Urbancolizata
La ora 1, postasul a sunat o data. Primisem pachetul cu carti de la Polirom, cel in care se afla Urbancolia (Polirom, 2008) lui Dan Sociu. Am vrut initial doar s-o rasfoiesc dar, dupa prima pagina citita, n-am reusit sa ma mai desprind din delirul controlat pe care Sociu l-a(r fi) creat, intr-o zi de vara, la Bucuresti, intre orele 12 si 18,30. La mine a fost intre orele 13 si 15.30. La sfirsit, am sfirsit urbancolizata!

Inca nu sint sigura dac-am inteles conceptul asta de Urbancolie, insa io-l percep ca pe un soi de melancolie, nu chiar nostalgica, dar care are de-a face cu pierderea sentimentului de “acasa”. “Acasa a disparut incetul cu incetul, dar brutal. Primii pereti – cind a murit tata. Apoi cind am lasat-o pe mama si am plecat. Si ultimii acum, dupa ce a plecat ea”. (pag. 190). Ea, iubita, pe care o asteapta acum “dezbracat, ca poetul ucrainean, cu laptopul fierbinte pe coaie”, boxind in tastatura Urbancolia. Caci pina la urma, Urbancolia e un produs imaginar, un amestec de sinceritate, inocenta (la un nivel initial de 3.000, dar care scade odata cu pierderea virginitatii) si perversitate care evloueaza halucinant, de la un comic irezistibil la o tristete (auto)consolanta. Iar gap-ul asta dintre comic si tristete chiar se simte bine pe la pagina 129.

Nu vreau sa ofer prea multe detalii, insa mi-a placut de savuroasa ce este “punerea la cale” a planului Noma (nu si planul, evident) pe axa Botosani-Hollywood–CIA si asta pentru ca Botosaniul are traditie: Eminescu, de pilda –Mihai, nu Victor-, ala “asa belgut cum pare, de statea de vorba cu copacii” a fost agent secret, iar “Enescu, sa zicem, desi bietul de el nu stia nimic, in vioara lui se mai carau uneori documente”. Nu pot sa nu amintesc si de episodul de “pe cind facuse optaspe” si laba ascetica, fara full-contact, cu chiriasa care, mai tirziu, a fugit in Dubai “ c-un individ, nimeni altul decit...Ali Imran, ala de se asorteaza numai bine cu 007, Derrin :-) Si capitolul obligatoriu cu amintiri din comunism e fain: pozitionarea in nara tovarasului, depunerea salariului la maculatura, pofta niciodata astimparata dupa Costita cu Fasole la Borcan. Ori profilul mamei, surprins la proiectia filmelor rusesti: “ ...ii urmaream, cu coada ochiului, profilul biciuit de lumina si intuneric, alb ca o padure mesteceni, rosu ca un parc leningradean toamna, dezolat ca o halta siberiana”.

Noh, ce sa mai spun decit ca-i multumesc lui Dan Sociu pentru cele doua ore si jumate de urbancolie, pentru trecerea lui Nastase de la prieteni la indezirabili si pentru intrarea Romaniei in UE in 2007!!! :-)

PS Super citatul lui Bruckner de pe coperta!!! Si asta, de la pagina 195 :”Ca in urma cu citeva ore in troleibuz – mai putin asemanarea cu mama...” :-))

Magister Ludi la Go
Habar n-aveam de Go ori de goke, goban, hane si alti termeni ai jocului de go, insa prin “Maestrul de go” (Humanitas, 2007), Yasunari Kawabata nu doar ca m-a familiarizat cu ei, dar mi-a oferit si o noua/veche demonstratie despre cit de adinci si fundamentale pot fi diferentele culturale dintre vest si est. Caci daca, pina la urma, am priceput cum se succed pe goban negrele cu albele, cum se face o fuseki urmata de diferite si abile miscari strategice, tot nu-nteleg si pace "utilizarea inutilului", respectul infinit, neconditionat, sclavagist pentr-un meijin (acesta fiind un maestru al jocului, aproap-un geniu) si cu atit mai putin politetea excesiva, impersonala, aproape falsa a japonezilor.

Despre “Maestrul de go”, insusi Kawabta spunea ca ar fi cea mai buna scriere a sa. Bazata pe o serie de relatari jurnalistice de la o reala si istorica partida de go din 1938, romanul lui Kawabata reprezinta, de fapt, o cronica a tranzitiei de la traditionalismul nipon, la eficienta contemporana. Doua repere personificate de Honinbo Shusai meijn, pe de o parte, si outsiderul Otake-7 dan, pe de alta parte. Honinbo, maestrul batrin, pipernicit si suferind reprezinta traditia, serenitatea, armonia, Calea. El are Albele. Otake-7 dan are pe jumatate virsta maestrului, de doua ori greutatea lui si muta negrele. El reprezinta progresul, forta, viclenia, cruzimea (nu lipsita insa de respect) si evident, cistiga. Intre ei se afla ziaristul Uragami, un alter ego al scriitorului, plin de respect si el fata de ambii jucatori, aparent obiectiv si impartial, dar din ale carui relatari razbate o vaga simpatie pentru meijin.

Cum Uragami este doar un amator de go, el recunoaste: “Ca sa pot scrie mai departe cu respectul cuvenit despre o partida pe care eu insumi nu o intelegeam prea bine, imi raminea doar sa-mi manifest in cel mai inalt grad pretuirea fata de cei doi adversari” (pag. 137). Asa ca pretuirea se manifesta prin a le descrie trasaturile, miscarile, vorbele, hainele, pauzele, obiceiurile. Meijinul, de exemplu, desi slab ca un copil subdezvoltat, capata o aura in fata gobanului (tabla de go): devine inalt, impunator c-o privire totusi absenta. Prin comparatie, Otake e masiv (haha, are doar 60 de kilograme), supus, nervos, si ataca in forta, aparent miseleste. El e insa cel care poarta responsabilitatea jocului, caci partida e finala pentru meijingul care se retrage Si chiar daca exista reguli (nou impuse), maestrul are ultimul cuvint. Nimeni nu indrazneste sa-l deranjeze; toata lumea cauta sa-l protejeze, inclusiv Otake. De aici apar faze cel putin ciudate pentru intelegerea europenilor (sau a mea). Meijinul se imbolnaveste, partida se amina cu 3 luni. La reluare, se discuta reducerea pauzelor dintre partide de la 5 zile la 2 zile pentru a-l proteja pe maestru. Desi ar fi putut refuza, Otake se invoieste si meijinul vrea sa joace chiar de-a doua zi. Insa Otake e obosit, copilul ii e bolnav, solicita o aminare ... de o zi. Nimeni, insa, nu-ndrazneste sa-i propuna asa ceva maestrului bolnav. De aceea Otake vrea s-abandoneze; Uragami il convinge ca e o datorie sa continue; Otake se-nvoieste se reia jocul, dar aminat c-o zi; Uragami merge la meijin sa-i propuna aminarea; meijinul accepta rapid, iar Urakami se-ntoarce la Otake si-i spune cele ce urmeaza : “Meijinul e de acord cu aminarea de o zi si cu reluarea jocului poimiine. [...] Deoarece va face o astfel de concesie, poate ca in alta ocazie ii veti face si dumneavoastra una!” ???

Ma rog, chiar si-asa de ne-nteles, cartea e interesanta, macar pentru partida de go!! Despre stilul lui Kawabata nu prea am ce sa spun decit ca e cam plat, cam simplu si cam descriptiv. Mi-a placut la el lansarea asta a subiectului de tranzitie in alb si negru peste care a tesut mult gri...asa, cu grija. Nu mi-a placut in text (si asta ar fi vina editurii) succesiunea obositoare de cuvinte romanesti-japoneze, in care japonezariile sint explicate-ntr-un glosar la sfirsitul cartii. De exemplu, la pag. 190, avem textul: “Albul 130 era un gyakuyose”, urmind ca la pag. 207, sa aflam din glosar ca gyakuyose este un yose in gote, dar care, jucat de adeversar, ar fi sente...s-a-nteles??? :-)

PS. Abia acum realizez de ce se spune despre Haruki Murakami ca parc-ar fi occidental!

Calcanul e ca sushi
Mai acum vreo 6 ani, ma aflam intr-un restaurant japonez din Malmö si asteptam rabdatoare sa fiu initiata in arta de a minca sushi. Inainte de orice alte explicatii despre peste, ghimbir, wasabi si cele doua betisoare, chelnerul-instructor ma avertizeaza: “sushi e ceva care ori iti place, ori nu-ti place”. Ei bine, exact asta spun si eu despre “Calcanul” (Leda, 2007) lui Günter Grass: e o carte pe care ori o iubesti, ori o lasi naibii pe la pagina 20. Mie mi-a placut sushi.

“Calcanul” este o lucratura politica ampla si-ncurcata, cu peste 3000 de ani de istorie si revolutii. De revolutii sociale, politice, gastronomice, sexuale si de gender. Scrisa in anii ’70, in plina miscare de emancipare a femeii, “Calcanul” este povestea prabusirii ginecocratiei, a instaurarii dominatiei masculine si a diferitelor proteste feministe, mai mici sau mari, din istoria omenirii. La baza romanului se afla o poveste populara germana-in doua variante-despre calcan (un fel de pestisor de aur), un pescar si nevasta acestuia, Ilsebill. In prima varianta, pescarul este omul bun care prinde pestisorul, dar care, impins de rapacitatea nevestei, ajunge sa-i cerea tot mai multe bogatii. Atunci cind Ilesbill pofteste a lua locul lui Dumnezeu, calcanul isi anuleaza toate darurile facute si-i trimite pe cei doi inapoi, in saracie. Potrivit celei de-a doua variante, femeia ar fi cea care i-ar cere calcanului, la solicitarile repetate ale barbatului ei, lucruri tehnice nemaipomenite care aveau sa fie-nfaptuite. Toate, pina cind pescarul vru sa zboare in jurul Pamintului. La cea de-a doua varianta ar fi renuntat cu buna stiinta fratii Grimm atunci cind au transformat basmul in poveste, caci ar fi fost pacat sa le taie de sub nas barbatilor aspiratiile marete. Asa se face ca, macar de la Fratii Grimm incoace, calcanul reprezinta principiul dominatiei masculine si este acum judecat, la Berlin, de un tribunal al femeilor emancipate, Feminalul. Calcanul este pus sa povesteasca ce s-a-ntimplat cu femeia si barbatul inca de la inceputurile matriarhatului si pina in zilele noastre si sa explice de ce barbatul a ajuns inteligent si femeia la cratita.

Iar calcanul se supune si povesteste, cind inainte, cind inapoi, despre pescar (in 3000 de ani, el avea sa fie si armurier, si navigator, si baiat de casa, si pictor, si scriitor, si conte, si muncitor) si despre nevasta lui, Ilsebill, lasata grea dupa un fel de spata de berbec cu fasole si pere. Iar fiecare luna de sarcina a prezentei Ilsebill se raporteaza la o alta Ilsebill, mai veche, dintr-o alta epoca.

Prima luna este a Avei si a matriarhatului ei. Ava - femeia lider, trimamelara, care a furat focul din cer, a organizat paleoliticul si care s-a lasat ucisa, pirpolita la protap si mincata de ai ei, pentru a-i salva de la moartea prin infometare. Abia dupa aceea a-nceput calcanul sa susure idei la urechile barbatilor, facindu-i pe acestia sa preia puterea. A doua luna apartine arhigoticei Dorothei si a iubirii ei fata de Iisus, acesta fiind mijlocul prin care a ales sa se-mpotriveasca barbatului si casniciei. Abatesa Grasa Grete n-a avut nevoie, in cea de-a treia luna, de niciun mijloc. Felurile ei de mincare piperate si generozitatea carnii i-au asigurat un trai independent si iluminat. “...a fost o femeie iluminata si pe linga asta atit de grasa incit graviditatile ei nici nu mai trageau la cintar” (pag. 255). Luna a patra este a slujnicei Agnes Kurbiella si a golului ei alegoric, cea care si-a-mpartit sincer si corect dragostea si felurile de mincare cind cu pictorul Möller, cind cu poetul Opitz, devenind demonstratie pentru teoria calcanului “despre iubire ca mijloc de a inlatura ginecocratia” (pag. 319). In lun-a cincea, vizionara si statica Amanda Woyke, bucatareasa slugilor, n-a adus doar cartoful in Bavaria, dar supa ei groasa de fecula a deschis o noua perspectiva: cea a alimentarii rationale, egalitare, protomaoiste. Luna a sasea este luna sperantei sau a lui Sophie Rotzoll care, cu bureti si scrisori, l-a asteptat o viata pe iubitul Fritz sa iasa de la inchisoare. In lun-a saptea, Lenna Stubbe a incasat stoic batai de la doi barbati dar a si trecut la actiune, scriind o carte de bucate proletara, lucrare nepublicata dar care avea sa-l determine pe calcan sa reconsidere cauza feminina. Luna a opta este luna imaturitatii, a grabei cu care Sybille Miehlau s-a facut barbata. Abia in luna a noua, Maria Kuczora fu aleasa calcanului. De-acum el femeii, lui Ilsebill, avea sa-i vorbeasca la ureche!

Si abia pe la pagina 623, printre tristeti si ironii nediscriminatorii, aflam ingrijoarea lui Grass, putin emfatica, insa reala: “Epoca noastra este marcata de tendintele de emancipare feminina. Femeile, asa se spune, s-au politizat. Ele se organizeaza. Isi dau aere combative si nu permit sa fie intrerupte atunci cind iau cuvintul. Inregistreaza deja succese partiale. Dar – ma intreb ingrijorat – revendicarea egalitatii sociale va duce oare si la infringerea canonului etic masculin? Nu cumva egalitatea in drepturi a sexelor va avea ca urmare doar potentarea poftei masculine de putere?”

Si cum Günter Grass este Günter Grass, din Calcan nu puteau lipsi feluri neoase de mincare: ficat de cod inabusit, tocanita de iepure piperata, sturzi inveliti in felii de slanina si umpluti cu boabe de ienupar, purcei de lapte umpluti cu conopida, mere si stafide (fara economie de piper), inima de vita umpluta cu prune uscate in sos de bere, cartofi fierti in coaja cu chimen si brinza de vaci. (Ne)asteptat e insa, ca dupa astfel de mincaruri urmeaza si digestia: sint de neocolit, asadar, pasaje despre coproscopie si copromancie asupra carora nu vreau sa insist, desi unele sint chiar frumoase (ca de pilda cel despre scaunul Dorotheei, “scaun arhigotic de penitenta, intotdeauna uscat si de o paloare metafizica”) . In plus, printre multe alte poeme despre dragoste, suferinta si mincare, in Calcanul exista si unul despre cacat: “Golit si insigurat”.

Deci asta-i Günter Grass! Inteligent, acid, creativ, ironic, franc, bolovanos. Si-asa cum spuneam, Calcanul e o carte grea, pour les connaisseurs. O recomand cu caldura, insa in nici un caz ca hors d’oeuvre :-)

Diavolul cititor

Evident ca n-am rezistat ispitei de-a afla si a citi povestea lui Hamilkar Schaß, scrisa de Siegfried Lenz, poveste al carei inceput e unul dintre cele mai frumoase ale literaturii germane. (“Der Leseteufel” inseamna de fapt cititor impatimit, insa cum din text se spune ca patima e diavoleasca iar puterea acestuia magica, am ales traducerea de mai sus )

Mai intii, despre Siegfried Lenz: nu stiam despre el decit ca a facut parte, alaturi de Heinrich Böll, Günter Grass si altii mai putin celebri, din Grupul 47 al scriitorilor germani decisi sa repuna in drepturi, dupa cel de-al doilea razboi mondial, literatura germana deformata de nazism. Am aflat ca cea mai buna carte a lui este “Lectia Germana” – una dintre cele o mie una carti you must read before you die, iar ca “Diavolul cititor” a fost publicata in colectia de “Povestiri mazurice. Atit de tandru, Suleyken”. Suleyken este orasul natal al lui Lenz, din Prusia Orientala, oras aflat in provincia Mazuria-aceasta fiind echivalentul Kasubiei lui Grass. Am mai aflat ca povestirile/povestile mazurice au fost scrise de Lenz pentru sotia sa in ideea de o familiariza poetic-fabulos cu tarimul lui natal.

“Diavolul cititor” (cei care stiu ceva germana, pot gasi povestea aici) e o fabula fermecatoare despre puterea magica, diavoleasca a cititului. Hamilkar Schaß, bunicul, ramine in amintirea povestitorului drept eroul care, prin pasiunea lui de a citi, l-a alungat neasteptat pe groaznicul Wawrila si armata lui de neoprit. Hamilkar Schaß invatase fara niciun ajutor sa citeasca, iar si iar, doua lucruri: un calendar vechi cu retete de Craciun mazuresti si jurnalul unui crescator de catiri, pe care acesta il pierduse prin trecerea lui prin Suleyken. Literele scrise, urmarite de aratatorul sau imens, il faceau pe Hamilkar sa descopere fericirea, iar atunci cind a gasit ceva nou de citit, maestrul nu a mai auzit nimic si s-a lasat prada extazului.

Povestioara e fermecatoare nu doar prin morala, dar si prin stil. Mi-e greu sa redau prospetimea frazelor lui Lenz (ca sa nu mai spun ca am gasit un cuvint pe care nu l-am dibuit si pace: Dreibastigkeiten, care mie imi suna doar a ceva triplu-nfasurat), insa incerc sa traduc aici, putin din inceputul care mi-a placut si mie :-)

Hamilkar Schaß, bunicul meu, un maestru, sa-i spunem, tocmai invatase acum 71 de ani sa citeasca, atunci cind lucrurile au luat-o ranza. Prin lucruri, se intelege marsul generalului Wawrila care, pornind din mlastinile Rokitno, de la Sengen, loc pe care-l jefuise, isi intindea acum miinile spre Masuria, mai precis spre Suleyken. Se apropiase, lua-l-ar dracul, atit de tare, incit in oras se puteau simti aburi de rachiu, caci Wawrila si soldatii lui erau beti.

...sau descrierea lui Adolf Abromeit:

Pe cind [Hamilkar Schaß] citea in felul acesta [cu degetul, calendarul mazurian], aparu o aratare subtire cu numele de Adolf Abromeit care intreaga lui viata nu mai aratase lumii altceva decit doua urechi mari si roz.

Eu mi-am comandat lectiile germane ..in engleza, caci , din pacate, germana mea e cam prafuita(merge pentru o pagina, doua acolo; dar doar atit).

Cel mai frumos incipit ...
Acum citesc o carte care incepe asa: “Ilsebill a mai adaugat sare”. Cartea in discutie este “Calcanul” lui Günter Grass (Leda, 2007), iar propozitia citata si-a adjudecat, anul trecut, premiul pentru “cel mai bun incipit al literaturii germane”. Din mai si pina in septembrie 2007, cititorii de limba germana au avut sansa de a trimite, unui juriu format din 6 membri (critic literar, presedintele Institutului Goethe, doi scriitori, un prezentator de televiziune si antrenorul unei echipe de handbal), preferintele pentru cea mai frumoasa propozitie cu care incepe un roman sau o povestire in limba germana. Juriul a fost impresionat de eseul austriacului Lukas Mayrhofer, autorul unei pledoarii convingatoare pentru “Ilsebill a mai adaugat sare”. Scriitorul Thomas Brussing, membru al juriului, declara pro-Calcan: “ Cu prima lovitura, jocul incepe. Prima propozitie este promisiunea unui miros, a unui joc al cuburilor de supa, un presentiment al supei gatite” .

Locul secund in aceasta competitie i-a revenit lui Kafka, prin a lui “Metamorfoza”: “Într-o buna dimineaţa, cind Gregor Samsa se trezi in patul lui, dupa o noapte de vise zbuciu­mate, se pomeni metamorfozat într-o ginganie inspaimintatoare”.

Locul al treilea i-a fost atribuit inceputului de poveste a lui Siegfried Lenz, “Diavolul cititor”: “Bunicul meu, maestrul -sa spunem- Hamilkar Schaß, tocmai invata, acum 71 de ani, sa citeasca, cind lucrurile au luat-o razna” (asta e licenta de traducere :-))

Din cite inteleg, aceeasi competitie s-a desfusurat in 60 de tari, printre care – se spune – Georgia, Brazilia si Peru.

Habar n-am daca Romania are, a avut sau va avea o astfel de competitie, insa inventez eu una, putin diferita. Care este cel mai frumos incipit al lecturilor avute? O provoc pe luciat fiindca stiu ca ea-i organizata :-)

In ceea ce ma priveste, am o obsesie mai veche cu “Infernul tandretei” de Alain Bosquet – “Mama, ai murit si ma simt usurat”, plus inceputul “Piticul”-ui de Pär Lagerkvist: “Am douzeci si sase de degete inaltime, sint bine dezvoltat, bine proportionat, doar capul e ceva prea mare”. Locul III e in pending :-)

Sursa: Die Welt

Yes, this is a Man
Am terminat de vreo citeva zile cartea “If this is a Man?” (Vintage, 1996) a lui Primo Levi si nu pot decit sa repet ceea ce s-a mai scris despre ea: ca este o reflectie lucida asupra conditiei umane, in conditii inumane. Un studiu antropologic, etnografic in lagarul Buna (aflat la mica distanta de teribilul Auschwitz) unde Levi a fost deportat in 1943. Din cei 650 de evrei italieni trimisi atunci la Auschwitz, doar 125 au ajuns in lagarele de munca...restul la crematoriu. Din cei 125 inchisi la Buna si Birkenau, doar trei au spravietuit razboiului; printrei ei si Primo Levi.

“If this is a Man” este o carte document in care emotia e retinuta (desi descrierile lagarului sint terifinate), iar reflectia e cit se poate de obiectiva. Este o carte despre demnitatea umana care poate fi demolata sau pastrata in conditii extreme. Fiindca, pina la urma, acesta a fost secretul (alaturi de noroc) al supravieturii lui Levi; a ramas OM.

“If this is a Man” prezinta o crima si mai mare decit cea a exterminarii; a dezumanizarii. Detinutilor li se iau libertatea, hainele, parul, numele, sentimentele, gindurile. In lumea ambigua a lagarului, emotiile dispar, timpul exista doar in doze limitate, foamea devine o prezenta cronica, ratiile de supa lunga si piine uscata sint valuta forte, iar furtul este o conditie a supravietuirii. Lagarul isi imparte “locuitorii” in inecati si salvati iar dihotomiile bine-rau, dreptate-nedreptate sint redefinite. “How much of our ordinary moral world could survive on this side of the barbed wire?” (pag.92), isi intreaba Levi cititorii. Chiar si fericirea si nefericirea capata cu totul alte intelesuri: “And this is the reason why so often in free life one hears it said that man is never content. In fact is not a question of human incapacity for a state of absolute happiness, but of an ever-insufficient knowledge of the complex nature of the state of unhappiness” (pag.79).

In “If this is a Man” nu exista, sau cel putin eu n-am remarcat, nicio urma de apriga incriminare, de ura impotriva celor care au pus la cale tot mecanismul dezumanizarii. Ba aproape dimpotriva; nemtii sint prezentati ca niste indivizi civilizati, organizati, capabili sa-si trimita victimele, in mod politicos, la moarte. Barbariile sint lasate pe seama detinutilor arieni, sefi de grupa sau baraca. Si abia dupa fuga nemtilor, in asteptarea rusilor eliberatori, viata in lagar, sau ceea ce-a mai ramas din el, devine cu adevarat inumana.

In editia pe care am citit-o, “If this is a Man” este urmata de “The Truce”, in care Levi povesteste calatoria lunga si anevoioasa pe care el si alti detinuti de la Auschwitz au facut-o inapoi spre casa, la Torino. Traseul e cel putin ciudat, fiindca o ia spre Nord, prin Ucraina, apoi spre sud in Romania si abia apoi spre Vest. In prefata se recomanda ca cele doua carti (aparute la 5 ani diferenta) sa fie citite impreuna pentru a intelege mai bine de ce “If this a Man” este o carte despre cadere, iar “The Truce” despre renastere, despre ridicarea din iad. Ei bine, eu nu mai pot citi acum “The Truce”. Poate altadata!

Supertramp

Exceptind casatoria cu Madonna, Sean Penn nu m-a dezamagit niciodata; nici ca actor, nici ca regizor, nici ca scenarist. Cu atit mai putin cu ultimul sau film, “Into the Wild”, pentru care – se spune - a asteptat 10 ani ca sa-l produca. 10 ani pentru a obtine acordul familiei McCandless, al carei fiu, Chris McCandless, este eroul principal.

Tinar, frumos, destept si de familie buna: ce altfel de viitor decit “Dreptul” s-ar asorta cu o astfel de descriere care, din intimplare, se potriveste cu cea a lui Chris? Niciunul, conform standardelor sociale americane. Insa Chris nu da doi bani pe astfel de standarde, le dispretuieste. Crede ca singura menire a omului este sa traiasca in si cu natura si sa reflecteze asupra conditiei sale. Asa se face ca, dupa terminarea colegiului, Chris isi retrage fondul de studii (25.000 de dolari), o parte o doneaza unor fonduri caritabile, o parte o arde si porneste in calatoria devenirii sale: de la est la vest, de la sud la nord, la foarte nord, in Alaska, locul virgin in care omul isi poate transcede propria-i conditie.

2 ani in care tinarul Chris, mai nou Alexander Supertramp, se desprinde de trecut, invata ce-i aia viata, cunoaste Oameni, se maturizeaza, se izoleaza, gindeste, se redefineste si atunci cind simte, in sfirsit, ca e gata sa traiasca alaturi de altii...e prea tirziu.

Emile Hirsch este actorul care-i (re)da viata lui Chris McCandless: cu pricepere, cu naturalete. Se transforma fizic in schelet, pastrind aceeasi scinteie in privire. Catherine Keener reda o Jan matur hipiota credibila si sensibila. Vince Vaughn intruchipeaza fermierul siret si betiv, dar in care prietenii au baza, iar Hal Holbrook este Ron Franz, batrinul incuiat la trup si descuiat la minte ce-l vrea pe Chris (ori Alexander) drept nepot.

“Into the Wild” este un film uman, realistic si bun. Un film caruia i-as acorda un Oscar pentru regie si inca unul pentru rolul principal masculin...asta cel putin.

PS. in salbaticia din Vestul american apare si-un cuplu funny si ciudat de danezi :-)

Jocul
“Copiii terbili” a lui Jean Cocteau (Paralela 45, 2005) este o carte naucitoare, despre o experienta plasata undeva, la granita dintre realitate si delir, puritate si viciu, dragoste si ura, naivitate si nebunie patologica. Este o carte despre legatura duala, maligna si indestructibila dintre doi frati orfani.

Dupa moartea parintilor, Elisabeth si Paul refuza maturizarea si se izoleaza de lumea reala in camera lor sordida (dintr-o casa la fel de sordida) din Montmartre, jucind inconstient un joc al dematerializarii, al proiectarii lor in afara, un fel de teatru magnetizant al dragostei si urii. Teatru, fiindca cei doi isi gasesc si spectatori: mai intii Gerard, apoi si Agathe, martori fideli ai reprezentatiilor fratesti nocturne, dar si obiecte ale Jocului (asemenea celor din sertarul-comoara al comodei) cu care protagonistii isi potenteaza rolurile. Dar “...niciunul dintre protagonistii acestui teatru si nici chiar cel care-o facea pe spectatorul nu erau constienti ca joaca un rol. Tocmai prin aceasta inconstienta primitiva piesa capata o tinerete eterna. Fara ca ei sa banuiasca acest lucru, odaia (sau camera, daca vreti) pendula la marginea mitului”(pag. 53). Si in aceasta camera, se desfasoara vreme de citiva ani, acte de joc: “Aceleasi nopti de violenta, aceleasi dimineti imbicsite, aceleasi dupa-amiaze lungi cind copiii deveneau niste epave, cirtite in lumina zilei” (pag. 61).

Asta pina cind in viata lor apare Michael, un tinar evreu-american bogat, neimplicat in Joc, insa cu care Elisabeth stie de indata ca se va casatori. Asa se si intimpla, insa inainte de consumarea fizica a casatoriei, Michael moare, lasindu-si sotia vaduva, virigina si bogata. Cei patru vechi prieteni isi parasesc odaia, se muta in hotelul mostenit, iar fratii orbecaie prin camere straine, incercind sa plece iar in Joc, fara insa a mai reusi. “Dezvatati de exercitiul care consta in a te proiecta in afara ta, numeau distractie etapa noua prin care se scufundau in ei insisi”. (pag. 72). Distractia, ca o etapa intermediara spre altceva, avea sa dureze doar pina la descoperirea camerei lui Michael, un coridor-debara monstruos, prea larg si prea nepotrivit cu restul camerelor, dar care o face pe Elisabeth sa realizeze ca ea s-a casatorit cu Michael pentru moartea lui! Reprezentatiile sint reluate in debaraua monstruoasa, dar aerul din jur e greu, prevestitor. Caderea cortinei se lasa asteptata.

Finalul este declansat de constientizarea dragostei pe care Paul i-o poarta Agathei, un fel de transfer sentimental dinspre Dargelos (eroul din scoala al lui Paul) catre tinara fata. De aici lucrurile se precipita, iar actorii isi fac iesirea de pe scena scena, plecind in Joc. Mai intii Elisabeth si, apoi, Paul!

Stiu ca ma repet, insa “Copiii terbili” este o carte naucitoare! Fascinanta, intr-un mod deranjant, nu doar prin poveste (un fel “oroare psihologica”, asa cum spune Celine), dar si prin descrierile halucinante, delirante...de profesionist. Am inteles ca Jean Cocteau a scris in 1929 cartea asta, in doar citeva saptamini, in incercarea de a sta deoparte de opium. Eu una, ma-ntreb de ce am stat deoparte atita timp de ea??

PS. Am pus pe hold, la biblioteca, filmul lui Melville, insa am gasit postate pe net citeva secvente; ca cea cu racii – una din reprezentatiile de noapte ale celor doi frati.

Trei puncte de suspensie ... marca Céline
Ei bine, cele trei puncte de suspensie (...) sint foarte importante. Louis-Ferdinand Céline le foloseste din plin si explica si de ce in “Convorbiri cu Profesorul Y” (Paralela 45, 2006), unul dintre putinele sale texte de poetica si esential pentru intelegerea lui, ca scriitor, de catre cititori.

Reintors in Franta dupa citiva ani de exil in Danemarca (da, din nou motiv danez :-)), unde a si fost inchis in urma acuzatiei de colaborationism cu nazistii, Céline este sfatuit de editorul sau, Gaston Galimard, sa devina cumva vizibil; sa ia legatura cu unul dintre critici, sa-i ofere acestuia un “interviuv” si sa “joace jocul” epocii pentru a-si mari sansele de a-si vinde cartile. Céline ia recomandarea aproape-n serios si-si imagineaza, la modul caricatural, grotesc, ce-ar putea povesti el unui “interviuver”. Pai, de exemplu, ca literatura vremii e atit de vetusta si monotona, incit cititorii adevarati se duc la cinematograf. Ca desi pictura a devenit impresionista, literatura a ramas conventionala, sclava a unui limbaj frumos si elegant dar plictisitor si ca mai noile preocupari de psihanaliza, ale colegilor de breasla, nu sint altceva decit niste “orori psihologice” (iacata subiecte de genul si-a refulat bunica, nu-si mai reguleaza nevasta). Ori el, Céline, e un novator! El transcrie emotia vorbirii, emotia care “vine din rarunchii fiintei, nu atit din coaie, nici din ovare..modelarea emotiei iti pune mestesugaru’ la-ncercare” (pag.45). Si el a reusit sa modeleze emotia asta inca din 1932 (odata cu romanul “Calatorie la capatul noptii”), dar felul in care a facut-o a fost, cica, scandalos: “sint etichetat , violator al limbii franceze, derbedeu nici macar pederast, nici macar infractor de drept comun” (idem). Si cu toate astea este plagiat, “cromat” si, astfel, bine vindut (din prefata am inteles ca termenul “cromo” si derivatele sint o inventie céliana cu sensul de kitsch, termen care vine de fapt de la cromolitografie).

Mestesugaru’ s-a dovedit la stil: delirant, paradoxal, epileptic. Argourile sint la mare pret, insa Céline le foloseste nu doar ca ingrediente de limba principale, ci ca niste condimente: “argou-i un condiment admirabil! ... da’ o masa-ntreaga numai de condimente e ingroziatoare! cititoru’ te da dracului! iti intoarce bucataria cu fundu-n sus! ii ia gura foc! ti se-ntoarce la cromo cititoru’! si-nca cum! ... argou’ seduce dar nu pastreaza...” (pag. 72). Iar pe linga argou sau jargon gospodaresc dozate, exista ... cele trei puncte de suspensie. “Cele trei puncte sint indispensabile! ... indispensabile, sa-mi bag picioarele! ... repet: indispensabile metroului meu!” (pag. 102). Unde metroul, ca si mijloc de locomotie si spre deosebire de autobuz, este alegoria unui stil (literar) violent, rapid, profund, care penetreaza miezul intunericului, intimitatea nervilor. In prefata cartii, Ioan Pop-Curseu scrie: “Acest procedeu stilistic are un dublu rol [...]: pe de o parte sugereaza emotia scriitorului care-si joaca textul in fata cititorilor, iar pe de alta parte constituie un spatiu alb, neutru, care permite emotiei cititorului sa se manifeste si chiar sa participe activ la constructia sensului romanesc”.

Eu gasesce efectul celor trei puncte admirabil: pare a fractura textul, dar fara a-i stirbi cursivitatea. Din cite imi amintesc, in “Calatorie la capatul noptii”, punctele astea trei erau si nu prea erau folosite...dar am inteles insa, ca dupa “Convorbiri...” , Céline le-a folosit din belsug in scopul citirii “in cap” (si nu “la cap”) a cititorului...

Sintra si ....eu
(datorii de leapsa: una despre “Orasul ca o femeie”, lansata de zum – ce frumos a scris ea despre Arezzo!! - si alta, “8 lucruri aleatorii despre mine”, datorie veche de la pantacruel cu care am si negociat, de altfel, conditii de preluare : D)

Incep cu Sintra, orasul ca o Doamna! O Doamna cu personalitate, capricioasa, poate putin excentrica. Instalata comod pe creasta Serra, nici ca-i pasa de crinolina ei bogata, infoiata, tipator colorata (Palatul da Pena) si priveste trufas la picioare; mai intii la Castelul Maurilor – un fel de body guard inaccesibil (se poate vedea si-n headeru' meu de blog, poza din stinga sus), apoi la semineele Palatului National -o oaza de calm si liniste in iernile lusitane si, mai departe, spre intinderea albastra a Atlanticului care, undeva la orizont, se-mperecheaza cu cerul. Si in ce gradini, se odihneste Doamna asta! Si cita istorie se afla in spatele ei! Isi tine in secret comorile si le dezvaluie doar celor care indraznesc sa urce Serra...eu am indraznit si-am fost cit se poate de incintata sa cunosc o astfel de Doamna.

Si uite-asa, ajungem si la mine:
1. sint nascuta de ziua lui Karl Marx; as fi preferat sa mai astept o zi sau doua
2. imi place cifra 7, habar n-am de ce; poate pentru ca la ea se raporteaza minunile?
3. sint lesinata dupa un miros anume: amestecul de scortisoara cu lamaie, usturoi si smochine
4. sint pofticioasa...cam ca Ilie
5. sint dezordonata
6. am avut parte de un traseu vocal spectaculos. In doar doi ani, de la cintatul ca magarul am ajuns membru fruntas al grupului coral al scolii – vocea a II-a!!!!
7. am experimentat, nu demult, cum e sa fii privit ca un idiot care nu pricepe o iota din ce-i spun altii
8. mi-am propus sa recitesc Maestrul si Margareta, din care nu mai tin minte nimic nimicuta.


Asaaaa...acum transfer prima leapsa, Orasul ca o femeie, lui fictionaddiction care a revenit :-) Ma duc sa-l trag de mineca!! :-)

Darul pe care-l ai

Alte 7 ore cu 3 decolari si 3 aterizari , plus “Darul lui Gabriel” de Hanif Kureishi (Humanitas, 2005) imi descriu zborul, de saptamina aceasta, de la Iasi la Hamburg. O calatorie fragmentata si o lectura curgatoare despre un adolescent si darurile lui: unul pe care-l primeste si altul pe care-l ofera.

Gabriel are 15 ani si este martorul a ceea ce se cheama criza virstei de mijloc a parintilor lui. Tatal, Rex, chitarist cu oarece succes in anii ‘ 60, traieste doar cu amintirea faimei, cu regretul accidentului care i-a sfirsit cariera (Rex s-a prabusit pe scena, in timpul unui spectacol, de pe pantofii lui platforma cu luminite), gasindu-si consolarea in barul de la coltul strazii. De aceea mama, Christine, fosta costumiera a rockerilor vechi, il pofteste pe Rex afara din casa modesta a familiei si din viata ei si a fiului ei. Gabriel se afla la mijloc, asemenea unui punct de sprijin pentr-un balansoar. Dotat cu o imaginatie bogata si asistat de vocea lui Archie, geamanul sau mort, Gabriel persevereaza in incercarea de a restabili echilibrul in viata familiei sale.

Prilejul apare odata cu tabloul pe care Lester (unul dintre fostii colegi de trupa ai lui Rex, dar care si-a pastrat faima peste ani) i-l ofera lui Gabriel. Un tablou- mesaj ca viata si munca ar trebui sa fie unul si acelasi lucru, un indemn de a munci din si cu placere. Ceea ce Gabriel se si porneste sa faca (un film al carui scenariu il are demult in minte), nu inainte de a-si impaca parintii. Succesul acestei incercari este cu atit mai neasteptat, cu cit Rex si Christine, fideli pina atunci modului neconventional de viata al anilor ’60-’70, hotarasc sa devina burghezi si sa se casatoreasca.

Un subiect destul de banal pentru o carte. Ceea ce salveaza insa “Darul lui Gabriel” de la obscuritate este stilul: un amestec de naivitate, sarcasm retinut si umor obraznic. Suprarealismul este si el un ingredient, destul de discret, dar suficient pentru mine ca sa-l compar pe Gabriel cu Kafka lui Murakami.

Ca si concluzie, cred ca povestirea asta a lui Kureishi (ca roman nu pot sa-i zic) este o lectura numai buna pentru adolescenti (exista si reflectii interesante despre teme grele ca rasa, sexul si arta) ori pentr-o calatorie fragmentata. In alte conditii insa, ma tem ca “Darul lui Gabriel” e de-a dreptul plictisitoare.

PS. Miine revin in forta la diverse, cu o leapsa restanta si cu inca una proaspat primita..

Kabala si corrida
7 ore , 3 decolari, 3 aterizari si ultimele 250 de pagini din “The Autograph Man” de Zadie Smith (Penguin, 2003) imi descriu zborul de saptamina trecuta de la Hamburg la Iasi. 7 ore cu legaturi aeriene fixe, dar si cu o lectura despre Kabala si corrida, fara ca una (Kabala) sa aiba prea mare legatura cu alta (corrida). Fiindca, pina la urma, cred ca asta e pacatul celui de-al doilea roman al lui Zadie Smith: incoerenta.

“The Autograph Man” este povestea lui Alex Li-Tandem care, obsedat de faima (a altora), isi construieste in prima jumatate a cartii propria Kabala, iar in cea de-a doua, ramine “singurul matador din arena, gata sa infrunte taurul”; taurul fiind pasiunea lui Alex si a celor 3 prieteni ai sai din copilarie de a colectiona si comercializa autografe ale unor celebritati. In ciuda diferentelor rasiale, Alex si prietenii au totusi in comun, in afara pasiunii pentru autografe, religia iudaica. Si cu asta incepe Zadie Smith sa exploreze, in prima parte a cartii, tema ei favorita: multiculturalismul.

Alex - pe jumatate chinez, Adam – negru taciune, Rubinefine si Joseph sint toti evrei; dar evrei atit de diferiti din punct de vedere al manifestarii religioase, pe cit de diferita le este culoarea pielii. Rubinefine devine rabin – unul destul de pacatos. Joseph este un evreu cit se poate de banal respectind traditia iudaica, dar si ghesefturile. Adam – se ocupa de partea spirituala a religiei si Alex se afla in cautarea propriei identitati culturale, intr-o lume in care multiculturalismul este un fapt si in care faima si numele sint considerate valori materiale serioase. Pe linga incercarea de a personaliza sefirotii, Alex scrie o lucrare lunga si inutila, cu titlul pompos “Jewishness and Goyishness”, in ideea de a imparti empiric lumea intre iudaism si restul. Intreprinderea lui Alex nu se poate asemana, din punct de vedere al utilitatii ei, decit cu teza de doctorat a iubitei lui, Esther, sora lui Adam, teza despre care eroul principal isi aminteste ca s-ar numi “Modes of Something in the Development of the Iconography of African Jewry in the Something”.

Ei bine, eu recunosc ca nu prea stiu ce sens au toti sefirotii din Kabala lui Alex (fie ca se numesc ei Wittgenstein, Virginia Woolf, Kafka, Bette Davis, Muhamed Ali, John Lenon etc), ca nu stiu cum sa interpretez produsele intelectuale ale lui Alex si Esther si nici sa inteleg ce perspective au replici, aparent profunde, impartite la un joint, ca cea despre religie: “It's like when you go on about Hollywood, saying it's a false religion that only worships pleasure.” Si asta, pentru ca toata ideea incipienta despre nonsensul rasismului se opreste brusc, odata cu plecarea lui Alex Li-Tandem in America, la New York, in cautarea idolului sau, o actrita interbelica, Kitty Alexander, careia i-a scris timp de 15 ani scrisori fara sa primeasca un raspuns vreodata; mai putin in ultima luna, cind Alex s-a trezit din partea ei cu un autograf.

Si asa se face ca, abandonind pista multiculturalismului, Zadie Smith se concentreaza, in cea de-a doua parte a cartii, pe procesul de autoreflectie, autointelgere si impacare cu sine ale lui Alex Li-Tandem. Alex, cel care isi da seama ca tot efortul lui de a scrie e fara sens, mai putin scrisorile trimise lui Kitty, si ca incercarea de “to shape what is fundamentally without shape” are sens daca el crede in asta. Partea asta mie mi s-a parut mai reusita decit prima. Insa...

...cartea nu are coerenta. Se rupe. Personaje bine conturate in prima parte, ca David – de exemplu, ajung sa nu aiba nici un rol in cea de-a doua. Replici promitator incepute nu se dezvolta, iar finalul despre Kitty seamana cu happy end-ul fantastic al filmelor de la Hollywood, din anii ’40. Mai sint si citeva redundante suparatoare, ca “gestul international pentru...”, expresie care pina la un punct e amuzanta, dar care-si pierde semnificatia atunci cind chiar ar trebui s-o aiba (vezi replica lui Alex la ceremonia Kaddish: “nimic mai mult decit un gest”, urmata de raspunsul lui Adam: “ce e mai important decit un gest?’) .

N-am avut cum sa-mi notez tot ceea ce m-a dezamagit la cartea asta, insa chiar a fost o dezamagire. Dupa “Dinti Albi”, ma asteptam de la Zadie Smith la o lectura la fel de exuberanta si incitanta, insa “The Autograph Man” a fost doar pe jumatate asa...poate chiar mai putin.

Egoismul lui Nabokov?

Glorie (Polirom, 2003), o carte subtirica, de vreo doua sute de pagini, careia i-am acordat timp sa o savurez. Voluntar! Mi-era frica sa o termin prea repede, dar din pacate, s-a sfirsit :-) O carte a carei frumusete e data de stil: elegant, nostalgic, savuros. Naratiunea e si ea ampla, aerisita, destul de neobisnuita romanelor lui Nabokov.
Povestea insa, daca e sa ma iau dupa ce scrie in postafata, ar insela asteptarile cititorului fiindca titlul promite ceva, dar finalul e cu totul altul. Si tot in postafata lui Emil Iordache (a carui traducere o gasesc exclenta) se zice-asa: “Nabokov (o spune aproape textual undeva) nu este interesat decit de un cititor, si acel cititor este el insusi”. Ei bine, mie Nabokov (ori Vladimir Sirin, pseudonim sub care a scris aceasta carte in ruseste) nu mi-a inselat nicio asteptare! Dimpotriva...
Mi-a demonstrat cit de complicat poate fi procesul cautarii propriei identitati atunci cind esti tinar si esti pribeag. Atunci cind lumea idilica a copilariei, cu doica si seri de vis in Crimeea, cu calatorii fericite la Biarritz iti fuge de sub picioare si te trezesti deodata intr-o realitate cenusie, plictisitoare, triviala, in care doar visele profetice tin loc de idealuri. “Fiecare om cu multa imaginatie are vise profetice, aceasta este matematica iluziilor” (pag.153) Si aceste iluzii sint o poteca serpuind prin padurea unui tablou, ori un peisaj cu lumini in noapte vazut pe fereastra unui tren.

Tot din postfata: “Aici, din perspectiva personajului central, Martin Edelweiss, ideea cartii ar fi autodepasirea eului, antrenarea lui pentru suprimarea in sine a fricii si singularizarea acestui eu, distilarea vulgaritatii din el”. Mai precis, tinarul “floare de colt” (ce caracterizare doar printr-un nume!!!) realizeaza ca e un fricos, ca viata si experientele lui sint vulgare si ca urmare, atunci cind are ocazia, ajutat fiind si de o imaginatie bogata, incepe sa-si corecteze identitatea (destul de controversata de altfel, din moment ce el este rus-anglofil cu pasaport si nume elvetiene), trecutul si .... viitorul. Isi imagineaza Zoorlanda, o tara nordica (o precursoare a Zemblei), “in care muritorilor de rind le este interzisa intrarea” (pag. 165), o legiueste si o imparte doar cu Sonia (cea pentru care dezvolta o adevarata obsesie) si-si fixeaza din acest tarim un ideal glorios. Un ideal transpus in practica la modul cel mai neasteptat si mai fara sens pentru cei din jurul sau. Gestul lui de a patrunde in tara interzisa este eroic doar pentru el insusi...si poate pentru cititor. La fel ca si momentul in care-si invinge teama, infruntind costisa de munte pentru-a doua oara.

Se spune ca in editia americana a romanului exista un cuvint inainte al lui Nabokov, in care scriitorul vorbeste de doua trucuri care l-au creat pe Martin Edelweiss: “primul este absenta mizei politice, calatoria sa finala in interzisa Zoorlanda nu face altceva decit sa prelungeasca pina la sfirsitul ei neologic acea poteca de basm [...]. Al doilea truc este acela ca printre insusirile cu care este inzestrat personajul nu se afla nici un talent deosebit; surplusul de fantezie al lui Martin Edelweiss nu are altceva decit propria viata” (pag. 244). Daca asa zice Nabokov, atunci asa o fi! Insa mie mi s-a parut ca “Glorie” are si o miza politica (“o adresa”, asa cum recunoaste Nabokov intr-un citat reprodus pe coperta 4). Fiindca aparenta lipsa de sens, la nivel colectiv, a gestului lui Martin -de a se furisa in tara cu acces interzis- poate fi privita si ca o demonstratie pentru lipsa de sens a oricarei incercari eroico-romantice din partea diasporei rusesti de a se impotrivi noii puteri sovietice. Pe la pag. 157, mai exista o referire la “miasma bibliotecilor de inchisoare” pe care o emana noua literatura rusa. In ceea ce priveste al doilea truc, acela ca personajul principal nu are niciun talent deosebit, aici pot invoca rapid vreo doua-trei- patru calitati care fac din Martin un erou de roman: e tinar si frumos, atragator, inteligent, vorbeste fluent trei limbi si se descurca binisor in alte doua, joaca tenis si fotbal ca un profesionist iar, in plus, poseda o oarecare doza de elitism care-l face sa se (auto)plaseze in fata celorlalti. Aici e ceea ce-mi place cel mai mult la Nabokov; faptul ca le ofera personajelor sale aroganta, insa are grija apoi sa le taie din avintul elitist, folosind un umor incisiv, necrutator :-)

Leapsa si rafturile
Iar am luat o leapsa :-) De data asta de la ameer, careia ii fu lene sa mai scrie in engleza, asa cum ma obisnuise; deci m-a bulversat! : D S-o luam punctual:
1. Cit timp acorzi internetului? Mult, mult, mult. Cam vreo 8-10 ore pe zi...dar merita!
2. Cel mai interesant blog pe care-l citesti? Ehhh, sint multe. Cele de la blogroll-ul meu sint toate interesante. Daca as numi doar unul as gresi, asa ca am sa numesc unul care nu e in blogroll, dar pe care-l consult in fiecare zi. Se numeste freshome si aici mi-am clatit ochii cu rafturi de carti si tot de aici m-am hotarit ca dac-am sa cumpar vreodata o casa cu etaj, exact asa o s-arate.
3. Trimite leapsa la 5 bloggeri: ii numesc asa: dragos (cu chestiile lui livresti), cinabru, dedes si pantacruel (ca sa nu-si dea leapsa unul altuia :D) si lui turnavitu care, pur si simplu, ma-nspaiminta cu viteza cu care citeste si posteaza :-))

Erezie si mintuire

Impresionata de cerbicia cu care manualele de religie din Romania promoveaza imaginea unui Dumnezeu aspru si pedepsitor, am zis ca a venit timpul sa citesc, in sfirsit, “Sfetnicul din singe” (Polirom, 2005), o satira despre religie si sudul american postbelic scrisa de Flannery O’Connor. Si asta pentru ca unul dintre personajele cartii ei, Hazel Motes-un fel de credincios fara credinta-, se revolta impotriva acestui tip de viziune dumnezeiasca, incercind eretic sa fenteze pedeapsa divina. Pentru a scapa de pacat, gindeste Motes, trebuie sa nu ai suflet; adica sa fii dracul in persoana! Si nu orice fel de drac, ci unul cu biserica: “biserica adevarului fara Iisus Hristos rastignit pe cruce” (pag. 64), iar Motes avea sa predice tuturor celor care vor vrea sa-l auda: “Fiecare dintre voi este neprihanit si, daca va-nchipuiti ca asta se datoreaza lui Iisus Hristos cel rastignit pe cruce, va inselati amarnic. Eu nu spun ca n-a fost rastignit, ci spun ca n-a facut-o pentru voi” (idem).

Hazel Motes, venit din razboi, se afla clar intr-o confuzie spirituala, intr-o criza religioasa. Iar incercarea lui de a-si crea propria credinta, una bintuita de Hristos, pare sa fie apreciata de cel putin doua persoane; Enoch Emery, posesor al unui sfetnic in singe (in singele lui adica) si Onnie Jay Holy (:-)), un “vizionar” care miroase de indata potentialul financiar al ideii pe care o preia si o propaga folosindu-se de ajutorul lui Hoover Shoats, un fel de nemesis a lui Motes.

Enoch este un tinar dezorientat si el, dar nu la nivel spiritual ca mentorul sau, ci la unul social; se afla in oras de putin timp, nu-si poate face prieteni, iar femeile il evita cu obraznicie. Sfetnicul lui din singe ii spune insa ca Motes este platforma prin care el avea sa devina (alt)cineva. Si-si da seama de asta, in momentul in care Hazel Motes declama, urcat pe masina sa gri-sobolan, in fata unei multimi de gura-casca neinteresate ca: “Biserica fara Hristos, nu-l are pe Hristos, dar are nevoie de el! Are nevoie de un Hristos nou. Are nevoie de un iisus care sa fie numai om si sa nu-si risipeasca singele, are nevoie de un iisus care sa arate altfel decit ceilalti oameni si care sa va faca sa-l priviti” (pag. 162). Atunci realizeaza Enoch cine-i iisus-ul!! Un corp uman, pastrat intr-un borcan cu formol, in Muzeul al carui paznic este. N-are nici singe-n el si, in plus, arata diferit. Drept pentru care Enoch fura iisusul, il preda bisericii fara Hristos si devine (alt)cineva, asa cum il anuntase sfetnicul din singe. Devine o gorila!! (evident una falsa).

In ceea ce-l priveste pe Onnie Jay Holy si conflictul spiritual pe care-l are cu acesta, Hazel Motes transeaza rapid si definitiv problema: trece cu masina sa gri-sobolan peste a sa nemesis, Hoover Shoats. De doua ori, ca sa fie sigur ca acesta este mort.

In scena mai exista un profet orb si adevarat, cu incredere in Iisus, si fiica acestuia ( a profetului adica), pura si diafana. In cele din urma, tot ceea ce se spune despre profet si fiica sint niste afirmatii neadevarate.

Booon...si acum se incheie comedia, odata cu aruncarea-n ripa a masinii gri-sobolan de catre un politist. Masina care te ducea unde vroiai; masina-biserica. Si incepe, evident, tragedia, cumva neasteptata, tragedia ispasirii.

Ceea ce mi se pare interesant la O’Connor e modul subtil de a imbina religia, sudul (miroase a Faulkner aici :-) si grotescul (ceea ce face din “Sfetnic...” un roman gotic). Atit de subtil incit, daca e sa trag o concluzie referitor la semnificatia religioasa a romanului, pur si simplu, n-am curaj. Nu stiu daca Hazel moare eretic, sub forma unui mic iisus, vinovat de fals de identitate, ori chiar se ispaseste si se mintuieste, atacat de-un moment de gratie divina...

Nefericirea unei insule

“Regele se-nclina si ucide” (Polirom, 2005) este cartea prin care o descopar pe Herta Müller, scriitoare de care am auzit, cu regret, abia acum vreo doi, de la un coleg neamt. “Ahhh, e fantastica autoarea aia a vostra, nominalizata la Nobel; pacat ca nu scrie si altceva in afara de dictatura lui Ceausescu!” – imi spuse colegul; iar eu a trebuit sa intreb despre cine vorbeste...si am aflat. Acum am si citit “Regele..”, probabil cea mai potrivita prima lectura din aceasta scriitoare.

Potrivita, fiindca “Regele se-nclina si ucide” este o culegere de 9 eseuri, un colaj autobiografic, poetic, un poem in proza despre limba si tacere, despre viata si moarte, despre trauma si evadare, despre izolare si neuitare-o cheie cu care poate fi descuiata opera autoarei ("animalul sufletului" ei).

Nascuta si crescuta intr-o familie banateana, in care cuvintele se lasau cu greu spuse, Herta se muta la oras, la studii, unde cunoaste nu doar o alta lume, o alta limba (cea romana) dar si o alta semnificatie a cuvintelor. Mai tirziu, pe cind ajunge sa astearna cu pricepere cuvinte pe hirtie, afla ca limba e duplicitara, ca este un instrument de opresiune, dar si de rezistenta. Ca limba poate trada. Ca naste suspiciune. Ca limba este asemenea Regelui - are putere, are trufie, dar pe tabla de sah, se inclina.

Moartea este, mai intii, familiara Hertei. In satul banatean, copila de citiva ani ii vede uneori pe cei odinioara-n viata, intinsi pe nasalie, cu capul sprijinit in perna umpluta cu umbris de rindea, asa cum numesc svabii aschiile de lemn , Hobelschatten, si nu Holzspäne, cum se cheama in germana. Moartea e vazuta apoi ca o usa de evacuare dintr-o viata aflata la cheremul Securitatii, insa cind moartea iti e filfiita in fata ca o amenintare, viata, oricit de cumplita ar fi, merita dusa mai departe. Nu stiu cit de morbid este, insa eu am gasit remarcabile, in “Regele se-nclina si ucide”, scenele cu morti: cea a prietenului Hertei, inginer constructor, gasit spinzurat in locuinta, cu citeva luni inainte de caderea regimului si caruia i se refuza autopsia (de parca unui mort i s-ar putea refuza ceva), a sateanului bolnav de cancer care, chinuit de dureri, se spinzura in copacul cu gaini si caruia i se face autopsie, a femeii inecate, cu sfoara la miini si la picioare si careia Herta ii asaza cirese in gavanele ochilor....

Trauma este una adinca si perena, iar evadarea si timpul nu o pot estompa; timpul care lucreaza cumva indarat, fara sa tina cont de spatiul dintre trecut si viitor, desi uneori si spatiul asta e important. Sint clipe (nu putine la numar) ale prezentului Hertei care se leaga de trecutul dureros. Ca de pilda, privitul unui lac in Germania pe care plutesc doua rate albe. Atit de albe, incit ciocurile si labele lor galbene par de aur. Asemenea tacimurilor si robinetelor de la chiuveta dictatorului (mie imaginea asta, care curpinde o informatie deloc adevarata, imi da oarece fiori de paranoia; ca de altfel si scena de la gradinita, cind unul dintre micutii de vreo 4-5 ani, ar fi intrebat-o deloc inocent pe Herta, pe-atunci suplinitoare, de ce ea nu vrea sa cinte imnu’ national?). Ori camasa de noapte a Ingai Wenzel (manechin aflat pe unul din afisele publicitare ale cailor ferate) care-i provoaca Hertei Müller, nu doar amintirea bunicii, ori a prietenului spinzurat, dar si a obiceiului romanesc de-a fura ceva statului :-) Drept pentru care, Herta fura posterul!

Izolarea, asemenea unei insule, trebuie sa fi fost provocata de privirea ei reclacitranta, straina, ori de felul in care “la ei, in Germania”, Brezel se pronunta c-un singur e, nu cu doi. Ori de faptul ca i se imputa ca scrie prea mult despre trecut. Adica despre trecutul ei, mai prezent insa decit trecutul scriitorilor germani care-nseamna, pentru ei, prezent. Probabil ca trauma si izolarea o fac pe Herta Müller sa scrie doar si doar despre trecut! Insa ce mai conteaza cind scrie atit de frumos?

Cercul s-a inchis,
iar ailalti n-au decit sa se duca sa si-o traga singuri

Asta e, ca sa zic asa, descrierea situatiei socio-politice din Anglia anilor 2000 in care personajele fermecatoare din “Clubul putregaiurilor” evolueaza, acum destul de tern, in “Cercul inchis” (Polirom, 2006). Evolueaza este probabil un termen nu prea potrivit din moment ce tinerii promitatori din anii ’70 ajung, cu mici exceptii, niste adulti mediocri ai mileniului III, cu vieti profesionale si mai ales sentimentale ratate, bintuiti de obsesii si tragedii. Iar Cercul nu-i reprezinta doar pe ei, liceenii de la King William’s, ale caror vieti se intersecteaza intr-un mod care, din pacate, e destul de usor de anticipat in carte, dar si societatea contemporana, polarizata si exclusivista, care le determina destinele intr-un fel pe care, se pare ca, ei nu-l pot controla.

Cele mai inspirate descrieri ale prezentului le face Doug Andersen, fiul fostului lider sindical de la Longbridge, care constituie probabil, singura exceptie din cercul sau de prieteni. Doug nu numai ca a ajuns un jurnalist respectabil, dar mai are si o casatorie fericita cu fiica unui conservator cu bani. Doug remarca, de pilda intr-o conversatie cu deputatul laburist, Paul Trotter (fratele mai mic al visatorului Benjamin), ca “intregul sistem din ziua de azi e reglat doar pentru o minoritate de pareri. Stinga s-a deplasat foarte mult spre dreapta, dreapta s-a mutat nitelus la stinga – cam cum e cazul casatoriei sale – cercul s-a inchis, iar ailalti n-au decit sa se duca sa si-o traga singuri”(pag. 192). Tot Doug este cel care, prezent citiva ani mai tirziu la o petrecere gazduita de o revista mondena, crede ca evenimentul sintetizeaza pe deplin ceea ce gindea “despre Anglia lui 2002 - despre nerusinata lipsa de greutate a vietii ei culturale, despre triumful grotesc al sclipiciului in fata substantei, despre toate cliseele care erau clisee pentru simplul motiv ca intimplator erau adevarate” (pag. 443).

Si daca in “Clubul putregaiurilor”, Benjamin Trotter era cumva personajul principal, in “Cercul inchis” povestea graviteaza in jurul fratelui sau anost, Paul, ajuns din conservator – liberal, din intimplare deputat si a carui singura preocupare este de a se face acum remarcat de presa si de Tony Blair...asta pina se indragosteste iremediabil. Paul este cel care demonstreaza ca politica si toate deciziile la nivel inalt, cele care influenteaza nu o viata, ci mii ori milioane de vieti, sint de cele mai multe ori emotionale si mai putin rationale.

Viata unei alte tinere sperante, Claire, acum divortata, mama de duminica, prinsa in relatii de dragoste fara viitor– pare sa argumenteze ca politica, ideologiile si mai ales tragediile influenteaza, prin propagare, viata unor generatii intregi. Cercul se inchide; persoane care influenteaza decizii- decizii care influenteaza persoane, un sir aparent de coincidente si hazard in care trebuie cautat tiparul.

Benjamin este marea dezamagire a cercului. Geniu artistic promitator, el esueaza si in contabilitate, si intr-o casatorie convenabila, dar neimplinita, si in credinta dar, mai ales, in incercarea, initiata cu vreo 30 de ani in urma, de a crea o opera de arta, jumatate roman-jumatate simfonie. Pe el nu politica ori societatea l-au influentat, ci o dragoste pierduta.

N-o mai lungesc cu metapovestile, asa ca am sa concluzionez pe scurt. Pentru mine, “Cercul inchis” e o dezamagire in raport cu asteptarile pe care le aveam dupa “Clubul putregaiurilor”. Povestea e cam anosta, intimplarile previzibile, ideile politice straveziu militante, umorul cam indoielnic si totul...mult prea lung. O carte care probabil ar fi fost mai buna daca ar fi avut vreo 200 de pagini mai putin.

Motiv danez
Nu stiu altii cum sint, dar pe mine, anul acesta, sigur ma urmareste un motiv literar: Danemarca :-) Mi se pare incredibil sa fie taman Danemarca, mai cu seama ca nu prea am dat de ea prin cartile pe care le-am citit in ultimii zeci de ani (peste douazeci). Insa ca un facut, anul asta, din cele 6 carti citite, 3 faceau referiri la Danemarca.

Prima ar fi Pale Fire, in care tarimul Zembla ar fi un vecin al Danemarcei. De aceea si zemblana reprodusa de Nabokov suna a daneza agramata. Numele oraselor zemblane au si ele rezonanta daneza sau scandinava cel putin; ca Onhava, de exemplu, de unde “hava” vine de la “havn” care inseamna port.
A doua carte – a doua referire: Everyman si personajul cu acelasi nume a carui a treia si cea din urma nevesta era daneza. Un fel de Brigitte Nielsen: blonda, corp apetisant si minte putina. Doamna Everyman vorbeste din cind in cind daneza, inteligibil pentru mine :-)

A treia referire: Clubul putregaiurilor de Jonathan Coe. In aceasta carte exista un capitol intreg despre o vacanta petrecuta de unul din personajele principale in Danemarca, la Skagen, locul in care se intilnesc dramatic cele doua mari: a Nordului – salbatica si agresiva, cu cea Baltica – calma, linistita. Aici se mai arata cum sint danezii ca si gazde- afabili si politicosi - si cum vorbesc ei, scurt si la obiect, foarte la obiect, astfel incit cuvinte ca “morfar” ori “mormor” nu pot fi traduse doar intr-un cuvint intr-o alta limba (mormor=bunica din partea mamei, adica mama mamei si morfar= bunciul din partea mamei, adica tatal mamei).
O alta referinta daneza, de data aceasta, de acum vreo patru ani, este The Way to Paradise a lui Llosa, in care am descoperit perioada daneza a lui Gauguin care, casatorit cu o daneza, a urmat-o un an-doi, la Copenhaga, asta dupa ce numitul Koke s-a lasat de afaceri la bursa si s-a apucat de pictura.
Rasfoind si cea de-a 7-a carte de anul acesta, Cercul inchis, imi dau seama ca exista iar referiri la Danemarca, insa cum Cercul este o continuare a Clubului, mi se pare normal :-).....show must go on! 4 din 7!

PS. pantacreull, cind vii la vara in Ålborg, sa nu care cumva sa ratezi Skagen :-)

Share it!
Give me non-stop laughter, dispel disaster, or the Rotters' Club might well lop off your ears (din albumul Rotters’ club, Hatfield and the North).

Versurile astea cred ca se asorteaza de minune cu ceea ce a scris Jonathan Coe in romanul “Clubul putregaiurilor” (Polirom, 2004), o colectie de amintiri si sperante din viata unor adolescenti (fratii Trotter si prietenii lor) colegi la King William’s, un liceu cu pretentii din Anglia anilor ’70. Momentul istoric este unul cit se poate de interesant fiindca, pe linga explozia activismului hedonistic, in Anglia acelor ani incep sa explodeze, la propriu, si bombele militantilor IRA. In acelasi timp, activismul sindical isi epuiza resursele in greve lungi si dese, subrezind puterea laburista care, de atunci, n-avea sa mai pupe Guvern pina la Tony Blair. In schimb, conservatorii, cu discursul lor nationalist, cistigau teren incet, dar sigur. Daca spun ca toata aceasta bulibaseala politica si sociala se reflecta in lumea adolescentilor de la King William’s e prea mult; mai degraba se refracta, fiindca Trotters si compania percepeau lumea reala intr-un fel aproape naiv, confuz, de cele mai multe ori dureros, dar asta nu-i facea sa renunte la propriile idealuri. De pilda Benjamin Trotters (poreclit Bent Rotter) visa la o cariera de compozitor sau scriitor si la o fata frumoasa, Ciceley. Prietenul sau, Doug Andersen, nu se-ndoia de nimic si dorea sa devina jurnalist. Singurul negru de la King William’s, Steve – poreclit Croncanel, vroia sa ajunga student la Oxbridge. Insa toate aceste idealuri incepeau sa fie corectate de realitatea tulbure intr-un mod pe care traducatorul Radu Paraschvescu il caracterizeaza cind usturator, cind comic pina la lacrimi. Fiindca ce altceva insemna tineretea decit un hohot nestavilit de ris, molipsitor (share it!) si deturnarea dezastrelor, a suferintelor spre farse??

Daca adolescentii lui Coe sint stingaci, dar fermecatori, adultii lui sint de, cele mai multe ori, ridicoli. Cum altfel poate fi considerat profesorul de desen, “Sparge case” care-si exercita logoreea elitista intru fermecarea mamelor casnice, asa ca Barabara Chase? Ori sotul Barbarei, Sam, sofer simplu, care purcede la invatarea de vocabular elevat in scopul recistigarii nevestei? Ori sindicalistii grevisti care nici macar nu stiu de ce se afla-n greva? Ori chiar batrinul vels Glyn care declama ca englezii nu sint altceva decit niste macelari si vagabonzi?

Ahhh...si dragostea e o realitate in “Clubul putregaiurilor”. Exista relatii nepotrivite. Exista relatii aparent nepotrivite si exista relatii care par perfecte, asa cum e cea dintre sora lui Benjamin, Lois Trotter si Iubaretul (sfirsita la apogeu, intr-un atentat cu bomba) ori cea dintre Ben si Ciceley, descrisa poetic intr-o singura propozitie de 40 de pagini!!! Desi cu aceasta ultima poveste de dragoste, abia-nceputa, se sfirseste cartea, o profetie – de fapt doua, facute de Sam Chase, soferul, ne da de gindit ca relatia abia-nceputa e gata terminata. Ei bine, in mai 1979, Sam Chase citea-ntr-un club "Ulysses" cind, urmarindu-i cu privirea pe Benjamin si Cicely, da doua pronosticuri. Ca cei doi vor avea o viata lunga si fericita impreuna si ca Margaret Thatcher nu va ajunge niciodata prim-ministru. In seara aceleiasi zile, Margaret Thacther obtine prima sa victorie in alegeri :-) Ce se intimpla cu Benjamin si Ciceley vom afla din “Cercul inchis”, continuarea in genul “dupa 30 de ani” a romanului “Clubul putregaiurilor” (lectura-n curs...revin curind)
In concluzie, cartea e antrenanta si are darul de a te proiecta si in trecutul personal (deh, ani de liceu) intr-un fel placut, doar usooor nostalgic. Stilul lui Coe e fain, saracastic, dar uman, insa m-a deranjat cumva felul abrupt in care-si incepe capitolele si, mai ales, subcapitolele. E ceva care de-conecteaza, care intrerupe flowul...

Cum sa-ti supravietuiesti?

Ma gindeam la un trialog Nabokov-Auster-Roth pe aceasta tema si raspunsurile lor la o asemenea intrebare…grea :-) Nabokov, pentru care arta inseamna viata, are raspunsul cel mai simplu undeva in Pale Fire: supravietuirea se face prin arta, arta fiind o stafeta a vietii. Auster este de acord cu idea insa, mult mai altruist, se concentreaza (in Nebunii in Brooklyn) asupra omului simplu, deloc genial pentru care are solutia Biografiei fara limite, intreprindere cu raspundere limitata, al carei obiect de activitate ar fi scrierea de biografii ale mortilor. Philip Roth chiar scrie o astfel de biografie: a lui Everyman (Vintage International, 2007), un om comun, fara nume, un om nici bun, nici rau, un om obisnuit. Din pacate, in urma acestui exercitiu biografic, Roth ajunge la concluzia ca viata omului comun este atit de fara sens, incit ce rost are sa-ti mai supravietuiesti?

Biografia lui Everyman are ca punct de plecare inmormintarea lui, eveniment care pune punct angoasei mortii. O neliniste instalata devreme, insinuant, de la prima operatie de hernie, pe cind omul comun avea doar 9 ani si se gindea la sine ca la un patrat. O nelinistie care devine acuta odata cu cea de-a doua operatie, de apendicita, din viata de adult. O neliniste care devine metafizica la 50 de ani, dupa cea de-a treia operatie, pe cord. Urmeaza alte si alte interventii chirurgicale in urmatorii 20 de ani, iar ultima ii e fatala. 20 de ani in care Everyman are drept repere in viata spitalizarile, bolile si disparitiile fostilor colegi. 20 de ani in care-si face inventarul faptelor si vede ca a fost un sot si un tata execrabil. 20 de ani in care realizeaza ca “old age isn’t a battle; old age is a massacre” (pag. 156). 20 de ani in care viata se masoara in zile. 20 de ani in care dorinta de a supravietui este reprimata incet, odata cu declinul din el, pina la momentul in care Everyman se gindeste la sinucidere ca la o eliberare. Atita doar ca destinul a fost mai prompt si l-a scutit de gestul decisiv.

Cred ca Everyman este un remake al Mortii lui Ivan Ilici de Tolstoi, insa unul mult mai dramatic. Si asta pentru ca, spre deosebire de Ivan Ilici, Everyman este condamnat sa-si traiasca angoasa 20 de ani si ....singur. Everyman este o carte mai degraba deprimanta, in care Roth arata ca “life's most disturbing intensity is death”. O carte pe care nu o recomand persoanelor peste 50 de ani :-)

Citeste o poveste!
Fara absolut nicio invitatie speciala ori nominala, am preluat cu muuult entuziasm o leapsa de la luciat care a preluat-o de la cineva (nu ca mine, bagator in seama :-)) ca s-o promoveze, cineva care, la rindul lui/ei, a preluat-o nominal de la origine, adica de la gramo..
Proiectul este super, mai cu seama daca se va finaliza in audiobookul acela de basme ...cu bloggeri si, efectiv, nu i-am putut rezista. Hmm, o fi vreo nostalgie. Cine mai vrea, be my guest si chiar am asteptari, fiindca stiu cel putin doua persoane de la mine din blogroll care sint familiare cu microfonul :-)

Eu am citit Hainele noi ale imparatului, iar textul l-am redat acurat…cuvint cu cuvint (sic!), desi pe alocuri mi-a parut ca suna cam dubios…dar na, o fi existind si un limbaj al basmelor de care chiar nu-mi mai amintesc!!

Deci:



PS. Gruie, am microfon nou :-)

Papusa lui Kafka,

regretul lui Wittgenstein si

Hotelul Existenta

Trei idei, aparent fara legatura, dar pe care Paul Auster a reusit sa le lege simplu, direct si plin de optimism in ultima lui carte, “Nebunii in Brooklyn” (Polirom, 2007).

1. Cu un an inainte de-a muri, Kafka se afla retras la Berlin impreuna cu iubita lui, o tinara de 19 ani, Dora Diamant. Intr-o buna zi, pe cind se plimbau in parc, cei doi intilnesc o fetita care plingea fiindca-si pierduse papusa. Kafka, generos, incearca s-o linisteasca pe micuta, spunindu-i ca de fapt, papusa nu s-a pierdut, ci a plecat intr-o excursie. “De unde stii? il intreba copila. Pentru ca mi-a scris o scrisoare, spune Kafka, dar fetita pare banuitoare.O ai la tine? il intreba ea. Nu, imi pare rau, zice el. Am lasat-o acasa din greseala, dar o s-o iau cu mine miine”. Si... se spune ca, timp de trei saptamini, Kafka ar fi compus , la modul cel mai serios, scrisori de la papusa catre fetita in ideea de o vindeca pe micuta de nefericire. Morala lui Auster: "atunci cind ai norocul de a trai intr-o povestire, de a trai intr-o lume imaginara, durerea lumii acesteia dispare. Atita timp cit povestea continua, realitatea nu mai exista". (pag. 125)

2. Povestea lui Wittgenstein (scrisa de Roy Monk) e si ea o paradigma. Potrivit acesteia, dupa ce a scris "Tractatus" in primul Razboi Mondial, Wittgenstein s-ar fi retras, undeva in Austria, ca profesor de scoala. Numai ca felul in care s-a comportat filosoful la catedra n-a fost tocmai unul pedagogic. Wittgenstein era artagos, irascibil si violent, jignindu-si elevii si batindu-i cu cruzime. Douzeci de ani mai triziu, aflat la Cambridge, respectatul filosof ar fi fost cuprins de regrete si de aceea s-ar fi intors in Austria unde si-ar fi cautat fiecare elev in parte, cerindu-si iertare pentru comportamentul de odinioara. Unora, se spune, le-ar fi cazut chiar in genunchi...insa niciunul dintre fostii elevi nu ar fi fost dispus sa-i acorde iertare. Concluzia lui Auster: "durerea pe care o provocase sapase prea adinc, iar ura lor fata de el transcendea orice sansa la mila”. (pag. 83).

3. Hotelul Existenta...Ei bine, Hotelul Existenta este un concept al celor mai importante personaje din “Nebunii in Brooklyn”: Nathan, Harry si Tom. Hotel Existenta este un loc in care, cad de acord cei trei, “visul nebunesc de a lasa in urma grijile si durerile acestei lumi mizerabile si de a (ne) crea o lumea a noastra” (pag. 130-144) s-ar putea implini. De unde:
- Nathan - 60 de ani, bolnav de cancer, fost agent de asigurari de viata. Are pacate in fata sotiei, dar mai ales a fiicei si, dupa chimioterapie, se retrage in Brooklyn pentru a-si astepta sfirsitul.
- Harry – si el pe la 60 de ani, cu doua infarcturi la activ. Fost sot si tata, fost director de galerie de arta, fost puscarias, incorigibil pungas, homosexual, anticar, prieten si om de bine.
- Tom – fost doctarand in literatura, fosta mare promisiune profesionala, acum gras si lipsit de sex ori viata sentimentala, fost taximetrist si actual asistent de anticar.
In plus, Nanthan este fratele mamei lui Tom.

O suita de intimplari, aproape picaresti, in care sint implicati cei trei, plus fostul iubit al lui Harry, sora si nepoata lui Tom, dar si fiica lui Nathan, ne demonstreaza ca Hotelul Existenta sta in puterile fiecarui om. Nu trebuie sa-l cauti, sa-l cumperi, ci doar sa-l creezi; asa cum Kafka a creat povestea papusii...nu trebuie nici sa ranesti oamenii, ca Wittgenstein, pentru a fi impacat cu tine insusti...cu alte cuvinte, Carpe Diem, ca tragediile vin!

Mi-a placut la Auster felul detasat, holistic si intelept de a vorbi despre cum sa-ti traiesti viata si, mai ales, batrinetile. Mi-au placut personajele lui: inteligente, generoase si pacatoase. Mi s-a parut esuata creionarea lui June, sora moarta a lui Nathan, insa mi-a placut la nebunie descrierea lui Rufus, aca Tina, de la inmormintarea lui Harry : “Era caraghios si induiosator. Era miscator si comic. Era tot ce era si tot ce nu era” (pag. 290).
Nu mi-a placut coperta de la Polirom...asa ca nici nu o postez! :-)

P.S. Si o insemnare interesanta despre Muzica Hazardului.

Cine e cine in Pale Fire?

O intrebare fireasca pentru cei care au citit romanul (hmm) lui Nabokov. Roman, impropriu spus, fiindca Pale Fire (G.P. Putman's Sons, 1962) e, de fapt, o critica la o opera care formeaza-o capodopera; e o scriitura “lemniscate” (vezi versul 137 cu comentraiul de rigoare), construita din doua parti diferite care se potenteaza recipoc, se influenteaza, se reflecta si se continua la nesfirsit.

Ok, pe scurt, avem asa: Pale Fire, un poem cu 999 de versuri, grupate in 4 canturi, al carui autor este un faimos poet american, John Shade, profesor la Wordsmith University, din New Wye. Inainte de a scrie cel de-al 1000-lea vers si a incheia poemul, Shade este ucis. Manuscrisul, sub froma unui teanc de index-carduri (peste 200), este oferit de vaduva lui Shade odata cu dreptul de publicare, celui care i-a fost sotului ei prieten, vecin si coleg, Charles Kinbote. Acesta este un emigrant din Zembla, o tara nordica ocupata acum de sovietici, al carei rege, Charles Preaiubitul, reusise la rindul lui sa-si gaseasca refugiu in America. Kinbote ii povestise lui Shade, in plimbarile lor vesperale, despre Zembla, despre viata Preaiubitului in cele mai mici amanunte, dar mai ales, despre “umbrele” sovietice, conduse de un oarecare Gradus, pornite acum in cautarea si lichidarea monarhului. Kinbote crede ca despre toate acestea a scris Shade in poemul lui. Insa spre marea sa dezamagirea, prima lectura a manuscrsiului ii ofera doar un poem despre viata si framintarile lui Shade. La o a doua lectura insa, Kinbote crede ca descopera aluzii la istoria lui; se convinge singur ca poemul lui Shade este unul abcons, al carui inteles nu-l pot afla decit initiatii. De aceea, se simte dator sa deconstruiasca poemul si sa-i ofere un nou inteles prin aparatul critic. Asa se face ca, pe linga opera lui Shade, avem un cuvint inainte din partea lui Kinbote, comentariile lui idiosincratice la mai mult de trei sfeturi din poem si un index care contine referinte si trimiteri la locuri si personaje pomenite deopotriva de el si de Shade.

Arhitectura lui Pale Fire este una perversa si mi-l inchipui pe Nabokov frecindu-si miinile cu satisfactie :-) De ce perversa? Fiindca cititorul, prevenit de cuvintul inainte, citeste mai intii poemul lui Shade si-si face o parere. Cind ajunge la partea de comentarii, cititorul e nevoit sa reciteasca poemul, acum din perspectiva lui Kinbote...iar la sfirsit, cititorul sfirseste zapacit. Cine e cine in Pale Fire? Este Shade totuna cu Kinbote, autorul care se dedubleaza si care-si inchipuie propria moartea pentru a putea face un comentariu poemului sau terminat (“Man's life as commentary to abstruse / Unfinished poem”)? Este Shade Shade, iar Kinbote este de fapt nebunul Botkin care-si inchipuie ca e Preaiubitul? Este Gradus, Vinogradus, Leningradus, cel care-l ucide din greseala pe Shade, totuna cu Jack Degree, de Grey ori d’Argus? Si mai ales cine este naratorul?

Ei bine, eu am o parere care probabil e cam naiva in comparatie cu zecile de studii despre Pale Fire. Cred naratorul este de fapt Nabokov care, cu cele trei personaje principale ale cartii (G,K,S - Gradus, Kinbote si Shade – vezi index), personifica si exploreaza relatia dintre viata, arta (creativitate, inspiratie) si moarte. Moartea este cea care incheie ceva, care pune punct - cel mai adesea vietii; insa arta supravietuieste. Arta (poemul) este o stafeta a vietii:

“instinctively backed, bellowing and spreading my great strong arms (with my left hand still holding the poem […]) in an effort to halt the advancing madman and shield John, whom I feared he might, quite accidentally, hit […] I felt - I still feel -John's hand fumbling at mine, seeking my fingertips, finding them, only to abandon them at once as if passing to me, in a sublime relay race, the baton of life”. (pag. 294).

…o stafeta care este pregatita sa infrunte o moarte mai mare, mai respectabila, mai competenta:

“ But whatever happens, wherever the scene is laid, somebody, somewhere, will quitetly set out [...] a bigger, more respectable, more competent Gradus”. (pag. 301)

Ideea ca Nabokov este de fapt naratorul s-a conturat abia pe la pagina 275, cind, apparent, Kinbote povesteste ca in ziua crimei, Gradus citea ziarul, “The New York Times”, informindu-ne si ce anume citea...cind deodata, naratorul exclama “I confess it has been a wonderful game – this looking up in the WUL (liberaria universitatii) of various ephemerides over the shadow of a padded shoulder” (da, da…din nou padded shoulder :)). Deci naratorul, la ceva vreme de la infaptuirea crimei, cind Shade e mort, iar Kinbote retras in solitudine, in Cedarn, Utana) consulta numarul din The New York Times pe care-l citea Gradus, taman in biblioteca universitatii din New Wye!! :-))

In fine, mai sint citeva clue-uri in felul in care am inteles eu Pale Fire, clue-uri pe care le-am descoperit tocmai fiindca erau contestate, chiar respinse de Kinbote in comentariile sale. De pilda, acesta crede ca folosirea cuvintului “lemniscate” de catre Shade este o incercare nefericita si fara sens de a crea o rima (pag. 136). Apoi, Kinbote contesta chiar si numele de Pale Fire pe care Shade l-a dat poemului, inspirat fiind de o replica din "Timon din Atena" a lui Shakespeare (din Wikipedia - "The moon's an arrant thief, / And her pale fire she snatches from the sun" (Act IV, scene 3), a line often taken as a metaphor about creativity and inspiration).

Inainte de a ma opri, as mai comenta putin umorul lui Nabokov care este…destul de ambiguu, abscons, idiosincratic...dar care mie mi-a placut :-) De pilda, Kinbote si sotia lui Shade, Sybil, nu erau forate buni prieteni in timpul vietii lui Shade; ba chiar deloc. Sybil ar fi declarat in public despre Kinbote, ca nu este altceva decit “an elephantine thick; a king-sized botfly; a macaco worm; the monstrous parasite of a genius”. In contrapartida, Kinbote descrie: “John Shade’s wife, nee Irondell (which comes not from a little valley yielding iron ore but from the French for “swallow)” (adica “aronde”). Am gasit spumoase, dar si grotesti scenele in care Gradus rateaza sa-l impuste mai intii pe Julius si, mai, apoi pe Kinbote!!

PS-nu ma pot abtine sa nu evidentiez cel de-al 4 canto, despre cum incepe procesul de creatie in mintea artisului, in timp ce acesta face lucruri din cele mai comune (face baie, se barbiereste si, apoi, se imagineza pe sine insusi scriind un poem care-i vine-n minte barbierindu-se ...si tot asa la infinit).

PPS - nu am gasit nicio poza a editiei pe care-am citit-o si al carei exemplar l-am imprumutat de la biblioteca, invelit bine-ntr-o coperta rosie, cartonata, sanatoasa ...asa ca sa tina!!