Pages

Sunday, September 02, 2007

Sicko si Michael Moore la Sønderborg
Da, da... pe 26 august, in micul oras danez din apropierea granitei cu Germania, marele Michael Moore si-a lansat, pentru prima oara in Europa, ultima productie: Sicko. Europremiera a avut loc in modernul complex stiintific si cultural, Alsion, iar cei care au vrut sa vada filmul, introdus de insusi realizatorul lui, au platit biletul de intrare cu o suma cuprinsa intre 210-280 de euro!! Inutil de spus ca evenimentul s-a desfasurat cu casa inchisa; biletele fusesera epuizate cu doua luni inainte de premiera. Citind eu toate aceste amanunte in saptaminalul local, mi-am si format o idee despre film si Michael Moore; ideologie scumpa! Si asta pentru ca la vremea cind am vazut Fahrenheit 9/11, l-am considerat unul dintre cele mai proaste productii ale genului acela pretentios de nici film, nici documentar! Un atac dezlinat si incapatinat impotriva administratiei americane, o irosire de timp si, mai ales, de documente video valoroase.
Evident, atacul a fost reluat de Moore si in discursul de la Sønderborg, punind de aceasta data accentul pe rolul jucat de media americana si jurnalisti in razboiul din Irak: “o mare parte a americanilor nici nu stie unde se afla Irakul pe harta si asta este vina presei” sau “media americana are o raspundere mult mai mare pentru razboiul din Irak, decit George Bush insusi” , incheind cu fraza “e trist ca Europa trebuie sa ne vada in acest fel”, referindu-se la cotinutul filmului sau, Sicko. Eram deja hotarita sa ratez productia, insa o declaratie a lui Moore, franca si opusa discursului lui bombastic de impresionat batrina Europa, m-a facut sa ma razgindesc. Moore spunea, fara sa critice in mod direct, faptul ca nu a fost deloc impresionat de sistemul de sanatate danez (99% socialist) si ca trebuie sa fie ceva putred si aici din moment ce, intr-un clasamant al Organizatiei Mondiale a Sanatatii, Danemarca se afla pe locul 34, iar Statele Unite pe 37!!!
Asa ca...am vazut filmul! Sicko este o comparatie subiectiva intre sistemul medical din Statele Unite, bazat pe sistemul privat si profitabil al asigurarilor de sanatate si sistemele de sanatate mai socialiste, promovate de tari precum Canada, Marea Birtanie, Cuba si, mai ales, Franta! Sint prezentate cazuri ale unor americani carora le-au fost refuzate de catre asigurari, interventii si tratamente vitale din cauza unor motive puerile si birocratice. Este prezentat cazul unei familii, lovita de boli cronice, care este nevoita sa-si vinda casa pentru a putea plati facturile medicale. Este prezentat cazul unui barbat care, in urma unui accident, este pus sa aleaga intre salavrea indexului sau a inelarului, asta fiindca asigurarile ii acopereau doar refacerea unei singure falange!!! Este prezentata istoria dezastruoasa a sistemului, “pus pe roate” de Nixon, cu incercarea timida de a fi schimbat de prima doamna in timpul administratiei Clinton careia, insa, i-a fost inchisa rapid gura de citiva membri bine intentionati ai Congresului, membri ce aveau sa “sfirseasca”, evident, in posturi de consilieri valorosi ai companiilor de asigurari. Prin comparatie, cetateni ai unor tari precum Canada, Marea Birtanie, chiar si Cuba, sint niste norocosi. Mai ales francezii, al caror sistem de santate se afla pe primul loc in topul OMS. Vreo 10 americani, stabiliti la Paris, ii explica lui Moore cit de recunoscatori sint ei statului francez, unde nu numai ca asistenta medicala este gratuita, dar concediul este de 5 saptamini pe an, concediile medicale sint platite, chiar si alea de-o zi, asistenta sociala la fel, amanunute care il fac pe Moore sa scoata exclamatii, mai intii de neincredere, apoi de uimire si, mai apoi, de maaare pretuire!! :-) Cu siguranta, francezilor le va placea acest film, dar sper ca nu intr-atit de mult incit sa-l recompenseze iar c-un Palm d’Or. E drept ca Sicko ar merita mai degraba un premiu decit Fahrenheit’; este bine realizat, coerent, ideea este clara si fara comentariile si efectele tendentioase ale lui Moore, insa obiectivismul – calitatea jurnalistului invocat in discursul lui, nu? – lipseste cu desavirsire. La Moore totul e ori alb, ori negru. Sistemul de santate american e iadul pe pamint, iar cel european socialist e perfect. Oare???
P.S. Romania se afla si ea in top 100 al OMS...ocupa fix locul 99!!

5 comments:

Alina Botezat said...

Am vazut ca in clasament, tari precum Costa Rica sau Cipru sunt inaintea SUA. Si totusi, cand vine vorba de tratamente complexe, se prefera drept destinatie SUA si nu Cipru sau Costa Rica:-)))
Explicatiile unui astfel de clasament se regasesc in criteriile dupa care s-a analizat CALITATEA sistemelor de sanatate. OMS are 2 criterii mari si late: speranta de viata si latura sociala (a distributiei) serviciilor respective. Daca In SUA speranta de viata este mai scazuta fata de alte tari, asta nu implica insa ca sistemul de sanatate este prost calitativ!!! Sunt cauze ale mortii, care nu au nimic de-a face cu sistemul de sanatate in sine, cum ar fi: moarte prematura, rata mare a criminalitatii, dieta foarte proasta, etc. Toate astea influenteaza speranta de viata, dar nu au nimic de-a face cu ccc calitatea sistemului de sanatate.
In ceea ce priveste aspectul social...daca distributia serviciilor de sanatate este mai putin inegala ca in alte tari, asta nu inseamna ca sistemul este slab calitativ!!! Poate de aia spunea Moore ca si in Danemarca o fi ceva putred, avand in vedere ca sistemul e unul social si totusi se claseaza doar cu putin inaintea Americii.
Dupa criteriile OMS, o tara cu un sistem mai slab calitativ, dar cu un grad social mare se situeaza inainte altei tari, care are un sistem de sanatate mai bun calitativ, dar mai putin echitabil.
Oricum, clasamentul respectiv nu a facut decat sa-i dea apa la moara lui Moore....argumentele fiind insa nefondate.

anda grarup said...

Chiar nu stiam de criteriile OMS de evaluare a sistemelor de sanatate!
Vorbind despre Danemarca, nu cred ca a fost depunctata pentru inechitatea sociala, fiindca ea nu prea exista :-) Buba sistemului de aici este lipsa personalului medical si costul ridicat al asistentei medicale, pe fondul imbatrinirii populatiei.
Cit despre Moore, daca vezi Sick, iti pui deja intrebarea cum ajung americanii sa traiasca, in medie, peste 70 de ani?? :-)

Admin said...

Contrar asteptarilor in Franta filmul nu a fost primit cu entuziasm, in mod bizar tocmai datorita elogiilor facute sistemului de sanatate francez pe care multi il considera departe de a fi perfect. Zilele astea filmul participa la festivalul de la Deauville si criticile nu sunt deloc favorabile :
Liberation zice ca : "sa satire est trop maladroite", "la vertu de l’exemple confine ici au ridicule"
AFP: "Simplifications à outrance, contre-vérités (le réalisateur idéalise les systèmes français, britannique et canadien) et propension à se mettre lui-même en scène complaisamment"
Dealtfel in Le Monde, Michael Moore spune ca se asteapta ca francezii sa nu aprecieze laudele pentru ca, zice el: "francezii se detesta pe ei insisi cel putin la fel de mult pe cat ii detesta americanii"

Insa dincolo de calitatea documentara a filmului, dincolo de propaganda, de clasamentul OMS si chiar de Michael Moore, filmul ridica unele intrebari: afirmatiile facute in film sunt adevarate? e adevarat ca 50 de milioane de americani nu au asigurare (prea bogati pentru asigurarea de stat si prea saraci pentru cea privata)? E adevarat ca exista un lobby al asigurarilor si industriei farmaceutice care impune votarea unor legi aberante? E adevarat se conditioneaza ingrijirile medicale in boli grave de acceptul asigurarilor? Marturiile prezentate in film sunt reale sau inventate? Cat e de moral sa se acorde accesul la ingrijiri medicale in functie de contul din banca?
Eu nu cred ca atunci cand vorbim despre sanatate putem spune ca exista sisteme 'socialiste' sau 'capitaliste', exista sisteme de sanatate care functioneaza si care nu functioneaza. Sistemul de sanatate elvetian e bazat pe asigurari private si totusi 100% din populatie e asigurata, toti primesc acealasi ingrijiri. Asa e normal. E evident ca exista inegalitati in toate domeniile, trebuie si e normal sa existe, dar cand e vorba de sanatate ar trebui ca toti beneficieze de sistemul medical in aceleasi proportii, nu cred ca un sarac are mai putin dreptul la viata decat un miliardar, macar in principiu.

PS presedintele juriului care i-a acordat Palme d'or lui Michael Moore nu era un american?:)

PPS Americanii expatriati la Paris (despre care vorbeste Moore) erau extaziati de sistemul de sanatate francez sau mai degraba de vacanta prelungita "à la francaise"? Ce legatura avea una cu alta?:)

anda grarup said...

alexandra,

Insa dincolo de calitatea documentara a filmului, dincolo de propaganda, de clasamentul OMS si chiar de Michael Moore, filmul ridica unele intrebari: afirmatiile facute in film sunt adevarate? e adevarat ca 50 de milioane de americani nu au asigurare (prea bogati pentru asigurarea de stat si prea saraci pentru cea privata)? E adevarat ca exista un lobby al asigurarilor si industriei farmaceutice care impune votarea unor legi aberante? E adevarat se conditioneaza ingrijirile medicale in boli grave de acceptul asigurarilor? Marturiile prezentate in film sunt reale sau inventate? Cat e de moral sa se acorde accesul la ingrijiri medicale in functie de contul din banca?

Cred ca, exceptind ultima intrebare, raspunsul la celelalte este unul afirmativ. Moore are documente, statistici si inregistrari cu care-si sustine opiniile si, in plus, e prea controversat pentru a-si permita gafe de genul falsificarii!! In schimb, costat ca si aici, ca si in Fahrenheit, exploateaza cazurile in favoarea opiniei sale!! La modul cel mai nesimtit. Pe de alta parte, ce folos ca ridica asemenea intrebari cind le abordeaza cvasi-jurnalistic si total neobiectiv? Ce credibilitate pot avea spusele sale, cind totu-i ori alb ori negru??? Vorba francezilor: e ridicol!

Eu nu cred ca atunci cand vorbim despre sanatate putem spune ca exista sisteme 'socialiste' sau 'capitaliste', exista sisteme de sanatate care functioneaza si care nu functioneaza. Sistemul de sanatate elvetian e bazat pe asigurari private si totusi 100% din populatie e asigurata, toti primesc acealasi ingrijiri. Asa e normal. E evident ca exista inegalitati in toate domeniile, trebuie si e normal sa existe, dar cand e vorba de sanatate ar trebui ca toti beneficieze de sistemul medical in aceleasi proportii, nu cred ca un sarac are mai putin dreptul la viata decat un miliardar, macar in principiu.

Termenul de socialist il foloseste Moore insusi, pentru a emfaza groaza americanilor din timpul administratiei Nixon fata de tot ceea ce provenea de la est :-) In rest, ai dreptate...dar spune-i-o lui Moore :-)

PS presedintele juriului care i-a acordat Palme d'or lui Michael Moore nu era un american?:)

Habar n-aveam...da’ anu’ asta fu roman?? :-)

PPS Americanii expatriati la Paris (despre care vorbeste Moore) erau extaziati de sistemul de sanatate francez sau mai degraba de vacanta prelungita "à la francaise"? Ce legatura avea una cu alta?:)

Era o discutie generala despre tot sistemul de asigurari (sociale si de sanatate). De vacantae, veni vorba dintr-una-ntr-alta!

Admin said...

Un interviu cu mickael moore in Le Monde raspunde la unele intrebari (de ce a prezentat o imagine idilica celorlalte sisteme, de ce a mers in cuba, de ce nu a cerut si parerea "partii adverse")

intre altele spune ca a idealizat sistemul francez pentru ca el, ca american, nu are dreptul sa-l critice, ca in cuba a mers pentru ca a vrut sa arate ca pana si o dictatura comunista are un sistem mai bun ca usa etc;

Fraza care da titlul articolului e :"personajul negativ din sicko suntem noi, americanii"

Il copiez mai jos pentru ca articolele din Le Monde nu raman online gratuit decat cateva zile:
Par quel processus avez-vous choisi ce sujet ?

J'ai l'impression que j'aurais pu choisir n'importe quel sujet. La pauvreté, les sans-logis, l'éducation. La politique de santé concerne tout le monde. Tout le monde a été ou connaît quelqu'un qui a été victime des abus du système.
Le tournage de ce film vous a-t-il permis de découvrir des choses ou avez-vous été conforté dans ce que vous pensiez ?

Les histoires que racontent les Américains ont confirmé ce que je savais déjà. Mais c'est le travail dans les autres pays qui m'a ouvert les yeux. Je savais déjà que vous aviez une assurance médicale universelle, comme les Britanniques et les Allemands. Mais en passant un peu de temps ici, j'ai réalisé que le problème n'était pas de savoir si vous disposiez de soins gratuits, mais comment vous avez décidé collectivement de vous structurer en tant que société. Comment ces valeurs fondamentales font que l'assurance- maladie est considérée comme un droit de l'homme et non comme un privilège pour les gens qui en ont les moyens.

Mais vous ne tenez pas compte des problèmes que rencontre ce système, en France et dans d'autres pays.

En tant qu'Américain qui réalise un film au sujet d'un problème américain et pour les Américains, je n'ai ni le droit ni le devoir de critiquer ou d'attaquer le système français. Vous savez ce qui ne va pas, c'est à vous d'y mettre bon ordre. En Amérique, la majorité des faillites personnelles, la majorité des expulsions ont pour origine des factures médicales impayées. Je voudrais que vous me montriez un seul Français qui a perdu sa maison parce qu'il n'a pas pu régler une note d'hôpital. Vous ne pourriez pas. Et il y a des milliers d'Américains à qui ça arrive. Je veux comprendre pourquoi ça n'arrive pas chez vous. Quand vous avez laissé quinze mille vieux mourir pendant la canicule, c'était votre Katrina. Nous avons eu notre Katrina, nous n'y pensons plus, les gens de La Nouvelle Orléans souffrent toujours des conséquences. Après la canicule, vous avez ressenti une honte nationale, il y a eu un débat et vous, la collectivité, avez décidé de renoncer à un jour de congé. Je ne sais pas si ça va marcher, mais vous avez répondu collectivement.

Ce sens de la solidarité a-t-il disparu aux Etats-Unis ?

Je crois qu'il n'a jamais existé.

Même au temps du New Deal, de la Grande Société ?

Non. Voilà un bon exemple : au moment du New Deal, nous avons commencé à parler d'assurance-maladie. Les syndicats se sont battus mais au bénéfice de leurs seuls adhérents. Ils ont gagné, mon père travaillait pour General Motors, j'ai grandi sans avoir à m'inquiéter des dépenses de santé. Au même moment, vos syndicats se sont battus pour une assurance-maladie, mais nationale. C'est ça la différence.

Vous pensez que l'actuel débat sur la santé entre candidats est une farce ?

Oui, c'est pourquoi je n'ai pas poursuivi de politiciens, comme je le faisais dans Fahrenheit 9/11, ni de dirigeants d'entreprises pharmaceutiques ou de compagnies d'assurances. Il n'y a pas de Charlton Heston ou de George W. Bush dans ce film, pas de méchant. Le méchant de Sicko c'est nous, les Américains, la manière dont nous nous conduisons entre nous.

Et vous pensez que le système cubain est meilleur ?

C'est un pays pauvre, un pays du tiers-monde.

Mais c'est aussi...

Une dictature communiste ? Oui, oui. Je veux seulement dire que même une dictature communiste du tiers-monde fait mieux. Qu'ils ont un taux de mortalité infantile inférieur au nôtre. Et, si on me le reproche, ce n'est pas à cause de la nature du régime cubain mais de ce constat humiliant : un pays dont les dépenses de santé par habitant s'élèvent à 250 dollars, contre 7 400 dollars chez nous, obtient de meilleurs résultats.

Ce film est-il votre sortie du bois en tant que socialiste ?

C'est ce que je dis plus ou moins depuis Roger et moi. Quelque chose ne va pas dans notre système économique. C'est le fil conducteur à travers mes films.

Mais vous le formulez plus clairement cette fois ?

Je me filme sur la tombe de Marx. Personne ne l'a mentionné. Dans les critiques en Amérique, on a écrit : "C'est son film le moins politique." Et je dis : "Mec, je suis devant la tombe de Marx." Il faut que je sorte une batte de base-ball et que je leur tape sur la tête ?

Vous avez renoncé dans ce film à toute idée d'équilibre en donnant la parole à l'autre partie.

Je suis l'équilibre. Les publicités de nos journaux télévisés du soir sont aux deux tiers celles des compagnies pharmaceutiques. Leur version est répétée soir après soir. Et moi j'arrive tous les deux ou trois ans avec un film de deux heures et je dis, voilà l'autre version : sur la santé, sur l'Irak, sur la circulation des armes à feu.

Je ne veux plus qu'on me parle d'équilibre. Parfois il y a sept façons tout à fait légitimes de le voir, et parfois il n'y en n'a qu'une. Si je faisais un documentaire sur l'esclavage aux Etats-Unis, personne ne me dirait "Oh, tu n'as pas donné la position des esclavagistes, Mike" !

Propos recueillis par Thomas Sotinel