinanta, insa concluziile acesteia, ca si unele personaje invocate, sint cit se poate de reale. Jünger si Neruda sint exemple de scriitori reali care, direct sau indirect, au ales sa serveasca sistemul; unul opresiv, brutal. Au inchis ochii si au tras foloase (fiecare de la sistemul lui). Ei au ramas celebri...insa multi altii, ca Maria Canales, s-au ales, in urma colaborarii cu puterea, doar cu o faima efemera. Insusi parintele Urrutia – preot ca formatie, insa poet si critic literar prin vocatie – moderat de altfel, se vede nevoit sa ingenuncheze, fara folos, in fata Juntei militare si sa predea lectii de marxism lui Pinochet. Cine l-a impins la asta?? Frica, Mr. Raef: frica ce se transforma, apoi, in ura.

De altfel tot Mr. Raef a fost cel care l-a trimis pe Urrutia, in calitate de preot, in Europa, ca sa studieze metodele de supravietuire a Bisericii. Biserica, si ea, aservita puterii, amenintata insa, din chiar interiorul ei: de porumbei, mai exact de gainatul lor acid. Iar, de-aici, de pe batrinul continent, Urrutia a inteles ca Biserica a ales sa supravietuiasca prin opresiune; prin vinarea si uciderea porumbeilor, cu soimi special dresati de insisi slujitorii Domnului. Doar parintele Antonio din Burgos face opinie separata si considera porumbeii, acolo si ei, niste creaturi ale Domnului, in ciuda gainatului lor acid.

Prostitutie politica a Bisericii si a Artei. Suportabila pina la un punct. Pina la punctual in care “the wizened youth” cedeaza…. “and then, the storm of shit begins”.

“By Night in Chile” e o satira scurta si densa a la Borges. Deliranta a la Ferdydurke. E insa, peste toate, un manifest al constiintei umane....destul de stingist, desigur :)

Sonata lui Oates
Chiar si fara sa fi facut referire directa la Appassionata lui Beethoven, ultima carte a lui Joyce Carol Oates, “The Gravedigger’s Daughter” (Harper Perennial, 2008), poate fi comparata cu o bucata muzicala: din punctul de vedere al arhitecturii, al dezvoltarii textului, al ritmului, al expresivitatii. Iar Oates stapineste perfect cuvintele, literele, sunetele, intelesul lor si le combina intr-un recital de emotii intim si puternic. Romanul este scris in memoria bunicii autoarei, “Blanche Morgenstern, the gravedigger’s daughter” – o supravietuitoare.

Allegro Assai – In The Chautauqua Valley, prima parte a romanului cu tema definitorie a supravieturii. O parte grava, dar alerta, dinamica, in care evenimentele si emotiile se succed dramatic. Rebecca Schwart supravietuieste: nasterii sale in conditii inumane la bordul unui vas spre America; saraciei din casa insalubra a groparului; abuzului psihic al tatalui ce-si vede pierduta demnitatea; fugii de-acasa a celor doi frati mai mari; uciderii mamei si a sinuciderii groparului care, intr-o ultima clipa de luciditate, intoarce pusca dinspre capul copilei; unei adolescente stigmatizate si chinuite de incercarea de “a fi buna” si de “a crede in Dumnezeu”; unui sot abuziv si violent; si, in sfirsit, unui criminal in serie caruia ii datoreaza, insa, o noua viata si o noua identitate pentru ea si copilul ei.

Andante con moto – In The World, a doua parte, oarecum stabila, plata, simpla, aproape comuna. Hazel Jones si fiul sau “are keeping going” pentru a-si cauta siguranta, linistea, viata. Gratie infatisarii ei exotice, a inteligentei native-si naive, a demnitatii ei morale, Hazel cladeste incet si sigur un viitor de pianist pentru fiul sau. Hazel gaseste, in plus, dragostea si confortul material. In The World e tranzitia catre cea de-a treia parte.

Allegro ma non troppo – Beyond, o revenire stapinita la tema supravietuirii. Hazel isi confrunta trecutul, fortata de propriul copil si de viitorul socru, il rezolva, dar il pastreaza ingropat pentru sine. Nimeni nu mai avea sa auda vreodata de Rebecca Schwart, de “the gravedigger’s daughter”…

…si, totusi, epilogul surprinde o semnatura, o poveste, un trecut!!!

E o carte superba, emotionanta, feminina. Oates imi aminteste, in egala masura, de Toni Morrison si de Carson McCullers, dar mi se pare ca stilul ei, desi liric, are mai multa forta, mai mult impact. Trebuie sa recunosc insa, ca am “auzit” si niste note false. Mi s-a parut, de pilda, fortata scena erotica de la cabana, dintre Hazel si Chet, si abrupt epilogul. Abrupt ca stil; rupe ritmul. Ca un capac de pian trintit peste ultima nota de la Appassionata!