Jurnal
Am terminat Jurnalul (Humanitas, 2005) lui Mihail Sebastian acum o saptamina si tot am aminat momentul unei insemnari. Pur si simplu mi-e greu sa conectez multimea de impresii intr-un text cit de cit fluent si coerent. Cu atit mai mult cu cit nici note de lectura n-am.

Pe la inceputul Jurnalului puteam sa jur, de pilda, ca, desi il voia intim, Sebastian cocheta totusi cu ideea de a-l publica undeva, cindva....iar cineva, dupa 25 de ani, sa-l poata citi, asa cum el, Mihail Sebastian, se desfata, pe la 1935, cu Jurnalul lui Jules Renard. Mai apoi, mi-am dat seama ca ideea asta nu tine. Insemnarile lui Sebastian sint mult prea sincere si mult prea conflictuale; mai cu seama cele referitoare la dragostea lui pentru Leni Caler care azi reprezenta totul, iar miine nu era nimic.

Mi s-a parut interesanta relatia lui cu Camil Petrescu: una de dragoste si ura. Una de dispret absolut si admiratie sincera. O relatie care, pina la urma, avea sa ramina strinsa in ciuda tuturor ideologiilor si parti-pris-urilor politice. Mult mai puternica decit cea dintre Sebastian si Nae Ionescu, relatie care a continuat si ea, inconstant, chiar si dupa scandalul “De doua mii de ani”.

Am gasit admirabil, dar si chestionabil, obiectivismul lui Sebastian in plina era a fascismului si nationalismului. Mie, personal, mi s-a parut destul de ambiguu obiectivismul asta; l-am perceput ca pe o incercare de pastrare a unui status –qvo personal, privit nu doar din exterior, dar si dinauntru. Firea lui contradictorie era, probabil, masura judecatii lui; in dragoste, dar si in politica.

Nu stiu daca obiectivismul ori ambiguitatea au putut face din Sebastian un vizionar, insa mi s-a parut incredibil cum a putut sa gindeasca si sa simta omul asta ca ceea ce insemna fascismul si nationalismul la dreapta, era bolsevismul la stinga. Asta in ciuda bucuriei initiale, si destul de retinute, de a considera un “miracol” prezenta trupelor rusesti la Bucuresti in vara lui 1944.

La fel de incredibila mi s-a parut luciditatea cu care-si putea privi propria creatie; fie ca era vorba despre “Jocul de-a vacanta”, “Accidentul” ori “Steaua fara nume”. Critic, incisiv, stia cind laudele i se cuveaneau si cind mai avea de strabatut drum lung pina la ele.

Si mai incredibila mi s-a parut maturitatea lui, la 27 de ani!! O maturitate care ramine in timp si in linii mari constanta, hranita cu experiente si iubiri nefericite, lecturi si muzica bune.

Una peste alta, dupa Jurnal, mi-l voi aminti pe Mihai Sebastian ca pe un tip ipohondru, amuzant pe alocuri, poetic prin alte locuri, instructiv...insa mai ales trist. Incurabil de trist si de singur!!