Un barbat si vreo citeva femei
Daca ar fi sa redau intr-o singura propozitie impresia mea despre Femei (Humanitas, 2004), atunci as spune ca volumasul asta e cea mai proasta carte a lui Mihail Sebastian pe care am citit-o eu.
Femei e o colectie de 4 nuvele despre, si mai putin cu, femeile din viata unui barbat, Stefan Valeriu – student intii, apoi medic si diplomat, iar mai apoi artist de cabaret. E o carte incropita la repezeala parca, din istorioare scurte si mult prea diferite (tematic si stilistic) pentru a oferi vreo coerenta. Stefan Valeriu e singurul fir de legatura si am senzatia ca, in ciuda titlului, cartea asta e mai mult despre el, despre maturizarea lui personala si relationala cu femeile, decit despre femei, fie ca ele se numesc Renée, Marthe, Odette, Emilie, Maria sau Arabela. De altfel, primele trei (eroine ale primei povestiri) sint atit de don juanesti si vag portretizate, incit ramin doar niste umbre in istoria sentimentala a lui Stefan Valeriu.
A doua nuvela, Emilie, e ceva mai consistenta. Poate pentru ca Emilie nici macar nu este una dintre femeile lui Stefan: e prea simpla, telurica, necomplicata. Si totusi portretul ei are forta, convinge. Nu acelasi lucru se poate spune despre sofisticata si epistolara Maria, care nici macar nu are nevoie de vocea naratorului pentru a se schita: ambiguu si…hmm, destul de imatur.
In fine, Arabela, a carei poveste e si cea mai lunga, apare ca personajul si cel mai lipsit de coerenta. Aproape fara voia ei, cumva in afara ei, Arabela ia decizii importante pentru ea si altii; doar cind e vorba de lucruri mundane, marunte, Arabela e stapina pe ea, preia intitiativa, pune lucruri la punct. De ce o iubeste totusi Stefan (ori poate ca nici n-o iubeste), nu aflam. Daca stau bine si ma gindesc, nu aflam de ce simte afectiune nici pentru toate celelalte !
Asa cum spuneam, Femei mi-a dat senzatia de improvizatie rapida, nedezvoltata, neterminata. Si de o doza destul de mare de egotism masculin; in ciuda titlului!
Daca ar fi sa redau intr-o singura propozitie impresia mea despre Femei (Humanitas, 2004), atunci as spune ca volumasul asta e cea mai proasta carte a lui Mihail Sebastian pe care am citit-o eu.Femei e o colectie de 4 nuvele despre, si mai putin cu, femeile din viata unui barbat, Stefan Valeriu – student intii, apoi medic si diplomat, iar mai apoi artist de cabaret. E o carte incropita la repezeala parca, din istorioare scurte si mult prea diferite (tematic si stilistic) pentru a oferi vreo coerenta. Stefan Valeriu e singurul fir de legatura si am senzatia ca, in ciuda titlului, cartea asta e mai mult despre el, despre maturizarea lui personala si relationala cu femeile, decit despre femei, fie ca ele se numesc Renée, Marthe, Odette, Emilie, Maria sau Arabela. De altfel, primele trei (eroine ale primei povestiri) sint atit de don juanesti si vag portretizate, incit ramin doar niste umbre in istoria sentimentala a lui Stefan Valeriu.
A doua nuvela, Emilie, e ceva mai consistenta. Poate pentru ca Emilie nici macar nu este una dintre femeile lui Stefan: e prea simpla, telurica, necomplicata. Si totusi portretul ei are forta, convinge. Nu acelasi lucru se poate spune despre sofisticata si epistolara Maria, care nici macar nu are nevoie de vocea naratorului pentru a se schita: ambiguu si…hmm, destul de imatur.
In fine, Arabela, a carei poveste e si cea mai lunga, apare ca personajul si cel mai lipsit de coerenta. Aproape fara voia ei, cumva in afara ei, Arabela ia decizii importante pentru ea si altii; doar cind e vorba de lucruri mundane, marunte, Arabela e stapina pe ea, preia intitiativa, pune lucruri la punct. De ce o iubeste totusi Stefan (ori poate ca nici n-o iubeste), nu aflam. Daca stau bine si ma gindesc, nu aflam de ce simte afectiune nici pentru toate celelalte !
Asa cum spuneam, Femei mi-a dat senzatia de improvizatie rapida, nedezvoltata, neterminata. Si de o doza destul de mare de egotism masculin; in ciuda titlului!
1 comment:
si eu cred la fel.
Post a Comment