Sonata lui Oates
Chiar si fara sa fi facut referire directa la Appassionata lui Beethoven, ultima carte a lui Joyce Carol Oates, “The Gravedigger’s Daughter” (Harper Perennial, 2008), poate fi comparata cu o bucata muzicala: din punctul de vedere al arhitecturii, al dezvoltarii textului, al ritmului, al expresivitatii. Iar Oates stapineste perfect cuvintele, literele, sunetele, intelesul lor si le combina intr-un recital de emotii intim si puternic. Romanul este scris in memoria bunicii autoarei, “Blanche Morgenstern, the gravedigger’s daughter” – o supravietuitoare.

Allegro Assai – In The Chautauqua Valley, prima parte a romanului cu tema definitorie a supravieturii. O parte grava, dar alerta, dinamica, in care evenimentele si emotiile se succed dramatic. Rebecca Schwart supravietuieste: nasterii sale in conditii inumane la bordul unui vas spre America; saraciei din casa insalubra a groparului; abuzului psihic al tatalui ce-si vede pierduta demnitatea; fugii de-acasa a celor doi frati mai mari; uciderii mamei si a sinuciderii groparului care, intr-o ultima clipa de luciditate, intoarce pusca dinspre capul copilei; unei adolescente stigmatizate si chinuite de incercarea de “a fi buna” si de “a crede in Dumnezeu”; unui sot abuziv si violent; si, in sfirsit, unui criminal in serie caruia ii datoreaza, insa, o noua viata si o noua identitate pentru ea si copilul ei.

Andante con moto – In The World, a doua parte, oarecum stabila, plata, simpla, aproape comuna. Hazel Jones si fiul sau “are keeping going” pentru a-si cauta siguranta, linistea, viata. Gratie infatisarii ei exotice, a inteligentei native-si naive, a demnitatii ei morale, Hazel cladeste incet si sigur un viitor de pianist pentru fiul sau. Hazel gaseste, in plus, dragostea si confortul material. In The World e tranzitia catre cea de-a treia parte.

Allegro ma non troppo – Beyond, o revenire stapinita la tema supravietuirii. Hazel isi confrunta trecutul, fortata de propriul copil si de viitorul socru, il rezolva, dar il pastreaza ingropat pentru sine. Nimeni nu mai avea sa auda vreodata de Rebecca Schwart, de “the gravedigger’s daughter”…

…si, totusi, epilogul surprinde o semnatura, o poveste, un trecut!!!

E o carte superba, emotionanta, feminina. Oates imi aminteste, in egala masura, de Toni Morrison si de Carson McCullers, dar mi se pare ca stilul ei, desi liric, are mai multa forta, mai mult impact. Trebuie sa recunosc insa, ca am “auzit” si niste note false. Mi s-a parut, de pilda, fortata scena erotica de la cabana, dintre Hazel si Chet, si abrupt epilogul. Abrupt ca stil; rupe ritmul. Ca un capac de pian trintit peste ultima nota de la Appassionata!