I have done the deed
“Didst thou not hear a noise?” si mai apoi “My hands are of your colour; but I shame to wear a heart so white” (Macbeth, Actul 2, Scena 2).

Cum a tradus Javier Marías, in “Inima atit de alba” (Rao Contemporan, 1998), scena asta shakespeariana, pe mine m-a umplut de admiratie!! A fost o surpriza neasteptata sa descopar un scriitor atit...atit de elegant, de subtil, de complicat, de senzual!! E o satisfactie pe care doar cititorii o pot intelege. Si pentru asta ii ramin datoare lui dragos. Multumesc.

“Inima atit de alba” este o carte despre cuvinte; rostite si nerostite. Cuvinte inselatoare care nu trebuie crezute; cuvinte care, odata spuse, nu pot fi uitate; cuvinte care, uneori, trebuie pastrate secret; cuvinte care, susurate cu gura la ureche, au putere; cuvinte care, odata spuse, nu pot sterge vina si nici a o-mparti. Cuvinte care, mai bine ar ramine ginduri, remuscari. Cuvinte care usureaza, desi nu-i drept. Cuvinte care responsabilizeaza, desi nici asa nu-i drept. Cuvinte, cuvinte, cuvinte...

Javier Marías n-a facut, in “Inima atit de alba” decit sa talmaceasca Macbeth in spaniola si in anii ’80...cu amintiri de dinainte, caci “I have done the deed” a fost susurat de tatal lui Juan la urechea celei de-a doua neveste, cu 40 de ani in urma. Iar ea a preferat, atunci, sa-si coloreze si inima in rosu, nu doar miinile care puteau fi spalate.

Iar cuvintele lui Marías sint o cascada; ele cad, se pravalesc unul dupa altul, se amplifica reciproc, se explica in timp si, in cele din urma, pot fi intelese.

“O instigare nu inseamna altceva decit cuvinte, cuvinte slobode ce se pot talmaci si transmite din om in om si dintr-o limba intr-alta si de la un veac la altul, mereu aceleasi, instigind la savirsirea acelorasi acte de cind nu exista nimeni pe lume, nici nu erau limbi si nici urechi sa le asculte”. Si cu asta inchei pentru ca orice alte cuvinte ar fi de mult prea prisos.