Jismic grunting butt-oink???
Reading in progress cu “The Corrections”, de Jonathan Franzen (Harper Perennial, 2007) …si merge bine , cursiv. E o carte extrem de dinamica, funny, caustica, plina de nerv si de spirit. O carte despre corectii/corectari/indreptari; corectii personale, relationale, sociale si chiar genetice. O carte pe care, grantat, odata ce o incepi, nu o mai poti lasa usor din mina!!

Sint pe la jumatatea ei si ma roade ceva :-) De pilda, cum au fost traduse in romaneste expresiile (de la pag. 67, editia mea): “The jismic grunting butt-oink. The jiggling frantic nut-swing”?? E vorba de episodul in care Chip, dupa o noapte-doua de sex cu Melissa intr-o camera de motel, ii rascoleste lucrurile in cautarea unei noi doze!! M-am lamurit ca traducerea expresiilor a fost problematica chiar si pentru traducatorul in spaniola al cartii lui Franzen. Lui i-a iesit ceva de genul «A topetazos en el culo, gruñendo como un cerdo. Con las pelotas zarandeándosele frenéticamente». In romaneste cum suna, stie cineva??? :-))

Si cum de miine trecem intr-un an nou, iar eu nu voi avea internet vreo saptamina, va urez calduros “La Multi Ani!” si va doresc sa fiti sanatosi , fericiti, iubiti si norocosi :-)

Romanul despre noaptea nuntii
“Pe plaja Chesil” de Ian McEwan (Polirom, 2007)

Florence si Edward doi tineri bine educati, decenti si virgini sint casatoriti de 8 ore si iau cina intr-un hotel de linga plaja Chesil. Urmeaza noaptea nuntii sau mai degraba un moment anume al ei pe care cei doi il asteapta cu emotie, infrigurare si cu sentimente diferite.

"Pe plaja Chesil" e o carte snapshot moment care ii ofera totusi lui McEwan un generos prilej de a examina doua personaje conventionale, o relatie conventionala si o societate atit de conventionala, incit o revolutie sociala si sexuala nu se pot lasa prea mult asteptate.

Florence si Edward sint doi tineri diferiti, crescuti in lumi diferite, care au totusi, in comun, o dragoste sincera si reciproca. Florence provine dintr-o familie instarita, nitel burgheza, e muziciana, iar ambitia ei cea mai mare e sa aiba succes cu cvartetul de coarde pe care il conduce. Edward vine dintr-o familie modesta, avind o mama cu probleme psihice, e istoric si viseaza, mai degraba nerealist, la un doctorat despre Evul Mediu. S-au intilnit intimplator, din plictiseala, iar “felul in care se curtasera ei era ca o pavana, o descoperire reciproca treptata, cu protocoale niciodata rostite sau stabilite de comun accord, dar de cele mai multe ori respectate. Nu discutasera despre probleme intime – si nici nu simtisera lipsa acestor discutii” (pag. 40), caci, da, era inceputul anilor ’60, in care “limbajul si practica terapiei, comertul sentimentelor impartite sirguincios si analizate pe baza de reciprocitate inca nu intrasera in circulatie” (idem). Era vremea in care tinerii nu capatasera obisnuinta de a se privi pe sine, ci ascultau cuminti de norme si parinti, iar casatoria era primul pas spre libertate, spre lumea in care, teoretic, ar fi putut face orice.

Asa se face ca, dupa vreun an de relatie aproape platonica, in care Edward isi infrineaza dorintele sexuale sau si le alina de unul singur, iar Florence isi reprima dezgustul fata de sarutul erotic ori explorari tactile destul de stingace, cei doi hotarasc sa intre in rind cu lumea. Urmeaza o perioada de ajustare: Edward face cunostinta cu ceea ce se numea la vremea aceea, in Anglia, “revolutie gastronomica” (partial esuata, dupa parerea mea...hehe), dar si cu muzica simfonica; Florence, la rindul ei, asculta rock-and-roll-ul timpuriu, il declara dragut si voios desi nu-si poate explica de ce e nevoie de percutie pentru a pastra ritmul!!?? Chiar si micile gesturi de apropiere fizica par a fi mai hotarite si mai dese din partea lui Edward si mai putin terorizante pentru Florence care ajunge sa creada ca dragostea si obisnuinta o vor vindeca de ideea de a privi sexul ca pe ceva abominabil.

Dar noaptea nuntii este un fiasco pentru amindoi ...si din pacate, totul devine trecut!!! Ca si societatea de atunci, asta din fericire, pare sa spuna McEwan!!

Pe scurt, mi-au placut la McEwan:
-forarea asta intr-un singur eveniment/moment din care extrage o bogatie de idei pe care le exploateaza la nivelul celor doua personaje, a relatiei lor si a societatii in care traiesc,
- inteligenta si dubla perspectiva cu si din care analizeaza gesturi si trairi intime, si nu in ultimul rind,
- stilul cind serios, cind ironic, usor jucaus care, desi te tine cumva in afara dramei, te face sa empatizezi ...cu ambele personaje.

PS. Nu-s de acord cu idea, tot vehiculata prin reviewurile de pe amzaon, ca Florence ar fi fost abuzata sexual de tatal ei.:-( Cred ca a gasi in asta o explicatie pentru repulsia lui Florence fata de sex este ca si cum ai sterge cu buretele jumatate de carte in care McEwan descrie societatea acelor ani si cutumele ei!!!

Sa stai mereu de veghe la portile gindirii
“Veghea” (Polirom, 2007) de Sarah Waters - iarasi un roman al mileniului III care insa, de aceasta data, nu are ca tema multiculturalismul, ci homosexualitatea. O carte indrazneata, directa si inteligent construita despre relatii ilicite a caror drama este concurata doar de cea a celui de-al doilea razboi Mondial.

Intr-un fel de regresie narativa, incepind cu anul 1947, Sarah Waters prezinta povestea a 4 tineri londonezi care, aparent, nu au prea multe in comun in afara tacerii: Viv, o tinara frumoasa, indragostita de un ticalos casatorit, Duncan, fratele acesteia proaspat iesit din inchisoare, Kay, o femeie stilata, cu aspect adrogin, care bate strazile orasului fara nicio tinta si, in sfirsit, Helen, o alta tinara femeie, indragostita la rindul ei de o frumoasa si inteligenta scriitoare. Totusi pe masura ce povestea avanseaza in trecut, in 1945 si mai apoi in 1941, aflam cum vietile celor 4 personaje sint mult mai strins legate decit ne-am fi inchipuit, ca fiecare poarta un secret care-i tulbura, care-i macina si de care parca, la inceputul cartii, ar vrea sa se elibereze. Mi-a placut mult felul in care Waters a reusit sa creeze tensiune pornind cu sfirsitul povestii si terminind cu inceputul.

Mi-a placut de asemenea stilul direct, nepretentios cu care a reusit sa schiteze dramatic iubirea dintre doua femei: o iubire incarcata de pasiune, asemenea uneia heterosexuale, cu daruiri si inselari, dar si cu frustrarea de a nu-ti putea arata dragostea in public, asa cum si-ar putea-o arata, fara retinere, o femeie si un barbat.”Se apropiasera una de alta. Dar, ca inainte, aparura un barbat si o fata , care se plimbau pe poteca de linga banca lor, iar Helen se retrase. Isi scoase batista si-si sterse ochii. Kay privi cuplul care se oprise sa admire pivelistea ca toti ceilalti, si simti nevoia sa-i omoare. Impulsul de o lua pe Helen in brate si constiinta ca nu are voie sa o faca ii stringeau dureros stomacul” (pag. 295).

Mi-a placut mai apoi franchetea gindurilor despre razboi; un razboi pe care personajale il resping si pe care-l considera inuman, in ciuda propagandei oficiale ca lupta lor e una eroica. Alec, prietenul lui Duncan, declara (prin 1941), inainte de a-si taia gitul, dupa primirea ordinului de incorporare: “Ei sint nebunii. Ei ii transforma pe toti in nebuni si nimeni nu-i opreste; toata lumea se poarta de parca ar fi un lucru obisnuit. De parca ar fi firesc sa te faca soldat si sa-ti puna o pusca-n mina.” (pag. 429). Chiar si Catedrala St. Paul , folosita de Churchill drept motiv de rezistenta britanica, e departe de a fi privita ca simbol de cel putin o parte din personaje. La replica lui Helen “Dar atit avreme cit o avem, cu tot ce reprezinta, adica:eleganta, ratiune si o mare frumusete, atunci merita sa ne batem”, iubita ei, Julia, ii raspunde: “cred ca e vorba despre pasiunea noastra pentru barbarie, nu pentru frumsete. Cred ca spiritul care a fost pus in constructia catedralei s-a dovedit a fi prea subtire – ca o foita de aur, si acum e dat la o parte, se desprinde. Daca nu ne-a facut sa raminem departe de razboiul trecut si de acesta – de Hitler si hitlerism, de ura fata de evrei, de bombardarea femeilor si copiilor din orase si tirguri – atunci la ce bun?” (pag 324-325).

In fine, mi-a mai placut umorul ala englezesc cu care Waters si-a inzestrat personajele sa reziste vremurilor, bombardamentelor, dezamagirilor si dramelor personale...si mi-a mai placut grija pentru detalii in descrierea Londrei anilor ’40. La sfirsitul cartii se afla doua pagini de referinte, arhive, articole stiintifice si din presa vremii despre capitala britanica a acelor ani si despre viata populatiei civile, materiale din care Waters s-a inspirat in scrierea “Veghei”.

PS. “Sa stai mereu de veghe la portile gindirii” este o inscriptie de pe rama unui tablou aflat in posesia unuia din personajele cartii. Titlul original al romanului este insa “The Night Watcher” si cred ca are, mai degraba, legatura cu personajul Kay, sofer de ambulanta in Londra anilor ’40-’45. Kay este de altfel si cea care, dupa razboi, misuna pe strazile orasului fara nicio tinta.

Ilie si zborul spre tara lui Hamlet

(insemnari de acum 4 ani care stau bine-ntr-un blog)

Am “talent” la zbor!!! De cele mai multe ori pierd avionul, insa recuperez cu Lufthansa…cine a calatorit de la Bucuresti cu Lufthansa stie ce vreau sa spun; cursa de dupa-amiaza spre Frankfurt nu pleaca niciodata la ora fixata si asta pentru ca avionul care vine de acolo si care e acelasi cu ala de se si intoarce, ajunge intotdeauna cu cel putin o ora intirziere pe Otopeni. Asa ca daca ai niscai legaturi rapide spre alte destinatii, poti sa-ti iei adio de la ele!!!

Dar nu stiu cum se face ca tot ocolind eu Lufthansa, tot cu ea ajung sa zbor. Luna trecuta veneam de la Bucuresti cu catelul (Ilie, un collie, de 2 ani, cu ceva greutate), cu intentia de a ajunge la Billund, in Danemarca. Singura companie care are aceasta destinatie si care mai primeste si ciini la bord, este KLM-ul. Am platit bilet pentru mine dus-intors (480 de Euro) si am facut rezervare pentru Ilie, caruia i-a trebuit cusca de zbor (200 de Euro – cea mai mare pe care am gasit-o in Romania). Plata biletului pentru animale se face la imbarcare in functie de greutate si de costul one way al unei calatorii. Mi s-a spus de la agentie, ca la cit trage la cintar animalul meu, ma pot astepta la consistenta suma de 390 de Euro…. numai dus. OK, am zis. Asta e…si mai aveam o zi pina la plecare. Nu stiu ce instinct ma face sa pun mina pe telefon si sa sun la agentie, daca totul e in regula. Cu mine, da…cu Ilie insa nu, ca bietul de el avea toate sansele sa ramina in Amsterdam. Zborul pentru el fusese confirmat doar pina in Olanda, nu si mai departe. Aia de la agentie, vadit incurcati ca n-au sesizat ei (si la timp problema), mi-au cerut o ora in care sa gaseasca un al traseu sau o alta destinatie cit mai aproape de unde stau eu, aici in DK. Iar urmatorul aeroport apropiat este cel din Hamburg, asa ca din nou Lufthansa.

Legatura de la Frankfurt la Hamburg era cam strinsa insa, si ma rugam la toti sfintii sa nu intirzie avionul….Ei bine, avionul a plecat din Bucuresti cu o ora si 15 minute intirziere, insa pilotul ne-a promis ca sigur recupereaza. Ceea ce a si facut, dar nu suficient cit sa am sanse ca atit eu, cit si Ilie si bagajul meu sa ne luam zborul la timp spre Hamburg. Am fost insa politicos programata la cursa de peste trei ore, ceea ce imi deschidea largi perspective de a cunoaste fiecare colt din duty-free. Numai ca elanul meu a fost brusc retezat in momentul in care am realizat ca persoana care trebuia sa ma astepte la Hamburg si care sa ma transporte mai departe cu masina in DK se afla deja in Germania, cu un telefon fara acoperire in afara regatului danez. Nu stiam ce sa fac si deja ma vedeam abandonata, noaptea, intr-o tara straina, cu un ciine dupa mine!!! Am avut insa inspiratia, care m-a ajuns cred din disperare, sa ma duc la desk si sa o intreb pe tipa de acolo, daca nu poate cumva sa faca un anunt la Hamburg cum ca eu, subsemnata, cu catel cu tot, voi ajunge si pe acolo, da’ cam in 4 ore. Femeia amabila, imi spune ca sigur, va incerca numa’ sa fac eu bine si sa-mi scriu numele pe o bucata de hirtie, alaturi de numele celui caruia ii este destinat mesajul. Zis si facut. In momentul in care imi dadeam silinta sa-mi caligrafiez cit mai citet numele, o vad deoadata pe individa ca se lumineaza si imi spune ca … de muult ma cauta. De ce?, devin eu brusc curioasa. Pai stiti, zice ea, aveti o problema cu ciinele. In mintea mea, Ilie era deja ori mort, ori ratacit spre o alta destinatie. La Beijing??. In fine… imi spune tipa ca animalul e OK, insa cusca e cam mica pentru el. Cum adica?, intreb eu total derutata pentru ca la plecarea din Romania, Ilie incapuse lejer in ea. Nu…e mica, fiindca animalul nu se poate plimba in cusca. Pai nici nu trebuie, fac eu, pentru ca e sedat. Nein, o tine aia una si buna cum ca legea in Germania privind transportul animalelor e foarte sctricta si oricum, nu am ce comenta fiindca deja Ilie era abandonat pe o banda de bagaje, la iesirea din aeroport. Vedeam deja negru in fata ochilor si o intreb pe individa ce solutie vede ea la problema, ca eu una eram in ceata. Pai sa ma duc sa-mi iau ciinele, dupa aia sa ma duc la un pet shop din aeroport si sa cumpar o cusca mai mare, sa intru iar la check in si, daca intre timp nu pierd avionul, sa zbor spre Hamburg.

M-am uitat disperata la ceas. Mai erau doua ora pina la plecare, practic o ora si jumatate pina la imbarcare. Mi-am luat viteza spre iesire, am catat ciinele, care bietul de el, incepuse sa se trezeasca, motiv pentru care abia se tiriia prin aeroport. Am cautat 15 minute pet-shopul cu pricina, iar cind am ajuns acolo am incercat sa explic vinzatorilor ca vreau o cusca mare, asa ca pentru Ilie care, obosit de teribila deplasare, sedea prabusit la picioarele mele. Vinzatorul, un pakistanez amabil, dispare pentru doua minute si se intoarce din spate cu o ditamai cusca de puteai baga un elefant in ea.. Ma uit la ciine, ma uit la cusca, ma uit la pakistanez si il intreb zimbind daca are una ceeeeeeeeva mai mica. El, la fel de zimbaret, imi spune ca da, are, insa e pentru papagal, iar aia de mi-o aduse, e singura dimensiune de cusca pentru ciine pe care o avea in magazin. Ok, o iau pe aia. Imi spune omu’ ca ma costa 250 de Euro, ii dau card-ul, imi zimbeste mai departe si imi zice ca are masinaria de citit carduri defecta. N-am cumva cash??? Aveam ceva la mine, dar nu eram sigura ca mi-era de ajuns. M-am scobit prin poseta, am gasit banii, am cautat un carut in care sa poate incapea cusca, mi-am trezit ciinele care, intre timp adormise, si am pornit-o din nou spre intrarea in aeroport.

Aratam ca o caravana: in fata era carutul cu ditamai cusca, de eu nu ma mai vedeam, dupa aia urmam eu, incercind disperata sa imping carutul, cu o mina si cu alta sa-l trag pe Ilie dupa mine. Cind am ajuns la check-in-ul de bagaje mai era o ora pina sa plece avionul. M-am pus la coada, am ajuns, am explicat ce si cum, lucratoarea n-a ‘nteles nimic; imi dau seama ca n-a ‘nteles cind o vad ca vrea sa-mi dea alte locuri, ii mai explic o data de ce am bagajele in avion, iar acum vreau sa pun si un ciine acolo, aia – in fine intelege, imi spune sa bag ciinele in cusca, insa…stop!!! Unde e paturica de sub ciine??? Pai am lasat-o in cealalta cusca, zic eu, belstemindu-ma in gind ca macar pe aia s-o fi luat, daca tot am abandonat prima cusca. Bine…zice ea asteptati sa ma duc sa caut una…..si astept, vreo 20 minute. Nu gaseste, imi scot puloverul de pe mine, il pun sub ciine, las ciinele in grija lor si o iau la fuga spre chek-inul de la porta de plecare. Am pus frina cind am ajuns, ca si acolo se intra pe doua cozi….destul de mari. M-am asezat la una, dar ceva mai in spate ca sa am timp, eventual ca, dupa o rapida evaluare, sa ma pot muta la ailalta. Am constat triumfatoare ca m-am asezat bine si dau sa fac pasul decisiv, cind…nu stiu de unde au aparut 2 milioane de chinezi, care in cea mai desavirsita ordine s-au distribuit egal si uniform, pe cel doua cozi, in fata mea. Mai erau fix 30 de minute pin’ ce decola avionul. Ma asez resemnata in spatele chinezilor si imi astept rindul…Dupa 10 minute, cred ca mai erau vreo 6 persoane in fata cind vad ca vine spre mine, disperata, o tinara care ma roaga s-o las in fata, ca pierde avionul…am lasat-o!!!! La check in, am mai pierdut inca vreo 5 minute, ca au vazut aia la raze lesa lui Ilie in poseta si nu stiau…cum functioneaza :-) Ma rog….am ajuns si la poarta avionului, unde am constat ca avionul avea intirziere…20 de minute.

M-am prabusit pe un scaun si meditam profund la toate cele cite mi se intimplasera in acea zi. Ma gindeam senina ca mai rau de ce a fost n-ar mai putea fi decit faptul ca mesajul meu pentru Hamburg ori n-a fost transmis, ori n-a fost auzit de cine trebuia…cind deodata aud un anunt referitor la cursa mea, in germana mai intii, si apoi intr-o engleza neinteligibila din care am inteles doar “delete”….eram obosita clar, ca aia spuse doar delay – 40 de minute, lucru pe care l-am aflat dupa ce am intrebat o pereche ce sedea linga mine. Cei doi nu pareau foarte afectati de intirziere si mi-au explicat ca acum e rezon numai 40 de minute, fiindca acu’ doua luni, cind s-au intors ei din vacanta din Republica Dominicana, avioul – Lufthansa evident, a intirziat 21 de ore…Ideea e ca in momentul in care am ajuns, in sfirsit, in avion si l-am vazut pe steward agitindu-se cu niste formulare-sondaje de opinie, m-am oferit cu mare entuziasm sa fiu subiect, asta spre marea lui uimire. E usor de-nchipuit, cam ce variante de raspunsuri am incercuit eu acolo!!!! Basca am mai facut si completari. Da’ macar au avut bunul simt si au transmis anuntul la Hamburg!!! :-)

Cintecele de-alta data…
Off topic si discret, pantacruel imi dete-o leapsa, asa de sarbatori: cintecele parintilor nostri!! Am tras azi cu ochiul pe blogul lui dedes, si el provocat de provocator, si sint in plin asentiment cu provocatul ca, in afara lui Celentano si a lui Una Paloma Blanca, eu rareori, am auzit melodii straine in timpul copilariei. Imi aduc aminte insa de cintecele romanesti pe care ai mei le ascultau cu placere.

De pilda:
“Vreau sa-mi spui frumoasa Zaraza,
Cine te-a iubit?
Citi au plins nebuni pentru tine,
Si citi au murit?”





..imi aduce aminte de vacantele de vara de la Eforie Nord, lungi de 18 zile, cu seri calde si vesele la “Berbecul”, unde ma-nvirteam curioasa pe linga protapul cu berbec, dansam fericita in bratele tatalui meu si discutam “limbi straine” cu unchiul, care dupa citeva pahare, era singurul capabil sa-mi inteleaga si sa-mi raspunda in pasareasca incomprehensibila pe care-o debitam.

Favoritul mamei era Luigi Ionescu, intotdeauna ferches si cu bratul plin de lalele.




Aveam si eu preferintele mele! A fost o perioada in care-i disperam pe-ai mei, racnind nazal, cu voce care nu ma ajuta deloc “Trecea fan-fa-ra militaraaaaa, in fruuunte c-un tambur major, tras prin inel cu mustacioara, si buzdugan stralucitorrrr”. Imi mai lipsea doar toba de tinchea, sa bubui virtos si incapatinat in ea!!!




Facusem mai apoi o pasiune pentru Mihai Constantinescu pe care il adoram pur si simplu si de care-i povesteam inflacarata fratelui meu (mai mare) ca intr-o zi voi fi sotia lui, adica a lui Mihai Constantinescu!!!




Imi mai amintesc de faptul ca prin adolscenta, am descoperit printre vinilurile alor mei, un single al lui Constantin Draghici, un cadou pentru mama din partea tatalui si pe care l-am ascultat de mii, de mii de ori:

“A cazut o frunza-n calea ta,
Ratacind pe-a vintului aripa...”




Imi mai aduc aminte si de Giga Petrescu si de Faramita Lambru (am fost chiar si la un concert al acestuia :-)), de Mihaela Mihai, Olimpia Panciu, Margareta Pislaru (ahhh, am iubit-o pe zina din Veronica!!) si Anda Calugareanu, dupa care mama mi-a ales prenumele!!!

Uoof...pantacruel, merci frumos pentru prilejul asta de a-mi aminti trecute vieti...:-) Auzi, da' ce zici de o listuta scurta scurta cu cele mai bune carti pe care le-ai citit anul asta?? dedes, ma gindesc ca si tu ai putea raspunde, acum cit esti in mina cu lepsele...poate m-aude si puck, acum, in timp real?? :-))

Focul

Nu mi-e frica sa declar ca “The Road” (Picador, 2007) a lui Cormac McCarthy, este o carte testamentara: intr-o lume distrusa de foc, ceea ce trebuie sa supravietuiasca este doar focul din noi. “You have to carry the fire” (pag. 299), ii spune tatal muribund fiului nascut odata cu Apocalipsa. “It’s inside you. It was always there. I can see it.”

“The Road” este o parabola a ratacirii conditiei umane. Intr-o America pirjolita de foc, in care frigul se lasa peste munti de cenusa, un tata si fiul sau urmeaza drumul, sau ceea ce a mai ramas din el, in cautarea a ceea ce ei cred ca ar trebui sa mai existe. Nu le-a ramas nimic in afara unor paturi ingramadite intr-un carucior, o copertina si un pistol cu doua gloante. Se hranesc cu resturi de mincare, in special conserve, gasite providential atunci cind sint convinsi ca vor muri de foame. Pe linga mincare, mai au norocul sa gaseasca si citeva galoane de benzina din care fac foc pe timpul noptii, sa se incalzeasca. Se adapostesc doar in locuri in care sa nu poata fi vazuti de “bad guys”, noua specie umana canibala. Stiu ca exista si “good guys”, asemenea lor, insa e bine ca si acestia sa fie evitati, pentru ca alminteri ar trebui sa imparta cu ei ceea ce au. Baiatul, nascut dupa foc, n-ar avea nimic impotriva sa-si imparta avutul; asa a fost crescut, cu povesti despre altruismul si bunatatea umana. Povesti, desigur, fiindca realitatea este cu totul alta...inspaimintatoare, terifianta. Chiar tatal sau, cel care il educa in spiritul umanitatii, se comporta ca un supravietuitor meschin; refuza sa ia cu ei un copil gasit pe marginea drumului, desi fiul insista, si doar cu greu se lasa induplecat sa ofere mincare lui Ely, strainul orb, batrin de nu mai tine minte, intilnit si el, undeva, pe drum. Ely, de altfel, e singurul personaj din carte care are un nume...biblic?? Elijah?? Desi orb, vede minunea existentei unui copil, intr-o lume in care nu-si mai inchipuia ca va vedea asa ceva vreodata.

McCarthy reuseste, printr-un limbaj simplu, aforistic, sa exploreze, in conditii extreme, relatia dintre umanitate, disperare, salbaticie, dragoste, tandrete si sacrificiu. “The Road” are ceva dintr-un poem. Este profunda, nu-i lipseste frumusetea si nici tristetea: “Perhaps in the wrold’s destruction it would be possible at last to see how it was made. Oceans, mountains. The ponderous counterspectacle of things ceasing to be. The sweeping waste, hydroptic and coldly secular. The silence”. (pag. 293)

Daca ma gindesc bine, “The Road” este una dintre cele mai bune carti pe care le-am citit anul asta. Iar Pulitzerul pentru fictiune il merita, cred eu, pe deplin!!

Jocul copiilor intre actiunea situationala (situated action) si cea integrata (embodied action)

Am muncit lunile astea, cam vreo patru, alaturi de alti trei colegi, la un proiect de design al unei jucarii inteligente care sa suporte jocul activ, in aer liber, al copiilor prescolari. Inteligenta jucariei presupune interactiune, adica reactiune la actiunea copiilor, una destul de subtila vroiam noi, pe care am creat-o cu ajutorul unui microcontroller programat a priori prin computer. Si uite-asa am ajuns, cu gindul si cu fapta, la ideea ca jucaria inteligenta este de fapt un “computer based artifact”, iar interactiunea copil-jucarie ar trebuie sa aiba ceva in comun cu interactiunea om–masina. Ca urmare, am luat-o la cercetat marunt pe Lucy Suchman, autoarea unui celebru studiu privind comunicarea om-masina, “Plans and Situated Actions”, studiu care a revolutionat, in 1987, perspectiva procesului de design al interfetelor.

La acea vreme, Suchman era antropolog la Centrul de cercetare Xerox din Palo Alto si, pronind de la un articol briliant al lui Gladwin (1964) - o comparatie a modului de navigatie european cu cel al marinarilor turci -, a dezvoltat o teorie despre modelul actiunii situationale, teorie care si acum, dupa 20 de ani, sta in picioare. In articolul lui Gladwin sint prezentate doua modele de navigatie diferite dar care duc la acelasi rezultat: la tinta calatoriei. Europenii calatoresc rational, pe baza unui model, al unui plan dinainte intocmit, in timp ce navigatorii turci se ghideaza/ghidau dupa stele, maree, vint etc luind decizii ad-hoc, actiunile lor fiind contextuale. Daca navigatorii europeni pot fi antrenati dinainte teoretic, cei turci conteaza/contau pe experienta, pe vechimea pe vas. Suchman a folosit acest articol in observatiile ei despre manipularea copiatoarelor. Studiul ei de caz a fost xerox-ul si folosirea lui de catre novici. Xeroxul era programat sa execute comenzi pe baza unui algoritm, a unui plan, care presupunea o actiune de comanda sigura din partea utilizatorului, o intelegere clara a limbajului masina si nu lua in considerarea posibilitatea de actiune gresita. Ea a aratat cum o singura comanda gresita putea bloca functionarea unui copiator, fiindca planul dupa care aceasta fusese programat nu continea eroarea. De aici, Suchman a dezvoltat modelul actiunii situationale, in care planul este doar o reprezentare, o abstractizare a actiunii si o platforma pentru actiune, actiune care este intotdeauna situationala, depinzind de context, de circumstante, de lumea sociala. In acest caz, comunicarea om-masina este importanta si trebuie sa urmeze exemplul comunicarii fata-in-fata dintre doua persoane. Greu de indeplinit cerinta asta, din moment ce masina are acces limitat la actiunile si circumstantele utilizatorului!!


Cam asta se intimpla si in cazul in care masina este o jucarie. In cazul nostru niste cozi de animale (zebra ori leopard), dotate cu lumini a caror culoare se schimba in functie de actiunea copiilor (alearga, isi fura cozile unul altuia, le recupereaza etc). Interactiunea a fost programata pe baza unui plan care contine o serie de actiuni asteptate; evident ca planul n-a functionat asa cum fusese gindit, ci a functionat doar pentru a deschide/lansa oportunitatile de joc. Cei mici au respectat planul in primele 10 minute, dupa care l-au abandonat, si-au creat proprile reguli, s-au jucat intr-un mod pe care cu greu noi, autorii planului, ni l-am putut imagina. Ca sa nu mai spun de violenta tratamentului de care bietele cozi inteligente (deci scumpe) au avut parte!!! :-) Deci Suchman are dreptate; folosesti planul, insa trebuie sa studiezi actiunile pe care acesta le provoaca. Insa in cazul copiilor, exista o problema; aceea ca actiunile lor nu pot fi lesne intelese si, de aceea, tipizate. Copiii rareori au scop rational in actiunile lor de joc; uneori nu au nici un obiectiv (cu exceptia jocului in care exista regului)...si atunci cum face un designer ca ei sa afle sensul unei jucarii prin joc, asa cum propune modelul actiunii situationale? Mi se pare ca mai degraba s-ar nimeri aici modelul actiunii integrate (embodied action), propus de Paul Dourish (2001), care consta in ideea ca o jucarie (asemena unei unelete) este folosita, adaptata de catre copii pentru a servi unei anumite situatii, unui anumit moment si unui anumit obiectiv, atunci cind acela exista. In cazul asta, comunicarea este mai putin importanta si se reduce doar la acele sugestii pe care designerul le comunica prin obiectul creat. De aceea cred ca pentru a crea o jucarie inteligenta, designul estetic este mult mai important decit planul. Din pacate, in proiectul nostru, accentul a fost pus mai mult pe plan si mai putin pe designul de outfit...da’ e bine de stiut pentru data viitoare!!!

Kiran Desai tratata cu Bukowski
Nu-i asa ca alturare mai ciudata nu exista?

Vorbesc mai intii de Kiran Desai, cea din “The Inheritance of Loss” (Penguin, 2006), careia, pur si simplu, nu i-am rezistat mai mult de 50 de pagini...din 320!! Si vreau sa zic, 50 de pagini cu caracter 7, la un rind!! Am facut cunostinta cu destul de multe personaje din nord-estul Hymalaei (hindi, nepalezi si englezi deopotriva), dar si cu un melanj ciudat dintre o engleza mai engleza decit engleza si niste dialoguri ori expresii hindu netraduse, cam cum ar fi :”demasti”, “namaste, aayiye, baethiye, khayiye”, “huzor”, “o yeh ladki zara si deewani lagti hai...”....toate astea, intr-o alta incercare a mileniului III de a explora multiculturalismul si experienta emigrarii. Salman Rushdie declara ca aceasta carte descrie “o lume pe care orice cititor familiarizat cu experienta emigrarii, ca imigrant sau ruda ramasa acasa a celui emigrat, o va recunoaste instantaneu ca fiind (si) a sa”. Ei bine, wrong, fiindca eu chiar n-am simtit deloc (din primele 50 de pagini, e drept) ca experientele eroilor lui Desai ar fi si ale mele:-) Mai cu seama, cind astfel de experiente se reduc (tot in primele 50 de pagini) la obositoarele clisee despre “indienii care put” si despre albii aroganti si nitel timpi. Asa ca, dupa o serie de aayiye , baethiye si khayiye, am pus cartea ‘napoi pe raft si l-am inhatat hotarita pe Bukovski.

Pe Bukowski, cel din Factotum (Polirom, 2004)!! De data asta, limbajul si exprimarea nu mi-au pus niciun fel de probleme :-) Simplu, natural, fara pretentii!! Ba chiar prea natural, pe alocuri. Insa din parcimonia asta stilistica, Bukowski reuseste un personaj de zile mari: Henry Chinaski, un betiv cu aspiratii de scriitor care se lupta cu slujbe marunte, caruia i se rupe-n pais’pe de mama, tata si buna purtare, care nu da doi bani pe conveniente (cel putin declarativ), caruia i se falfie de toate, mai putin de moarte, si care nici prea mare pret nu pune pe femei. Pe la pag.71, de pilda, viseaza sa fie sef si sa “concedieze femei care nu merita sa fie date afara”, iar la pagina 134, ii arde iubitei bete o palma, intr-un bar, punind-o la pamint, dupa care ii ia paharul din mina si-l da pe git.

Chinaski, un alter ego al scriitorului se spune, vrea atit de putin de la viata!! Vrea sa fie un solitar (dificila dorinta din moment ce femeile ii cam fac cu ochiul, iar el POATE) si doar sa scrie; insa putinul asta este imposibil, caci omul trebuie sa treaca prin chinurile muncii (pentru altii) ca sa traiasca (pentru sine)! Si-atunci sa nu-ti bagi picioru’n ea de slujba ori de cite ori o prinzi? M’en fishismul lui Chinaski, detasarea lui fata de orice ambitie mundana (mai putin ambitia lui de deveni scriitor, care e fundamentala), razvratirea fata de acele valori sociale care definesc individul (precum ocupatia sau contul in banca) confera un oarece respect celor din jurul sau si o maaaare doza de sex-appeal. Iar Chinaski este constient de respectul si atractia pe care le provoaca.

Probabil ca (arhe)tipul artistului betiv care se lupta cu inutilitatea existentei ar fi fost perfect redat, daca Bukowski n-ar fi avut, zic eu, mici scapari de portretizare. De pilda, Chinaski declara hotarit ca, pentru el, hainele nu reprezinta nimic, insa atunci cind aduna citiva banuti din urma maruntelor speculatii la cursele de cai se grabeste sa-si cumpere citeva camasi bune si la moda. In plus nici nu rezista tentatiei de a fura o pereche de pantaloni stralucitori din magazinul de la Miami Beach. Mai mult, viata are totusi pretul ei, din moment ce Henry, bubos si scupind singe, se repede la Centrul de Lupta Impotriva Cancerului pentru a se cauta preventiv :-) Faptul ca si aici i se cer bani, e o alta poveste!!
Inca nu stiu daca personajul lui Bukowski mi-e simpatic ori nu; inca nu stiu daca o sa continui studiul lui Chinaski in celelalte romane in care e protagonist...atita stiu ca, dupa The Inheritance of Loss, Factotum a fost ca o gura de oxigen. Vorba lui Desai, My Salaams, Bukowski!!

PS. Sper ca traducerea de la Polirom a lui Desai, Mostenitoarea tarimului pierdut (2007), sa fie una buna, armonioasa, iar editarea vizibila...si fara lupa.

Marele sant chinezec
"Ce-ar fi daca toti copiii chinezi ar face un sant lung, lung, luuuung, atit de lung, incit sa ajunga pina in America?", se intreaba fetita Jin-Ho, unul dintre personajele cartii “Digging to America” de Anne Tyler (Vintage 2007). Insa cartea nu prea are a face cu chinezii, ci cu sentimentul de apartenenta la o familie, la o natiune, la o tara. “Digging to America” este, hotarit lucru, un roman al mileniului III in care multiculturalismul si integrarea sociala sint temele cel mai des abordate. Seamana cumva cu “Dinti Albi” a lui Zadie Smith, insa de data asta nu e vorba despre o satira, ci despre o subtila , tandra si ironica explorare a felului de-a fi american, din dubla perspectiva a “localnicilor” si a “mai nou-sositilor”. Concluzia ar fi ca si unii si altii se zbat sa ...digging to America!!! :-)

Doua familii din Baltimore, care probabil nu s-ar fi intilnit niciodata, astepta la aeorport sosirea celor doua fetite adoptate din Coreea. Familia americana get-beget, o asteapta pe Jin-Ho cu catel, cu purcel, cu bannere de bun sosit, cu cadouri, camere video si aparate de filmat, intr-un stil cit se poate de american. Cealalta familie, de origine iraniana, o asteapta pe Susan in grup restrins (mama, tata si mama lui tata), cit se poate de discreti si evident, coplesiti de importanta momentului. Insa dupa un an de la sosirea fetitelor pe pamint american, lui Bitsy Donaldson, mama lui Jim-Ho ii vine ideea (impulsiva de altfel) de a organiza o “Zi a sosirii”, la care sa o invite si pe micuta Susan si noua familie a acesteia. De aici incolo, viata celor doua clanuri se intersecteaza din ce in ce mai mult, iar “Ziua Sosirii” devine o traditie si se organizeaza cu schimbul: un an la Donaldsoni, altul la Yazdani.

Asa se face ca ajungem sa-i cunoastem pe toti Donaldsonii si Dickensonii din partea lui Jin-Ho si pe rubedeniile iraniene din partea lui Susan. In principal, exista mama Bitsy, destul de matura ca virsta, dar cu idei avintate si sanatoase – crede ea, idei care par cel putin ciudate celorlalti. Ideile se raporteaza cam la toate, incepind cu politica si terminind cu educarea copiilor. Jin-Ho are, de exemplu, nume coreean (pe care ajunge sa-l urasca), e imbracata la petreceri in costum traditional coreean, primeste doar jucarii care “sa nu incurajeze consumerismul” si maninca sanatos lasagnii vegetale si boabe de griu. Bitsy priveste cu cea mai mare simpatie traditia altora si e gata sa o copieze intr-un stil care, de cele mai multe ori, strica toata intentia. Dar cu toate ciudateniile ei si mania pentru party-uri, Bitsy e un suflet mare si generos.
Apoi exista Maryam Yazdan, bunica paterna a lui Susan, vadudva, dar atragatoare, care dupa 35 de ani de viata in America se simte suspendata intre doua lumi. I se pare ca nu e compatibila cu niciuna si refuza sa mai faca vreun efort de ajustare. Pare severa, cu principii ferme si cu un fel de a vorbi si a se purta care intimideaza, care ii lasa pe ceilalti ....flummoxed. Donaldsonii si Dickensonii nu prea stiu de unde s-o apuce, iar rudele iraniene si galagioase ale nurorii o cam evita.

Bitsy si Maryam sint, asadar, extremele intre care se desfasoara interactiunea americano-iraniana, iar Anne Tylor are meritul de a reda cu umor diferentele si a accentua cu caldura asemanarile. De pilda, grandomania americanilor de a organiza event-uri mari si galagioase (ca asteptarea de la aeroport) nu se poate asemana decit cu petrecerile date de cuscrii lui Maryam, infiniti si galagiosi, imbracati pretentios si cu un gust discutabil, petreceri la care se consuma zeci si zeci de feluri de bucate a caror pregatire incepe, indeobste, cu cel putin o saptamina inainte. Nici nu se compara cu prajiturelele gata cumparate ale americanilor, ori cu hainele lor sifonate! Insa si unii si altii incearca sa se adapteze celorlalti, iar cit se poate de relevant pentru procesul asta este parcursul relatiei sentimentale dintre tatal lui Bitsy (ajuns si el vaduv) si Maryam.

“Digging to America” e o altfel de perspectiva asupra notiunii de “a fi strain”, fiindca, la o adica, poti sa fii un strain in propria tara! Haois e ca, in roman, cele mai americane personaje, ajung sa devina Jin-Ho si Susan, cele doua fetite adoptate din Coreea. M-a impresionat la Tyler empatia cu care-si trateaza personajele; le intelege, le iubeste si de, aceea, isi permite sa le ironizeze. Mi s-a parut a se fi simtit destul de confortabil in abordarea perspectivei iraniene, insa asta nu m-a mai mirat cind am aflat ca Tylor este vaduva unui medic iranian, cu care are doua fete. Daca m-a dezamagit ceva, a fost finalul nitel cam patetic!!

PS Anne Tyler a aparut in romaneste, anul acesta, la Humanitas cu “Casatorie de amatori”, insa eu sint curioasa sa citesc, mai departe, “Breathing Lessons”, romanul pentru care a primit Pulitzerul in 1989.

Comoara lui Berggruen (I)
Andacht zum kleinen

La Berlin, cum iesi de la Charlottenburg, pe dreapta, se afla o cladire care, la prima vedere, nu-ti spune nimic. Ce mi-a atras atentia a fost, mai intii, bannerul care filfiia la intrare si pe care era scris “Picasso and his Time”, iar mai apoi inscriptia “Muzeul Berggruen”, de pe peretele cladirii. Cum nu pot rata niciun Picasso aflat in cale (:-), am intrat: iar ce am gasit acolo a fost o comoara!!! Peste 100 de tablouri ale lui Picasso, probabil cea mai valoaroasa colectie din lume a artistului, 20 de lucrari de Matisse, inclusiv citeva celebre paper cut-uri, picturi ale lui Braque, sculputuri ale lui Alberto Giacometti si...mai ales, acolo l-am descoperit cu adevarat pe Paul Klee.

Pe Klee il studiasem odata cu Bauhaus-ul, ii citisem “Pedagogical Sketchbook” (Faber & Faber, 1968) si mi se parea ca lucrarile pe care i le vazusem (reproduceri, desigur) n-ar reda frumusetea filosofiei lui; aceea a devotiunii pentru lucrurile marunte (“andacht zum kleinen’”) si a ideii de a crea Macrocosmos prin Microcosmos repetitiv. Reproducerilor le lipseau ceva si nu-mi dadeam seama ce. Asta pina cind l-am vazut pe Klee in Muzeul Berggruen; atunci mi-am dat seama ca nicio reproducere din lume nu poate reda profunzimea si dinamica liniilor lui Klee, energia lor de transformare, amestecul acela ametitor de culori care se imbina aproape hipnotic, oniric.

Poate doar reproducerea dupa “Ghost Chamber with the Tall Door” (1925) sa redea ceva din ceea ce Klee considera activarea liniilor sau a planurilor, insa notiunile de “impact planar” si “efect liniar secundar” nu pot fi sesizate intr-o ilustratie pe care o privesti de sus in jos, de la 20 de cm. distanta. Ca sa nu mai spun despre “Architektur der Ebene” (1923) (trad. Arhitectura planului), a carei reproducere nu ofera nici macar 20% din impactul asupra ochiului uman pe care il are originalul. Klee a pictat pentru ochi , “pentru omul care se misca liber in spatiu si-si creeaza, astfel, propriile aventuri vizuale”.

In “Arhitectura planului” de pilda, aventura este redata prin ceea ce Klee numea “balanta asimetrica a dimensiunilor”; dimensiuni care nu sint altceva decit expansiuni arbitrare ale formei in inaltime, largime, adincime, timp si culoare. Iar reglarea acestei expansiuni a formei catre echilibru si armonie este asigurata, spunea mai departe Klee, de potentialul ochiului uman de a crea echilibru si proportie.

Abia la Berlin mi-am dat seama cit de diferit este Klee de Picasso (ori Braque) , desi sint din acelasi timp. Si asta pentru ca perspectivele simultane din picturile lui Picasso si Braque, declaratii analitice ale artistilor, ramin plane, bidimensionale, insa figurile si formele lui Klee nu sint doar transparante, hipnotice ci exista spatial, intr-un cimp aproape magnetic de linii, puncte, sageti si valuri de culoare. Pe mine una, m-a facinat inductia asta artistica de a porni de la manifestari marunte, ca punctele si, mai apoi liniile, si mai apoi planurile, si mai apoi culorile, care prin interferare, interconectare sa ofere, amplitudine, magnitudine si inteles intregului.

PS1. Heinz Berggruen, evreu nascut la Berlin, avea sa emigreze in 1936 in Statele Unite. Acolo devine critic de arta si mai apoi, unul dintre principalii curatori ai Muzeului de Arta din San Francisco, dar si apropiat al cuplului Diego Rivera-Frida Kahlo. Dupa razboi, se reintoarce in Europa si se stabileste la Paris. Incepe sa colectioneze tablouri de Picasso (cu care devine prieten), Matisse, dar si Paul Klee, pentru care manifesta o simpatie deosebia, desi – se spune - cei doi nu s-au intilnit niciodata. In 1996, Berggruen revine la Berlin unde, in semn de reconciliere cu poporul german, ofera contra unei sume simbolice, o parte din impresionanta sa colectie de arta moderna, Muzeului National. A murit la Paris, anul acesta, in Februarie.

PS2. In comparatie cu ceea ce am vazut la Berlin, pot spune, elegant, ca Muzeul Picasso de la Barcelona e pierdere de timp si de bani.

Nationalismul lui Kadare??
Am reusit in sfiiiirsit sa termin “Generalul armatei moarte” (Polirom, 2002), o capodopera-se spune-a literaturii universale. Probabil ca asa si este din moment ce, in linii mari, mi-a placut, desi am citit-o dintr-o perspectiva critica...da’ critica rau. Realizez ca a fost mai degraba o atitudine sceptica pe care am abordat-o dupa primele 10-20 de pagini, in care am detectat la Kadare o nota suava de nationalism, iar senzatia asta m-a insotit pe parcursul intregii lecturi.

“Generalul armatei moarte” este povestea unui general italian, care in 1963 vine in Albania, “ca un al doilea Hristos, cu harti, liste si evidente precise” (pag.13) in misiunea sfinta (a tarii lui) de a-si lua mortii acasa; mai precis osemintele soldatilor italieni, morti in Albania, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. O googalire rapida mi-a furnizat citeva informatii istorice relevante pentru cartea lui Kadare. In 1939, armata lui Mussolini invada si anexa Albania (in timp ce Hitler era ocupat cu Cehia si Polonia), instituind la Tirana un guvern fascist care a functionat pina in 1944. Miscarea de partizani a fost insa una destul de puternica, ori hotarita, din moment ce Albania a fost singura tara est-europeana care a reusit sa se elibereze fara ajutorul trupelor sovietice...ori poate rezistenta italiana a fost una slaba?? hmmm

Buuun..in aceste conditii, Italia reprezenta dusmanul de moarte si “de pe mare” al albanezilor, asa incit sint cumva explicabile sentimentele nu tocmai prietenoase cu care scriitorul i-a animat pe localnici sa intimpine misiunea generalului italian (in paralel, un alt general – dar german, facea cam acelasi lucru, insa misiunea lui a fost trecuta de Kadare in plan secund). Mai putin explicabil insa, mi s-a parut felul in care scriitorul l-a portretizat pe general. Cu o ironie abia retinuta, Kadare il descrie pe fostul dusman ca pe o persoana care isi asuma superioritate in fata albanezilor. Ii atribuie lui, si preotului care il insoteste, ginduri si vorbe nu tocmai magulitoare la adresa acestora: “Albanezii citesc presa, observa generalul “ (pag.41), “..o tara atit de mica si de saraca”, “au niste voci primitive” (pag.83) , “dracu stie ce vor sa spuna popoarele astea in cintecele lor”. Prin comparatie, prezenta albaneza este una tacuta, demna, dar ostila. Mediul e si el prieten cu albanezul, fiindca muntele, frigul, vintul, ploaia si noroiul fac atmosfera cartii. E ca si cum Kadare ar fi translat razboiul in vreme de pace. Si spun asta fiindca, de fapt, asistam la infringerea generalului; la una psihica, fizica si, mai apoi, morala! Exista totusi un moment de reconciliere a lui Kadare cu generalul, cind acesta din urma recupereaza mult-rivnitele oase ale colonelului Z, dar pe care le arunca apoi, scirbit, cu piciorul intr-un riu, exact asa cum se cuvine, probabil, sa fie tratat un criminal de razboi...sau ce-a mai ramas din el.

Nici preotul catolic italian, care stie albaneza, nu este mai bine depictat. Moralitatea lui este pusa la indoiala. Sa fi avut preotul vreo legatura cu vadudva colonelui Z??? Ori cine era femeia care a deschis usa de la camera de hotel a preotului in momentul in care generalul implora beat sa inlocuieasca oasele aceluiasi colonel Z?

Singurul italian care a avut parte, in cartea asta, de o oarece simpatie din partea lui Kadare a fost prostituata, ale carei oase au fost descoperite intr-un mormint comun, peste oasele altor soldati. Era si ea o victima, la fel ca si albanezii!!

Marele merit al lui Kadare e ca scrie toate astea cumva detasat, aproape obiectiv. El doar reda dialoguri, imagini sau frinturi de amintiri....si le reda intr-un fel aproape natural, incit chiar si atunci cind construiesti ipoteza nationalismului ideologic, asa ca mine, tot mai ramine un semn de indoiala :-) Sint curioasa sa-l citesc pe Kadare, cel liber de dictatura lui Hoxha, si chiar am o carte, in daneza, “Cine a adus-o acasa pe Doruntine”, aparuta prima oara in Franta, in 1986...insa probabil ca lecturarea ei o sa mai dureze!!

Din leapsa-n leapsa

Uite-asa, ma trezii pleznita de-o leapsa…ba nu de doo :-) Ca sa spun drept, citisem provocarea lorenei catre luciat si, mai acu’ vreo doo zile, m-am trezit intrebindu-ma ce-as vrea io de Mos Craciun sau de responsabilul cu dumnealui!! Mi-a fost cam greu sa fac o lista exhaustiva (hehehe), asa ca m-am lasat pagubasa fiindca oricum, nimeni nu-mi da mie leapsa!!! Da’ uite c-o patii!! Ca urmare, mi-am luat inima-n dinti sa zic ce vreau:
1. carnet de sofer, caci aci unde stau nu mai merge cu taxiu’!!
2. o idee remarcabila, extraordinara, nemaipomenita despre cum sa abordez designu’ de tractoare
3. mai multa aplecare spre o anumita limba straina care sa-mi faciliteze citirea lui Kierkegaard in original (chiar am o ruda care se numeste Søren Kierkegaard dar care, din pacate, nu scrie, ci face caramizi :-))
4. un nr. peren de CI sau BI, ca sa nu mai am probleme cind imi trimite Poliromu’ factura
5. Nurofen pentru raceala si gripa....cam vreo 40 de tablete
6. 50 de lectii de croquis cu model cu tot
7. colectia de 4 discuri Europa a lui von Trier care nu se mai gaseste nici macar la biblioteca
8. o reducere de maaacar 25% la periaj dentar pentru ciinele meu, Ilie
9. o excursie in Islanda si, implicit, o baie in apa de gheizere
10. o excursie luuuunga, da’ luuuunga de tot pentru vecinii mei care tund, la 6 dimineata, gradul viu
11. o geanta din piele neagra, nici prea mare, nici prea mica, fix de 15,4”, care poate fi purtata in diagonala si care sa nu se balabene in timpul pedalatului (pe bicicleta)
12. o caciula de lina, din aia cu clape si cu motive norvegiene, si
13. niste sosete cu nanotehnologie, asa cum am vazut la colegu’ meu neamt, ca sa nu mai am nicio problema cu inghetatu’ talpilor.
Mai departe dau leapsa urmatorilor: vic, fictionaddict, hobbitul si dan sociu :-)

In ceea ce priveste leapsa de la cinabru cu top 10 carti recomandate, ma adun si zic asa:
1. “Ulysses” de James Joyce, o carte nu usor de citit. Eu am inceput-o de doua ori, pina am dat de schema lui Linati care m-a desteptat..deodata!
2. “Dialogurile” lui Platon, o carte despre intelepciune care pe mine ma inspira ori de cite ori sint in pana de inspiratie.
3. “Daniel Martin”, de John Fowles…despre care, sincer, nu-mi mai amintesc mare lucru decit ca m-a tulburat profund atunci cind am citit-o...hehe, acu’ multi ani in urma
4. “Steaguri in tarina” a lui William Faulkner, o carte cumva stingace, dar cuceritoare prin temele abordate
5. “Cel mai iubit dintre paminteni”, Marin Preda, un roman pe care l-am citit cu aceeasi placere si in varianta cenzurata si in cea ne si pe care-l consider o capodopera a literaturii romane (parerea mea :-)
6. “Ostinato” al lui Paul Goma, o carte pur si simplu coplesitoare despre libertate
7. “Toba de tinichea” a lui Günter Grass, un roman dintr-o bucata despre cel de-al doilea razboi mondial, in care fictiunea, realitatea, dramatismul si umorul se imbina intr-un echilibru greu de anticipat.
8. “Portocala mecanica” , de Anthony Burgess, o carte cit se poate de actuala, despre limitele extreme ale raportului proprie vointa/constringere sociala.
9. “Colti Albi” , de Zadie Smith , o satira despre multiculturalism, integrare si defensiva sociala si
10.“The Time Travelers’ Wife”, de Audrey Niffenegger…un roman de dragoste cu totul si cu totul deosebit!!!
As mai adauga io niste carti de antropologie de Lucy Suchman si Tom Ingold...insa mai bine ma abtin si dau leapsa mai departe lui: ironistul, puck si alexandra :-)

Satira (ne)fericirii suburbane

…sau “Bullet Park”, de John Cheever (Polirom, 2007). Aparuta in 1969, cartea are aceeasi tema ca cea a lui Pynchon, “The Crying of the Lot 49”, si anume criza societatii americane a deceniului 7. Spre deosebire de Pynchon, dar insa cu acelasi umor, Cheever nu-si arunca dramatic personajele in framintarile, cautarile si protestele acelor vremuri, ci le conduce incet, sigur si parsiv, de la o stare de confort fizic si aparent psihic, spre una de confruntare/lupta inutila cu ei insisi ...si cu cei din jur. Fiindca pina la urma, Cheever protesteaza in “Bullet Park”, fara rezultat, impotriva unei realitati artificiale, ipocrite, conformiste, plina de prejudecati, lipsita de spirit si de intelegere, realitate in care oamenii se cred decenti, cuminti si buni.

O astfel de realitate se gasea(ste) in suburbii, ca Bullet Park de pilda, unde traiesc oameni ca Eliot Nailles si familia lui fericita. Eliot este un chimist care vinde apa de gura, cistiga binisor, arata binisor, se duce la Biserica mai mult din obisnuinta si inca isi iubeste sotia. Au o casa frumoasa, prieteni de conjunctura si consuma bauturi alcoolice doar inainte de culcare. Au un baiat sanatos, frumusel, istet, dar fara rezultate la invatatura si in care au toata increderea. Ce-si pot dori ei mai mult de la o viata asa de minunata?

Doar ca fericirea lui Nailles incepe sa fie amenintata, mai intii, de aparitia in Bullet Park a lui Paul Hammer si a nevestei lui isterice. Da; Nailles si Hammer doua nume predestinate, ca alb si negru, bine si rau, mama si tata, femeie si barbat. Apoi, baiatul lui Eliot, Tony, refuza intr-o buna zi se se dea jos din pat, din cauza de tristete, si acolo ramine o luna. In cele din urma, Eliot incepe sa urasca trenul care-l duce la munca si devine dependent de antidepresive ilegale. Ei da, e o situatie de criza in viata lui Nailles care inca mai crede in autocontrol....

In fine, cind lucrurile par a se reintoarce la minunatia de alta data, Hammer intervine; este convins (idee de origine materna) ca salvarea omenirii sta in sacrificiu, unul in Biserica, si de aceea trebuie ca cineva dragut, decent si bun, ca Nailles de pilda, sa fie crucificat. Doar ca, nu se stie din ce motive, Hammer renunta la Nailles senior si-l ia in vizor pe junior, proaspat vindecat de tristete.

Cartea se termina asa: “Tony se duse luni la scoala ca de obicei, iar Nailles - drogat - pleaca la serviciu si totul era la fel de minunat, minunat, minunat, minunat ca intotdeauna” – un happy end discutabil!

Cheever este sobru, dar incintator; sceptic si totusi ironic. Iar ce mi-a placut mai mult si mai mult la cartea asta a fost tempoul. Povestea porneste calma, cuminte, linistita si exact cind nu te mai astepti, incepe tumultul. Finalul se mai tempereaza, dar...ciocanul ramine in continuare de-asupra capului de cui :-)

Jocul cu tehnologia
Intr-o discutie pe care am avut-o, zilele trecute, cu citiva interactive designeri, despre rolul tehnologiei informatiei in jocul activ, in aer liber, al copiilor de virsta prescolara, mi-a fost recomandat un articol, “It Felt Like Clown Sparks” (aparut in 2004, in revista Interactions), despre modul in care copiii par sa recepteze si sa controleze tehnologia.
Autoarea, Kristina Andersen, povesteste un episod al studiului ei, numit “Ensemble”, episod care s-a desfasurat cam asa: un grup de copii prescolari se joaca intr-o sala de spectacol. Un baietel de 4 ani descopera pe scaun un joben, il ia miini si incepe sa-l studieze. Ori de cite ori jobenul este rasucit, scoate un sunet a carui frecventa creste ori scade in functie de inclinatia jobenului. Baietelul se joaca o buna bucata de timp cu obiectul, invirtindu-l delicat ori zguduindu-l energic, ascultind in felul acesta deosebirile de frecventa a sunetului. La un moment dat, ii chema pe ceilalti copii, le arata jobenul, dupa care se indreapta spre vestiar, luindu-si pantofii si punindu-i la ureche...incepe sa-i scuture, insa pantofii nu scot niciun sunet.

Ei bine, episodul asta mie, personal, mi-a provocat o dilema ingrozitoare! Agreez tehnologia si o accept in masura in care faciliteaza explorarea realitatii...insa atunci cind vine vorba de coruperea realitatii, deformarea ei, ori pur si simplu de inlocuirea ei, mi se pare ca lucrurile stau putin altfel, mai cu seama atunci cind e vorba de copii. Mi-a fost foarte clar ca acel baiat stia limpede la cel foloseste o palarie/un joben, intelegea rostul si functionalitatea obiectului si era capabil sa considere jobenul, ca si pantofii, in categoria “ceea ce purtam”. Deodata, descopera ca jobenul poate scoate sunete...de ce nu si pantofii?

De aici incolo mi-am pus intrebarea etica, daca noi, adultii, avem dreptul de a furniza informatii false despre realitate unui copil care nu are inca masura realitatii si care se afla in plin proces de cunoastere?? Parintii ar putea spune ca povestile sint un gen de “informatii false”, pe care totusi copilul este capabil sa le discearna, ca nefacind parte din realitate. Insa astea sint povesti, vorbe ...ce te faci insa atunci cind jobenul cinta??? Cum ii poti explica apoi unui copil ca matura nu zboara, ori cum ii poti arata diferenta dintre ceea ce este un obiect si ceea ce poate fi?

Pe de alta parte, traim intr-o era in care tehnologia informatiei este ubicuua. Realitatea reala se transforma si ea, se imperecheaza cu realitatea virtuala rezultind o noua realitate pe care unii dintre noi nici nu o mai pot intelege. Insa in cazul asta, cine are controlul??? Noi sau tehnologia? Si daca tehnologia se gripeaza, da rateuri, se afla in pana de curent....noi ce facem?? Cum mai supravietuim daca ne tot lasam la mina ei, daca uitam cum e sa traiesti fara ea?? Si-atunci, avem dreptul ori nu sa punem senzori de miscare in joben??

PS...umbla zvonul cum ca multinationale, bine cotate, sint aprig interesate de Second Life!!

Halucinantul lot 49
Nu sint sigura daca Thomas Pynchon a scris “The Crying of Lot 49” ("Strigarea lotului 49" - Polirom, 2006) sub influenta nemijlocita a LSD-ului, insa cartea i-a iesit de-a dreptul nebuna, nebuna, nebuna…:-)

Inca de la prima pagina, plojam impreuna cu eroina principala, Oedipa Maas, o casnica de vreo 30 de ani, inca atragatoare, in ceva despre care nu stim daca este realitate sau doar halucinatie, intr-o serie de situatii absurde si haotice, intr-un complot al anarhistilor impotriva postei de stat, intr-un gen de poveste mystery cu personaje ciudate cu nume bombastice, nume pline de tot felul de-ntelesuri, dar nu intotdeauna folositoare.

“The Crying of Lot 49” (Vintage, 2000) este o carte despre nebunia, teribilismul, anarhismul si misticismul anilor ’60, nu doar in America. O carte despre o lume care inca isi cauta echilibrul dupa cel de-al doilea razboi mondial. O carte despre comunicare. O carte care parca ar vrea sa lupte cu demonul lui Maxwell-posesor al informatiei si, ca urmare, stapin al ordinii de sistem. O carte despre putere si despre opozitie.

M-am intrebat de ce “lotul 49”? “Lotul”, ca si cuvint, este introdus prin intermediul sotului Oedipei, Wendell "Mucho" Maas, DJ la postul de radio KCUF (mai bine citit de la dreapta la stinga), ale carui angoase sint legate nu de razboi (al doilea, ori cel din Coreea, asa cum s-ar astepta contemporanii), ci de vechiul job, ca dealer de masini second hand. Iar masinile apartin, evident, unui lot care ii trezeste lui Mucho amintiri perene si deprimante. 49, spun unii, ar insemna anul 1849, anul in care a avut loc goana dupa aur in California si in care s-au pus bazele unui sistem privat de posta. Ma mai gindesc la faptul ca 49, sau mai degraba 1849, ar avea legatura si cu revolta populara de la Dresda, moment la care a participat activ insusi compozitorul Richard Wagner, al carui nume imi suna al naibii de familiar cu personajul pynchonian Richard Wharfinger, scriitorul unei piese de teatru in care se vorbeste despre revolta, despre anarhie. De ce nu insa si la 1949, an in care a ajuns in America primul lot de masini Volkswagen Beetle, masini la care Pynchon face dese referiri, la fel ca si la trupa Beatles?? Ori 1949, anul in care Konrad Adenauer a fost ales cancelar al Germaniei, personalitate care mi-a fost sugerata de un alt personaj al lui Pynchon, avintatul Konrad, care pe la pagina 113 declara tantos, pe o masa: “Salvarea Europei depinde de caile de comunicatie, asa-i?”.

Caile de comunicatie, e drept...dar mai trebuie si niscai comunicare!! Iar in “The Crying of Lot 49”, personajele nu comunica mai deloc, iar atunci cind o fac, o fac prost; transmit mesaje fara noime sau distorsionate de droguri si de bautura. Exact ca-ntr-o revolutie, in care atit puterea cit si opozitia sint dezorientate, corupte, viciate. Pynchon are meritul de a construi, cu un umor remarcabil, o astfel de situatie sociala complexa care pare atit de reala, incit te absoarbe in interiorul ei si te obliga sa o experimentezi. De pilda, cititorul, la fel ca si Oedipa-personajul principal si detectivul cartii-, sfirseste confuz si fara rezultat:-) Meritul lui Pynchon mai consta si in modul in care-si potenteaza personajele cu niste nume incredibile, hilare, dar bazate pe o realitate mai mult sau mai putin indepartata deceniului 6 si care ar putea (sau nu) avea legatura cu lotul ’49. De pilda:
- Oedipa este cit se poate de normala , insa prenumele ei aminteste de Oedip – “detectivul” din Theba, dar face trimitere si la Freud. Si asta nu fara noima, caci Oedipa are un psihiatru care incearca sa o indoape cu LSD si care, evident, este de scoala freudiana.
- Dr. Hitler Hilarius – este psihitarul Oedipei si care, cu vreo 20 de ani in urma, experimenta, la Buchenwald, diverse tehnici de hipnotizare, pe evrei. Cum naravul din fire n-are lecuire, Hilarius experimenteaza, acum, LSD pe casnicele din oras.
- Miles, Dean, Serge and Leonard – cei 4 membri ai formatiei “The Paranoids” care reprezinta o satira a cultului hippie californian, cu trimitere sigura la Beatlesi.
- John Nefastis – stiintificul care se opune in mod nefast demonului lui Maxwell in incercarea de a face ordine in sistem
- Robert Schurvham, un fel de oponent in piesa din poveste al lui Richard Wahrfinger si care, pe mine, m-a dus cu gindul la Robert Schuman si la declaratia scandaloasa a acestuia ca “muzica lui Wagner este o porcarie” :-)

Si astea sint doar citeva observatii despre personaje, la prima mina, in momentul in care am realizat cit de multe si dese sint trimiterile lui Pynchon la istorie, stiinta si alte cunostinte folositoare omului. Probabil ca o a doua lectura va descoperi conexii mult mai bogate...insa nu stiu cit de folositoare ar fi ele pentru dezlegarea conspiratiei comunicatiei din “The Crying of Lot 49”!!

Explozie senzoriala pe Strada Crocodililor
Vorbesc acum de Bruno Schultz, considerat unul dintre cei mai mari scriitori polonezi ai secolului XX, modernist prin stil si care are doar doua carti publicate: “Strada crocodililor”/“Pravaliile de scortisoara” si “Sanatoriul timpului”-ambele aparute la Polirom si reunite in volumul “Manechinele”, 2004 - si inca o carte neterminata, al carei manuscris nu a fost niciodata gasit de la moartea lui, in 1942. O moarte absurda: scriitorul a fost impuscat, pe una din strazile ariene ale orasului sau natal, Drohobici, de catre un ofiter nazist care i-a recunoscut orginea obscura (Schultz era evreu). Un destin tragic si ciudat caruia cred ca i se acorda prea multa atentie atunci cind se vorbeste de opera lui Schultz; mi se pare cumva inutil, fiindca Schultz ar fi ramas un mare scriitor, chiar daca destinul i-ar fi fost altul.

“Strada Crocodililor” (in editiile de limba engleza)/ “Pravaliile de scortisoara” e o carte de memorii, aproape mitologica, in care Schultz, copil fiind, isi aminteste in termeni lirici, onirici orasul natal si, mai ales, tatal. O carte scurta si densa, de o frumusete poetica aproape coplesitoare, care mie imi aminteste mult si bine de “Orbitorul” lui Mircea Cartarescu. Insa in cazul lui Schultz, nu mama este obiect de veneratie si metamorfoza, ci tatal, bolnav psihic intelegem, dar caruia autorul i-a acordat o insemnatate aproape demiurgica.

Strada Crocodililor este o culegere de povestiri cu doua teme mari; orasul si tatal. Orasul care, ca si Bucurestiul lui Cartarescu, devine un spatiu deschis, in care copilul viseaza si traieste emotii pe care le reda apoi, intr-o bogatie de imagini verbale, aproape vizuale: “Piata era pustie si ingalbenita de dogoare, ca pustiul din Biblie, cu praful maturat de vintul cald. Salcimii spinosi, rasariti din pustietatea pietei galbene, se ridicau deasupra ei involburati, cu frunzisul albicios si cu buchetele filigranelor verzi, dispuse elegant, ca pomii din vechile goblenuri. Se parea ca salcimii stimuleaza vintul, stirnindu-si teatral coarnele, pentru ca unduindu-se patetic sa-si expuna eleganta evantaiului de frunze cu pintecele argintiu, ca blana vulpilor de pret “( pg. 14-15).
Iar tatal este figura centrala: traieste intr-o lume aparte pe care si-o creaza imaginar sau fizic, inteles fiind doar de copilul Schultz. Tatal are vagi tentative de a-si expune ideologia creatoare, dar eretica, in fata croitoreselor de pravalie, insa intotdeauna este adus cu “picioarele pe pamint” de harnica Adela, slujnica telurica a gospodariei. Schultz –tatal face apologia materiei si militeaza impotriva perfectiunii divine, prin preluarea modesta, dar provocativa, a rolului de creator secundar, de modelator imperfect al materiei. Rezultatul creatiei sale ar fi manechine, materie neterminata, semiorganica, pseudo-vegetala, pseudo-fauna, o generatio aequivoca, un gen de ferment fantastic al materiei primare. In imaginatia lui Schultz, tatal insusi ajunge sa se transforme uneori intr-o astfel de creatura, iar dupa moarte, sa ia forma condorului impaiat din sufrageria casei.

Putine sint povestile in care tatal sa lipseasca, insa una, despre Nimrod, este absolut induiosatoare. Nimrod este “un catel, pufos, cald, pulsind de bataile unei inimi mici si grabite”, adus in godpsodarie de Adela, si care, pentru Schultz, nu era nici mai mult, nici mai putin decit “secretul vietii, taina ei esentiala, adusa la o forma mai simpla, mai convenabila”, o neasteptata aparitie a materiei fluide, care ia forme neateptate...la fel de neasteptata ca si senzatia de plin, de satisfactie intelectuala si de frumusete pe care ti-o ofera experienta lecturii lui Schultz.

Metoda Platon
Ma aflu, de vreo doua saptamini, in situatia paradoxala a cutiei lui Abe; am o idée, sau mai degraba simt o idee, insa nu o pot articula. Am citeva frinturi de adevar si nu-mi dau seama cum sa le pun cap la cap si cum sa construiesc intregul pe care sa-l numesc, sa-l arat si sa ma folosesc de el. Am senzatia ca intre a invata design si a practica design este o relatie cu totul si cu totul speciala, un raport care nu a fost pus inca in evidenta si pe care nu toti (designerii) il constientizeaza.

A invata design, stiu de la clasici (Donald Schön, Herbet Simon, Israel Scheffler), este un proces aproape kafkanian, in care nu stii unde te afli si nu ai nici un punct de referinta pentru a evalua o situatie...situatie care e plina de mister, confuzie, de lucruri ascunse, de lucruri nespuse. Atunci cind inveti design depinzi, de cele mai multe ori, doar de “inflexiunea vocii profesorului, pentru a descoperi ca ceva din ceea ce ai gindit/creat este gresit” (Schön, 1987, p.82). Si cum sa nu fie asa cind design inseamna, de cele mai multe ori, sa gasesti o solutie, pe care nu o stii, la ceva care/despre care nu stii??? Exact ca in dialogul despre virtute al lui Socrate cu Menon, descris de Platon. Menon intreaba: “în ce chip vei cerceta, Socrate, un lucru pe care nu-l ştii deloc cum este? De la ce punct de reazem, între atâtea necunoscute, vei porni când vei face cercetarea? Sau, chiar presupunând că te-ai întâlni cu soluţia cea mai bună, cum vei şti că-i ea, dacă n-o cunoşti deloc?” (Plato, 1956, p.128). La aceasta intrebare, despre a invata design, au raspuns deja multi. Schön, de pilda, spune ca procesul de invatare este un echilibru intre teoria rationala si practica situationala. Lave si Wenger introduc chiar termenul de “participare periferica legitima” (1991), concept dezvoltat din studierea relatiei “mester-ucenic” in 5 cazuri diferite, pe trei continente. Pina aici, sint absolut de acord ca a invata sa fii designer este un proces dificil, mai degraba individual, desi cumva ghidat, si care, mai ales, are de-a face cu experienta!!! Insa ce se intimpla dupa ce devii designer?

In toate profesiile se vorbeste despre practica, aceea pe care Schön o ridica la grad de arta. A practica o meserie, inseamna a aplica eficient invataturie dobindite. Aici e cazul sa ma desprind de clasici si sa spun, cu mina pe inima, ca practica unui designer consta, pe linga aplicarea invataturilor dobindite, intr-un nou si special proces de invatare, plus interventie. De pilda, un designer (mai cu seama unul User Centred) este chemat sa gaseasca o solutie la ceva despre care nu are habar mare lucru. Exemplu: crearea a ceva (produs/masinarie, serviciu) care sa sustina practica brutarilor. Si tu, ca designer, te duci intr-o bruarie, insa habar n-ai despre ce inseamna a fi brutar. Dar trebuie sa inveti: te prezinti la lucru, la ora 2-n noapte, asemeni unui ucenic, spionezi si inregistrezi munca brutarului, procesul de fabricatie a piinii, operatiile si miscarile pe care brutarul le face. Reflectezi asupra lor si gasesti o logica...iar mai apoi, intervii. Da, munca desginerului e una interventionista!!! Invatatura ta ca ucenic se termina atunci cind intelegi; spre deosebire de uncenicul adevarat care ajunge sa profeseze, atunci cind intelege ceea ce a invatat!. Tu doar intervii, fara a face piine, si intr-o masura mai mare sau mica, mai acuta ori mai lenta, ajungi sa schimbi practica brutarului. De aici incolo, tu esti masterul: tu il inveti pe brutar cum sa faca piine.

Cam asta am in cap...un concept despre relatia speciala dintre designer si practica, invatare, masterare (“practice/learning/teaching”)...insa nu stiu de unde s-o iau si cum s-o apuc?!!
Singurul gind care-mi trece prin minte este Platon!! Ma gindesc sa aplic, intr-un seminar cu designeri metoda de chestionare pe care Platon i-a atribuit-o lui Socrate, in dialogul acestuia cu Menon (intrebari: ce inseamna a invata design si ce inseamna a practica design??)...si as vrea sa am norocul ca acestia sa-mi raspunda ca Sclavul si nu ca Menon :-)

P.S. Si mai am o gluma sufista despre invatare/masterare, redata de Doris Lessing, in "Time Bites" (2004). Cica:

"Un proaspat discipol, dupa multe si grele incercari, ajunge la coliba din munte a lui Mulla (Nasrudin). Stiind ca fiecare miscare a iluminatului Sufist are semnificatie, nou-venitul il intreaba pe Nasrudin de ce si-a sulfat in miini. 'Ca se le incalzesc, desigur', raspunse acesta. Dupa un timp, Nasrudin sufla in farfuria cu supa. "Ce faci, Maestre?', intreaba discipolul. 'Racesc supa, desigur'. Atunci, discipolul l-a parasit pe Nasrudin fiindca nu putea avea incredere in cel care face un singur lucru pentru a obtine doua rezultate total diferite"

Kobo Abe si cutia de la Ikea
Tocmai am terminat de citit Barbatul-cutie a lui Kobo Abe(Polirom, 2007) si incerc aceeasi senzatie de frustrare pe care am avut-o cind a cazut “cortina finala” peste Mulhollandul lui David Lynch. O senzatie pe care mi-o imaginez ca trebuie s-o ai si-atunci cind primesti cadou o cutie de carton cu mobila de la Ikea, care contine bucati de lemn, suruburi, piulite, lipici si alte accesorii, dar din care lipseste brosura cu schita produsului final si modul de asamblare a pieselor!! Cam asa si cu Abe: iti ofera secvente, situatii, personaje, ba chiar si amanunte tehnice ....insa, la final, nu prea stii ce sa faci cu toate astea. Cel putin, eu nu stiu ce sa fac!! Probabil ca un timplar s-a descurca mai bine.

Deci, ce se afla in cutie?
1. 4 cazuri de barbati (A,B, C si D), din care A, B si C sint barbati-cutie. Ei sint niste barbati care s-au saturat sa vada limpede si pe de-a-ntregul lumea, cu mizeria ei, si care aleg izolarea intr-o “cutie de carton presat, cu laturile de un metru si adincimea de aproximativ un metru si treizeci”, prevazuta cu o ferestruica taiata in dreptul ochilor, ale carei dimensiuni nu sint universal valabile, ci in functie de preferinte. Odata trasa peste cap, cutia devine o noua epiderma, un invelis fragil, un gen de cochilie cu care barbatii se poarta in lume, un ecran in fata celorlalti. Cutia le ofera protectie (nu fizica) si anonimat. Cutia le ofera mai ales sansa de a privi, fara sa poata fi priviti; adica un gen de izolare voyeurista. Peretii interiori ai cutiei servesc, de cele mai multe ori, pentru insemnari, notite, un fel de reflexie a lumii din afara in interior.
D este un caz aparte, nu pe de-a-ntregul barbat-cutie.
2. ideea de identitate adevarata/falsa, original/copie. Faptul ca barbatii-cutie poarta cutii de-a dreptul ordinare ridica aceasta problema. Cine este cu adevarat barbat-cutie si cine doar pretinde a fi? Mai mult decit atit, B si C sint medici, insa doar unul este adevarat; celelalt i-a preluat identitatea cu profesie cu tot.
3. o asistenta medicala, care se dezbraca cind B si C i-o cer si se lasa privita, fara a cere ceva la schimb.
4. o poveste de dragoste, dinainte sfirsita, intre asistenta si B (ori C??), care se consuma, nu fizic, ci in izolare fizica.
5. doi cai - astia sint falsi de-a dreptul.
6. o profesoara de pian care-l surprinde pe D spionind-o si care il supune apoi pe D violarii vizuale careia ea insasi i-a fost victima
7. un cadavru de doctor - probabil cel adevarat
8.citeva fotografii alb-negru, cu note dedesubt, ca de pilda: “scrijelirea unor santulete antiderapante...placi de faianta albe cu model de frunze vestede. Santuletele serpuiesc usor...firicelele de apa se preling...baltoace mici...iar se preling...dispar sub usa” (pag.191)
9. un final cu cortina, dar care nu cade, si
10. un scurt poem despre ceas si timpul care e intotdeauna cu o tura in urma lumii.

Din toate astea unii zic, pe coperta spate, ca rezultatul asamblarii ar fi o “capodopera experimentala”, “un thriller ontologic”, un roman “amuzant, trist si autodistructiv”?! Eu n-am vazut asa-ceva (probabil ca ma depaseste “subtilitatea acestui studiu psihologic”) si chiar sint dezamagita, fiindca “Femeia nisipurilor” mi-a placut.

Ideea cutiei am gasit-o insa remarcabila si ma gindesc cit de interesant ar fi un astfel de experiment real, nu doar pentru a explora lumea vazuta prin fanta unei cutii, ci pentru a observa comportamentul celor care se simt priviti (de aceea cazul A e favoritul meu!).

Intii a fost femeia

Asta e idea de la care Doris Lessing a pornit sa scrie “The Cleft” si probabil singura din carte care poate fi suspectata de feminism. Fiindca “The Cleft” nu este (sau nu mi s-a parut a fi, de aceasta data) o carte feminista, ci doar una care exploreaza femeia si barbatul, remarcind diferentele dintre ei, dar mai ales motivele care i-au facut sa convietuiasca. “The Cleft” este o carte fara personaje, iar daca exista citeva nume, acestea sint generice, conceptuale, arhetipale; mai mult, nu exista nicio actiune bine definita. Povestea lui Lessing este o legenda, transmisa oral din vremurile devenirii noastre pina la momentul in care ea este consemnata de un batrin senator roman din vremea lui Nero, care gaseste ca propria-i viata si familie respecta tiparele arhaice despre femeie, barbat si grup despre care el insusi povesteste.

Legenda lui Lessing (autoarea sustine ca a fost inspirata in scrierea acestei carti de un articol stiintific) porneste de la ipoteza/faptul ca primele fiinte umane care au populat un colt de planeta–o insula- erau femei, fiinte semi-acvatice, semi-terestre, care se puteau reproduce singure, nou-nascutii fiind, la fel, femei. Viata primitiva a acestor “Clefts” (termenul mi se pare, acum, dificil de tradus in romaneste, fiindca se refera deopotriva la locul in care vietuiau femeile, dar si la organele lor genitale) este una terestru inactiva, lipsita de confruntari si pericole. Primele “Clefts” semanau cumva cu focile: agile in apa, dar masive pe uscat, singurele lor activitati pe plajele de la poalele “Cleft”-ului, fiind doar acelea de a se odihni la soare, ori de a-si alapta pruncele. Dupa ani (zeci, sute, mii?) de armonie (monotonie) sociala, apare un accident; se naste primul Monstru, un baiat. Acesta seamana cu ele, insa in loc de “cleft” are un “tub” care, odata atins, tinde a deveni rigid. Nasterea monstrilor se repeta din ce in ce mai des, iar femeile incearca sa controleze fenomenul, mai intii prin mutilarea pruncilor si, mai apoi, prin abandonarea lor pe “Cleft”, de unde micile creaturi aveau sa fie salvate de vulturi si caprioare. Asa se face ca pe insula se dezvolta, in paralel si fara a interactiona unul cu altul, doua grupuri; unul de femei, la malul marii si altul de barbati, aprovizionat din cind in cind cu nou nascuti, de cealalta parte a muntelui, intr-o zona impadurita, strabatuta de riuri repezi dar si de animale periculoase. Asta pina cind, una dintre "Clefts" se gindeste, observind vietuitoarele marine, ca “tubul” ar putea fi folosit pentru imperechere. Asa ca ea, ori alta ca ea, traverseaza muntele pentru a verifica teoria utilitatii “tubului’ si devine , astfel, victima primului viol in grup. Isi pierde viata, insa nu fara sens, fiindca “Monstrii” – baieti sensibili, realizeaza intuitiv greseala. Cind apare si cea de-a doua “Cleft” in vizita, ea este tratata delicat, imperecherea avind loc cu “acordul ambelor parti”. Aceasta pioniera se intoarce la ale sale, naste dupa un timp o fata, care avea sa fie un copil mult mai energic decit toate celelalte. Exemplul mamei este urmat si de alte “Clefts”, spre nemultumirea generatiei mai virstnice, iar in scurt timp, femeile nu se mai pot reproduce singure, decit cu ajutorul “tuburilor” care le insaminteaza vaginul.

De aici inainte asistam la o dezvoltare nici coumna, dar nici izolata a celor doua grupuri, oricum una calma. Femeile traiesc mai departe de-o parte a muntelui, avind grija de copii, fie ei si baieti care, insa atunci cind implinesc 10 ani, travereseaza muntele si se alatura barbatilor, a caror viata sociala este mult mai organizata, dar si mai indrazneata si plina de pericole. Barbatii dezvolta unelte, inventeaza focul, vineaza si disociaza munca. Femeile vorbesc mai fluent si mai complex si sint capabile de viziune. Cele doua specii se intilnesc cind si cind, pentru imperechere, iar perioada asta de echilbru social dureaza pina cind barbatii decid ca e vremea sa se aventureze in cunoastere, in descoperirea unor locuri noi si, probabil, a altor fiinte asemanatoare lor. Are loc prima confruntare directa intre barbati si femei, in care acestea din urma amintesc despre conservarea speciei si despre modul nesabuit in care barbatii trec la actiune, imputindu-le ca nu realizeaza efortul nasterii si al cresterii unui copil. Urmeaza, apoi, o perioada de dezvoltare separata, in care barbatii experimenteaza aventura, dar si pierderea, iar femeile lipsa de sens a vietii lor atunci cind nu se mai pot reproduce. Cert e ca, in final, atit barbatii, cit si femeile realizeaza ce inseamna “acasa” si “dor” si isi dau seama ca viitorul lor (si al nostru) este doar impreuna.

Am gasit “The Cleft” o carte interesanta ca subiect si deosebita (mai ales prin lipsa personajelor), bine construita...insa destul de placida in stil si, cumva, mult prea minimalista, reductionista in redarea modelelor lui Adam si al Evei...ori vice-versa :-)

Violenta sadica, incesturi si razbunare made in Koreea
...toate astea sint ingredientele filmui sud-coreean Oldboy care, in 2004 a luat premiul marelui juriu de la Cannes. Am auzit de filmul asta intimplator, de pe siteul lui fiction addiction, in contextul unei discutii despre experientele nu tocmai placute pe care ti le pot provoca unele filme. Mie Oldboy mi-a provocat o stare pe care n-o pot numi neplacuta, insa oricum, confuza; ceva intre oroare, curiozitate si admiratie.
Tema filmului este razbunarea, anuntata explicit de personajele principale si nu doar sugerata, asa cum s-a intimplat cu un alt film premiat la Cannes, mult mai cunoscutul Dogville, al lui Lars von Trier. Asemanarea intre cele doua productii, zic eu, merge si mai departe si se refera la maniera rafinata in care au fost realizate ele; un exercitiu de virtuozitate din partea celor doi regizori, de a sari rapid si coerent de la scene de o brutalitate dementa pina la cele de o sensibilitate poetica. In Oldboy personajele principale sint rapitul si rapitorul (nu le scriu numele, fiindca mi se-ncurca literele-n taste), iar intre ei se afla o tinara cu mini reci, specialista in prepararea sushi-ului. Rapitul este un barbat middleaged, care dispare pur si simplu din strada, asta dupa ce tocmai fusese scos pe cautiune de un prieten din arestul politiei, retinut acolo pe motiv de scandal sub influenta alcoolului. Se trezeste intr-o camera de hotel, fara geam, dar cu televizor, si acolo isi petrece ... urmatorii 15 ani!! De la televizor afla ca este cautat pentru ca si-ar fi ucis sotia si ca fetita lui a fost adoptata, mai apoi, in Suedia. Intre reprize de disperare si cind nu este sedat, scrie un jurnal si-si antreneaza pumnii lovind peretii, pina cind miniile ii devin o arma periculoasa. Tatueaza pe ele, cu o sirma, betisoare cu care-si soscoteste-n ani, detentia. Dupa al 15-lea semn e liber..ori aproape liber; oricum, e aproape salbatic, mutilat psihic, plin de ura si razbunare. Insa impotriva cui? Are sa afle, prin intermediul telefonului care i-a fost livrat odata cu libertatea si jurnalul, ca cel care l-a tinut inchis 15 ani, cel care i-a ucis sotia este “un fel de elev, care se ocupa cu studiul lui”, al rapitului adica. Intre timp, rapitul are nevoie de viata si comanda in barul de sushi, unde o intilneste pe Mido, fata cu miinile reci, “ceva in viata”. Asa se face ca asistam la o scena dramatica, naturalista, in care eroul principal maninca o caracatita vie, doar ca sa-i consume viata. Nu mort de foame, ci mort de viata!
Mai departe, delicata Mido se indragosteste de rapit (urma a hipnozei ori poate doar atractie naturala?) si viceversa, ca semn de acceptare, salvare si re-devenire. Insa Mido devine obiect de santaj: in 5 zile rapitul trebuie sa afle cine l-a rapit si de ce, alminteri, Mido va fi ucisa. De aici pornim intr-o actiune mai intii detectivista, apoi foarte activa prin batai tipic asiatice 1 contra 20, batai care din partea mea puteau lipsi foarte bine, apoi una reflexiva, cu aduceri aminte din anii de liceu si, in sfirsit, una de actiune finala, in care rapitul isi taie limba, iar rapitorul isi zboara creierii. Miza rapirii rapitului a fost razbunarea rapitorului pentru pierderea dragostei incestuoase, pierdere de care rapitul s-a facut vinovat pentru ca “avea gura mare” (:-)). Mai spun doar ca rapitorul nu i-a furat rapitului doar ani din viata si sotia, ci l-a facut sa traiasca ceea ce a trait si el, in anii de liceu.
Muzica din film e divina..puncteaza superb momentele cheie, reda tensiune si frumusete atunci cind trebuie. Imaginea e super editata, filtrata in culori cind calde, cind reci, exact cit sa arate ceea ce trebuie sa se-nteleaga.
In afara scenelor de lupta supranumerica, c-un cutit infipt in spate, as mai circoti putin impotriva hipnozei, motiv care este folosit in film pentru a inlocui uneori logica si, mai apoi, finalul. Dar in fine (;-)) pina si finalul hipnotizat isi gaseste sens si, mai ales, ramine deschis.
Cum spuneam, un film deosebit, care chiar merita sa fie vazut!!